ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4934/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 2638/105/2010, reclamanta F.M.M., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC A.C. SA ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul „Conacul M.” situat în comuna Târgșoru Vechi, jud. Prahova, a cărui valoare o estimează la suma de 69.000 RON. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a aparținut autoarei sale, E.M., conform actelor depuse la dosar, iar urmare a exproprierii făcută în baza Decretului nr. 3697/1918, s-a dispus preluarea mai multor terenuri, rămânând proprietarului anumite terenuri, precum și conacul cunoscut sub denumirea „Conacul M.”, care face obiectul prezentei cereri.

A susținut reclamanta că, în anul 1949, urmare a exproprierilor și preluărilor de bunuri pentru „Gospodăriile Agricole”, autoarei sale i-au fost preluate și alte terenuri deținute pe raza comunei Târgșoru Vechi, așa cum rezultă din documentele eliberate de Arhivele Naționale - extras din tabloul de bunuri reținute pentru „Gospodăriile Agricole de Stat”, dar fără a-i fi preluat în baza unui act valabil și conacul, ci doar „teren arabil” cu valoarea de 2.000.000 RON.

Reclamanta a învederat că după apariția legilor speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, a efectuat demersurile, a urmat procedura specifică fiecărei legi și a solicitat restituirea în natură a conacului, dar toate solicitările i-au fost respinse, fie administrativ, fie de către instanța de judecată, pe motiv că imobilul respectiv nu a făcut obiectul exproprierii sau preluării de către stat prin actele normative din aceea perioadă și, pe cale de consecință, dispozițiile legale privind măsurile reparatorii dispuse de legile speciale nu sunt aplicabile în cauză. Precizează reclamanta că imobilul „Conacul M.” nu a ieșit niciodată din patrimoniul E.M. printr-un act valabil, iar pârâții din prezenta cauză dețin și folosesc în mod ilegal imobilul care îi aparține în calitate de moștenitoare a autoarei sale.

În temeiul art. 115 C. proc. civ. pârâta SC A.C. SA, legal citată a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale a Tribunalului Prahova în raport de valoarea imobilului, a inadmisibilității cererii în revendicare având în vedere existența Legii speciale nr. 10/2001 și a lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. La termenul de judecată din data de 28 septembrie 2010, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor invocate de pârâtă. În ceea ce privește necompetența instanței s-a menționat că în mod eronat a fost trecută valoarea imobilului în acțiunea introductivă ca fiind 69.000 RON, valoarea corectă fiind de 690.000 RON, precizându-se totodată că imobilul revendicat nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001 și nr. 1/2000.

Ulterior, la termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2010, pârâta SC A.C. SA a învederat faptul că nu mai înțelege să susțină excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și nici excepția necompetenței materiale a instanței. Prin încheierea de ședință din data de 9 noiembrie 2010, Tribunalul Prahova, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă pentru considerentele arătate în respectiva încheiere. Aceeași pârâtă a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepție pe care ulterior a arătat că nu înțelege să o mai susțină. La termenul de judecată din data de 1 martie 2011, s-a dispus introducerea în cauză a numiților V.A. și V.N.W., în calitate de pârâți și citarea acestora, având în vedere contractul de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2008 depus în copie la dosar prin care aceștia au dobândit imobilul în litigiu de la pârâta SC A.C.

SA. În cauză au fost administrate probatorii cu înscrisuri, fiind depuse de declarație de expropriere, copiile mai multor hotărâri judecătorești, certificat de calitate de moștenitor, decizia nr. 17, acte de stare civilă, notificare, certificate emis de către Direcția Județeană Prahova, au fost efectuate expertize de specialitate de către expert B.L. și expert N.C. Ulterior, la termenul de judecată din data de 13 septembrie 2012 a fost introdusă în cauză, în calitate de pârâtă Mănăstirea T., care achiziționase, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub din 21 aprilie 2011 de B.N.P. T.M. imobilul revendicat de la V.A. și V.N.W. Prin sentința civilă nr. 5465 pronunțată la 29 noiembrie 2012, Tribunalul Prahova a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la 8.000 RON, cheltuieli de judecată către pârâții Mănăstirea T., V.A.

și V.N.W. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în baza Decretului-lege nr. 3697/1918, s-a dispus exproprierea din moșia Târgșorul Vechi a terenului în suprafață de 469 ha și 2.139 m.p., situat în comuna Târgșorul Vechi, proprietatea E.M. și a copiilor acesteia, imobil a cărui restituire s-a solicitat de către reclamantă, în baza Legii nr. 10/2001.

Notificarea privind restituirea imobilului în litigiu a fost respinsă prin decizia nr. 17 din 01 august 2005, pe considerentul că nu există nici o dovadă privind preluarea abuzivă a imobilului în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dispoziție împotriva căreia reclamanta a formulat contestație, care a fost respinsă de Tribunalul Prahova, prin sentința nr. 936 din 25 octombrie 2005. Ulterior, prin hotărârea Comisiei Județene Prahova nr. 4618/2006 a fost validată propunerea Comisiei Locale Târgșorul Vechi privind restituirea în natură a imobilului construcției Conac M., către reclamantă, reținându-se calitatea acesteia de moștenitoare a defunctei E.M. și s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea acesteia în conformitate cu prevederile Titlului I, art. V din Legea nr. 247/2005.

Hotărârea a fost atacată în instanță, prin sentința civilă nr. 3368 din 11 aprilie 2007, Judecătoria Ploiești a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a SC A.C.

SA, iar pe fond, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a hotărârii nr. 4618 din 10 august 2006 a Comisiei Județene Prahova, cu motivarea că, potrivit dispoziției Titlului I, art. V din Legea nr. 247/2005, notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentului titlu, având ca obiect construcții de orice fel, situate în extravilanul localităților aparținând exploatațiilor agricole și care au fost trecute în proprietatea statului, construcții de pe terenurile forestiere care au făcut parte din exploatația forestieră la data trecerii în proprietatea statului, se vor înainta în vederea soluționării, în termen de 60 de zile, comisiilor constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, însă aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță, deoarece imobilul nu a avut niciodată destinația de construcție aparținând exploatațiilor agricole, ci de locuință.

La data de 14 mai 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2960, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 388 din 2 octombrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, prin care a fost respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 751 din 14 mai 2007 a Tribunalului Prahova, obiectul dosarului fiind revizuire împotriva sentinței nr. 936/2005, prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. S-a reținut în considerentele deciziei că, la data judecății fondului litigiului, reclamanta era în posesia certificatului nr. AA/2002 emis de Arhivele Naționale, potrivit căruia în dosarul inventariat sub nr. 274/1919-1945, în tabelul ce cuprindea bunurile mobile reținute pentru Gospodăriile Agricole de Stat, figura înscrisă numita E.M.

din Târgșoru Vechi, cu teren și clădire preluate, și contrar susținerilor revizuientei nu sunt îndeplinite condițiile esențiale pentru admisibilitatea cererii de revizuire. Referitor la condiția admisibilității prezentării înscrisului pretins doveditor la instanța care a pronunțat hotărârea atacată, s-a reținut că simpla afirmație că partea a luat cunoștință pe orice cale după pronunțarea hotărârii, nu legitimează calea procedurală a revizuirii, dacă nu se face dovada că imposibilitatea de prezentare s-a datorat faptului că acesta a fost deținut și ascuns de partea adversă sau a unei împrejurări mai presus de voința părții. A stabilit instanța supremă că, uh act aflat în păstrarea Arhivelor Naționale, nu poate fi considerat ca imposibil de invocat, iar simpla lui recunoaștere nu se poate asimila cu forța majoră.

În plus s-a apreciat că înscrisul invocat în susținerea cererii de revizuire nu atestă preluarea de către stat în acel an a vreunei proprietăți imobiliare, ci doar evidențiază bunuri preluate anterior, deja aflate la acea dată în administrarea Ministerului Agriculturii. Susținerea reclamantei în sensul că imobilul în litigiu nu a fost preluat în baza vreunui act sau expropriat pentru a fi restituit și nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei sale prin vreun act valabil, a fost apreciată ca fiind nejustificată, întrucât nu s-a făcut dovada în acest sens. Tribunalul a mai constatat că din cuprinsul certificatului emis de Arhivele Naționale ale României, rezultă că în Dosarul nr. 827/1919 figurează fișa de expropriere a moșiei Târgșorul Vechi, conform Decretului nr. 3697/1918, proprietatea numiților E.M.

și a minorilor R. și J.C., iar la rubrica terenuri inexpropriabile, la pct. F, figurează conacul cu suprafața de 13.7452 ha. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2008, pârâta SC A.C. SA a vândut numiților V.A. și V.N.W., terenul în suprafață de 3.533 m.p., situat în comuna Târgșoru Vechi, județul Prahova, precum și construcția aflată pe teren, bunuri dobândite de aceasta prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 20 februarie 2001, sentința civilă nr. 11993 din 16 noiembrie 1999 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin neapelare. Ulterior, cei doi cumpărători, V.A.

și V.N.W., introduși în cauză în calitate de pârâți, au vândut imobilul către Mănăstirea T., introdusă la rândul său în cauză în calitate de pârâtă, prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011. Având în vedere că înscrisul invocat în susținerea cererii de revizuire nu atestă preluarea de către stat în acel an a vreunei proprietăți imobiliare, ci doar evidenția bunuri preluate anterior, deja aflate la acea dată în administrarea Ministerului Agriculturii, Tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive e imobilului și nici a faptului că imobilul ar fi fost în proprietatea autoarei sale de la data exproprierii și ulterior.

A conchis instanța că acțiunea în revendicare, potrivit art. 480 din vechiul C. civ., este acțiunea aflată la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deține bunul fără drept, însă, în speță, reclamanta nu a făcut dovada dreptului pretins a fi încălcat de către pârâtă, astfel că acțiunea este neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 20 din 20 martie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta F.M.M., împotriva sentinței civile nr. 5465 pronunțată la 29 noiembrie 2012 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții V.A. și V.N.W., și Mănăstirea T. A admis apelul formulat de pârâta SC A.C. SA, împotriva sentinței civile nr. 5465 pronunțată la 29 noiembrie 2012 de Tribunalul Prahova.

A schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat reclamanta să plătească pârâtei SC A.C. SA suma de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. A obligat apelanta reclamantă să plătească intimatei Mănăstirea T. suma de 1.500 RON, iar intimaților V.A. și V.N.W. suma de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că: În ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, se constată că singura critică formulată de aceasta prin calea de atac promovată, vizează împrejurarea că în mod eronat instanța nu s-a pronunțat asupra cererii sale privind acordarea cheltuielilor de judecată, deși acestea fuseseră solicitate, iar reclamanta căzuse în pretenții.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC A.C. SA să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul „Conacul M.”, situat în comuna Târgșoru Vechi, județ Prahova, compus din teren și construcția situată pe acesta. Pe parcursul soluționării pricinii, au fost introduși în cauză pârâții V.A. și V.N.W., care au cumpărat imobilul în litigiu de la SC A.C. SA, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2008, iar ulterior, Mănăstirea T., care, la rândul său, achiziționase imobilul de la V.A. și V.N.W., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011. În condițiile în care reclamanta se afla în culpă procesuală, deoarece i-a fost respinsă acțiunea, pârâta SC A.C.

SA, ceruse obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată și făcuse dovada efectuării acestora (conform chitanței aflată la dosar fond), instanța, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., trebuia să dispună obligarea reclamantei și la plata sumei de 2.500 RON către pârâta SC A.C. SA, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat. În condițiile în care acțiunea de față a fost introdusă la data de 20 mai 2010 (deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010), rezultă că nu sunt incidente dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ., iar cheltuielile de judecată cuvenite pârâtei și asupra cărora instanța de fond a omis să se pronunțe, pot fi acordate în faza procesuală a apelului.

Referitor la apelul declarat de reclamanta F.M.M. se constată că aceasta și-a exprimat nemulțumirea considerând că hotărârea pronunțată de prima instanță este motivată pe argumente străine de natura cauzei și se bazează pe o apreciere neîntemeiată asupra probelor administrate. Analizând conținutul cererii de chemare în judecată, se constată că instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare, prin care reclamanta invocă drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către stat a Conacului M. Conform înscrisului aflat la dosar fond, se reține că în baza Decretului-lege nr. 3697/1918, E.M. i-a fost expropriată pe raza comunei Târgșorul Vechi suprafața de 469,21 ha, rămânându-i în proprietate conacul, împreună cu alte suprafețe de teren, care însumau 628,91 ha.

În speță, se invocă de reclamantă că respectivul conac a fost preluat de stat fără vreun titlu, după anul 1949. În ceea ce privește restituirea acestui bun, se constată că, anterior prezentului demers judiciar, reclamanta a solicitat restituirea lui și în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitare respinsă în mod definitiv și irevocabil. Cert este că, la momentul respectiv, în vederea valorificării drepturilor sale, aceasta a invocat un înscris obținut de la Arhivele Naționale, prin care, în opinia sa, făcea dovada ca în anul 1949 acest bun a fost preluat de stat. Cu ocazia soluționării litigiilor respective, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 2960 din 14 mai 2008, că „Tabloul de bunuri mobile reținute pentru Gospodăriile Agricole de Stat - 176” face trimitere la persoana autoarei reclamantei - cu mențiunea de proprietar expropriat E.M.

- și la localitatea Târgșoru Vechi, cu teren și clădire preluate, însă nu indică vreun teren sau clădire, pentru a putea conduce la concluzia că se referă la imobilul solicitat. În acea speță s-a reținut că în condițiile în care E.M. a deținut în proprietate pe raza localității Târgșorul Vechi mai multe imobile-terenuri de categorii diferite însumând 1059 ha, precum și clădiri - și nu doar imobilul a cărui restituire a fost cerută, neindividualizarea imobilului solicitat acesteia să probeze că, deși persoanele juridice care dețin imobilul nu au niciun titlu, nu s-a dovedit modalitatea de preluare a imobilului de către stat, respectiv de antecesorul persoanei juridice.

Or, într-o acțiune în revendicare reclamantul trebuie să probeze existența titlului, iar în ceea ce-l privește pe pârât absența acestuia, respectiv a unui temei juridic ce justifică ocupațiunea imobilului, pentru ca acțiunea să fie întemeiată, nefiind necesar să se statueze asupra modalității în care pârâtul a intrat în posesia terenului revendicat. În speță, faptul că reclamanta deține acte de proprietate anterioare anului 1949, acte ce dovedesc titlul antecesorilor săi, este suficient în sine pentru a statua asupra calității procesuale active a acesteia, mai ales în contextul în care, deși a apelat la legile speciale de restituire, solicitările i-au fost respinse, inclusiv în instanță, pentru același motiv ca și în precedent și anume că nu s-a probat modalitatea de preluare a imobilului de către stat.

Faptul că imobilul revendicat de reclamantă se afla în posesia statului român, după anul 1989, fără însă a putea justifica modalitatea de preluare, fie printr-un act normativ, fie printr-un act administrativ sau jurisdicțional, instituie o prezumție simplă că imobilul a fost preluat abuziv. Este același raționament jurisdicțional pe care instanța de judecată l-ar face în cazul unei revendicări pe calea dreptului comun, în care nu s-ar pune problema preluării bunului de către stat. A impune un standard diferit de probațiune pentru reclamanta din prezenta cauză, înseamnă încălcarea dreptului la un proces echitabil, din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, totodată, înseamnă că se refuză analizarea cauzei pe fond, respectiv compararea titlurilor de proprietate ce aparțin reclamantei și pârâților.

Art. 6 din Convenție instituie o serie de garanții procesuale a căror esență constă în a determina dacă procesul, considerat în ansamblul său, a fost echitabil, având în vedere toate circumstanțele pertinente, inclusiv natura litigiului și caracterul procedurii în cauză, maniera în care probele au fost evaluate, ori dacă procedura i-a furnizat reclamantului o ocazie adecvată de a-și prezenta cauza în condiții care nu-l plasează într-o situație de net dezavantaj în raport cu cealaltă parte (Cauza Kontogouris contra Greciei nr. 38463/07 din 30 aprilie 2009). Modalitatea în care instanța s-a pronunțat asupra probelor a făcut obiectul Cauzei Buzescu contra României, publicată în M. Of., Partea I, nr. 210/08.03.2006, cauză în care Curtea Europeană a statuat că s-a impus reclamantului o sarcină disproporționată în ceea ce privește probațiunea, afectând astfel dreptul la un proces echitabil.

Instanța de apel a statuat că o parte din imobilul revendicat, construcție și teren a făcut parte dintr-un teren mai mare de 1059 de ha, care a fost supus exproprierii între anii 1921-1927, însă nu s-a stabilit cât din acest teren a rămas în proprietatea antecesorilor reclamantei, pentru a statua asupra existenței titlului său de proprietate. Or, trebuie făcută distincția dintre existența dreptului în patrimoniul persoanei fizice și întinderea acestuia, aspect esențial, fără de care procesul nu poate fi rezolvat, întrucât nu s-a lămurit situația de fapt de către instanțele anterioare. Dreptul la un proces echitabil este garantat potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 10 din Legea nr. 304/2004, iar încălcarea sa aduce atingere principiilor de drept procesual ce guvernează întreg procesul civil, a procesului jurisdicțional ce stă la baza statului de drept.

Atare nelegalitate impune casarea hotărârii, a cărei pronunțare s-a dat cu încălcarea dreptului la un proces echitabil ce a împiedicat analizarea fondului cauzei, ceea ce în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va determina casarea hotărârii pronunțate de instanța de apel și a anulării sentinței pronunțate de tribunal, cu consecința trimiterii spre rejudecare la instanța de fond.

În rejudecare este necesar să fie suplimentat probatoriul pentru a lămuri dacă, în raport de actele de expropriere emise între anii 1921-1927, precum și în raport de actele emise de Arhivele Statului, cu privire la exproprierea bunurilor imobile ce au aparținut antecesorilor reclamantei, aceștia mai aveau în patrimoniul lor construcția și terenul aferent Conacului M., la momentul preluării de către Statul Român, după anul 1949. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (5), coroborate cu dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., urmează să admită recursul, să caseze decizia recurată, să admită apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței, să anuleze sentința și să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă F.M.M. împotriva deciziei civile nr. 20 din 20 martie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, pe care o casează. Admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 5465 din 29 noiembrie 2012 a Tribunalului Prahova, secția I civilă. Anulează sentința și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2013.