ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2767/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin notificarea formulată la 22 iunie

2001, P.N. și M.S.P., au solicitat S.C. V. S.A., în temeiul dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului (casă de locuit și 1,6 ha teren)

situat în Urlați, jud.Prahova.

Persoanele îndreptățite au arătat că

imobilul a aparținut autorului lor P.S., decedat la data de 14 ianuarie 1971 și

a fost preluat abuziv de către stat, în anul 1952.

Prin adresa nr. 3200 din 20 septembrie

2001, S.C. V. le-a comunicat celor în cauză că cererea de restituire a fost

respinsă, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada vocației succesorale a

solicitanților și nici a dreptului de proprietate invocat.

P.N. și M.S.P., au contestat această

decizie solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei S.C. V. S.A., de a le

restitui imobilul în legătură cu care au notificat-o, respectiv o construcție

din zidărie, compusă din 5 camere și terenul aferent în suprafață de

aproximativ 3000 mp.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că terenul în litigiu a fost cumpărat de autorul lor iar construcția a

fost edificată în timpul căsătoriei acestuia cu soția sa P.E. (decedată la 5

aprilie 1973), în anul 1952 imobilul, în integralitatea lui, fiind preluat

abuziv de fostul G.A.S. Urlați.

Prin sentința nr. 455 din 25 septembrie

2002 Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins ca inadmisibilă cererea

formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta S.C. V. S.A. și

intervenientul I.N.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Tribunalul a reținut că sunt aplicabile cauzei dispozițiile art. 20 din Legea

nr. 10/2001, imobilul putând fi restituit doar prin decizia motivată a

organului de  conducere al societății, competența aparținând, în  conformitate

cu dispozițiile art. 113 lit. f) din Legea nr. 31/1990, Adunării Generale a

Acționarilor.

Hotărârea instanței de fond a fost

confirmată prin decizia nr. 144 din 3 decembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești,

secția civilă, ca urmare a respingerii apelului declarat de reclamanții P.N. și

M.S.P.

În cauză, au declarat recurs în termenul

prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții P.N. și M.S.P., susținând în

esență că instanțele în mod greșit au reținut excepția inadmisibilității

acțiunii în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, invocată de

pârâta S.C. V.

Recursul este fondat, urmând a fi admis

cu consecința casării hotărârilor pronunțate în cauză și a trimiterii cauzei

spre rejudecare la același tribunal, pentru următoarele considerente:

În prezentul litigiu este de necontestat

că reclamanții au declanșat procedura administrativă prealabilă, prevăzută de

Legea nr. 10/2001 și au întreprins demersul prevăzut de art. 21 alin. (1) din

acest act normativ notificând, la data de 28 iunie 2001 S.C. V. S.A. căreia

i-au solicitat restituirea în natură a imobilului (casă de locuit și suprafața

de 1,6 ha teren) situat în orașul Urlați.

Fără a emite o decizie sau dispoziție

motivată, deși avea această obligație, la data de 20 septembrie 2001, S.C. V.

S.A. Urlați a răspuns reclamanților, printr-o simplă adresă,  act fără nici o

consecință de  ordin juridic, că cererea de restituire a fost respinsă întrucât

nu au făcut dovada vocației succesorale și nici a dreptului de proprietate

invocat.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz,

de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie  sau după caz dispoziție

motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 24 alin. (1) din aceeași lege,

dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul  imobilului este

obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul

prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite ofertă de

restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Din ambele texte rezultă, fără echivoc,

că indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori

i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept,

unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de

notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

Cazul dedus recursului de față pune de

fapt în discuție  situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice

notificate, lipsă datorată conduitei imputabile a acesteia care, în speță, prin

două adrese succesive, echivoce și contradictorii au comunicat celor în cauză,

fie respingerea cererii (adresa nr. 3200 din 20 septembrie 2001) fie

necesitatea depunerii unui nou set de acte care urmează a fi examinate de către

Adunarea Generală a Acționarilor, în  conformitate cu dispozițiile Legii nr.

31/1990 (adresa nr. 3490 din 19 octombrie 2001).

Or, conduita culpabilă a persoanei

juridice notificate nu poate să afecteze interesele persoanelor îndreptățite și

nici să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile

recunoscute de lege.

Ca atare, dacă persoana juridică

notificată nu emite, în termenul prevăzut de lege, o decizie sau o dispoziție

motivată, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea

nr. 10/2001, deoarece, prin  ipoteză, actul ce trebuie atacat lipsește, iar

aceste dispoziții sunt de strictă interpretare, nefiind aplicabile prin

analogie.

Deși legiuitorul nu a reglementat expres

situația în care persoana juridică deținătoare nu respectă dispozițiile art. 23

alin. (1) din lege,  aceasta fiind unanim privită de doctrină și practica

judecătorească ca o lacună a Legii nr. 10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot

adresa instanței judecătorești competente pentru ca persoana juridică

deținătoare să fie obligată să emită o decizie sau dispoziție motivată,

întrucât o atare obligație decurge din lege și face parte dintr-o procedură

administrativ jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.

În considerarea celor ce preced, soluția

de respingere a cererii reclamanților ca inadmisibilă este esențial nelegală,

cu atât mai mult cu cât, fiind stabilit că s-a parcurs faza administrativă

prealabilă și că în cele din urmă unitatea deținătoare a dat un răspuns negativ

notificării ce i-a fost adresată, instanțele aveau îndatorirea să verifice și

să se pronunțe cu privire la legalitatea acestui mod de rezolvare, vizând atât

motivele refuzului de restituire a imobilului în natură cât și lipsa ofertei de

restituire prin echivalent, corespunzătorvalorii acestuia, potrivit

dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Față de cele reținute, recursul

reclamanților se privește ca fondat, urmând a fi admis, în baza art. 312 și

art. 313 C. proc. civ., a fi casate ambele hotărâri și trimisă cauza la

instanța de fond, pentru rejudecare, în sensul celor ce preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții

P.N. și M.S.P. împotriva deciziei nr. 144 din 3 decembrie 2002 a Curții de Apel

Ploiești, secția civilă.

Casează decizia, precum și sentința nr.

455 din  25 septembrie 2002 a Tribunalului Prahova, secția civilă, și trimite

cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 aprilie 2004.