ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4934/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4934/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 2638/105/2010,

reclamanta F.M.M., a solicitat instanței, în

contradictoriu cu pârâta SC A.C. SA ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul „Conacul M.” situat în comuna Târgșoru Vechi, jud. Prahova, a

cărui valoare o estimează la suma de 69.000 RON.

În motivarea cererii de chemare în judecată,

reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a aparținut autoarei sale, E.M., conform

actelor depuse la dosar, iar urmare a exproprierii făcută în baza Decretului nr.

3697/1918, s-a dispus preluarea mai multor terenuri, rămânând proprietarului anumite

terenuri, precum și conacul cunoscut sub denumirea „Conacul M.”, care face obiectul

prezentei cereri.

A susținut reclamanta că, în anul 1949,

urmare a exproprierilor și preluărilor de bunuri pentru „Gospodăriile Agricole”,

autoarei sale i-au fost preluate și alte terenuri deținute pe raza comunei Târgșoru

Vechi, așa cum rezultă din documentele eliberate de Arhivele Naționale - extras

din tabloul de bunuri reținute pentru „Gospodăriile Agricole de Stat”, dar fără

a-i fi preluat în baza unui act valabil și conacul, ci doar „teren arabil” cu valoarea

de 2.000.000 RON.

Reclamanta a învederat că după apariția

legilor speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005,

a efectuat demersurile, a urmat procedura specifică fiecărei legi și a solicitat

restituirea în natură a conacului, dar toate solicitările i-au fost respinse, fie

administrativ, fie de către instanța de judecată, pe motiv că imobilul respectiv

nu a făcut obiectul exproprierii sau preluării de către stat prin actele normative

din aceea perioadă și, pe cale de consecință, dispozițiile legale privind măsurile

reparatorii dispuse de legile speciale nu sunt aplicabile în cauză.

Precizează reclamanta că imobilul „Conacul

M.” nu a ieșit niciodată din patrimoniul E.M. printr-un act valabil, iar pârâții

din prezenta cauză dețin și folosesc în mod ilegal imobilul care îi aparține în

calitate de moștenitoare a autoarei sale.

În temeiul art. 115 C. proc. civ. pârâta

SC A.C. SA, legal citată a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile necompetenței

materiale a Tribunalului Prahova în raport de valoarea imobilului, a inadmisibilității

cererii în revendicare având în vedere existența Legii speciale nr. 10/2001 și a

lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fondul cauzei, solicită

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 28

septembrie 2010, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea

excepțiilor invocate de pârâtă. În ceea ce privește necompetența instanței s-a menționat

că în mod eronat a fost trecută valoarea imobilului în acțiunea introductivă ca

fiind 69.000 RON, valoarea corectă fiind de 690.000 RON, precizându-se totodată

că imobilul revendicat nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001 și nr. 1/2000.

Ulterior, la termenul de judecată din data

de 9 noiembrie 2010, pârâta SC A.C. SA a învederat faptul că nu mai înțelege să

susțină excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și nici excepția

necompetenței materiale a instanței.

Prin încheierea de ședință din data de

9 noiembrie 2010, Tribunalul Prahova, a respins excepția inadmisibilității acțiunii

invocată de pârâtă pentru considerentele arătate în respectiva încheiere.

Aceeași pârâtă a invocat excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, excepție pe care ulterior a arătat că nu înțelege

să o mai susțină.

La termenul de judecată din data de 1 martie

2011, s-a dispus introducerea în cauză a numiților V.A. și V.N.W., în calitate de

pârâți și citarea acestora, având în vedere contractul de vânzare-cumpărare din

17 iulie 2008 depus în copie la dosar prin care aceștia au dobândit imobilul în

litigiu de la pârâta SC A.C. SA.

În cauză au fost administrate probatorii

cu înscrisuri, fiind depuse de declarație de expropriere, copiile mai multor hotărâri

judecătorești, certificat de calitate de moștenitor, decizia nr. 17, acte de stare

civilă, notificare, certificate emis de către Direcția Județeană Prahova, au fost

efectuate expertize de specialitate de către expert B.L. și expert N.C.

Ulterior, la termenul de judecată din data

de 13 septembrie 2012 a fost introdusă în cauză, în calitate de pârâtă Mănăstirea

T., care achiziționase, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub

din 21 aprilie 2011 de B.N.P. T.M. imobilul revendicat de la V.A. și V.N.W.

Prin sentința civilă nr. 5465 pronunțată

la 29 noiembrie 2012, Tribunalul Prahova

a

respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la 8.000 RON, cheltuieli

de judecată către pârâții Mănăstirea T., V.A. și V.N.W.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că în baza Decretului-lege nr. 3697/1918, s-a dispus exproprierea din

moșia Târgșorul Vechi a terenului în suprafață de 469 ha și 2.139 m.p., situat în

comuna Târgșorul Vechi, proprietatea E.M. și a copiilor acesteia, imobil a cărui

restituire s-a solicitat de către reclamantă, în baza Legii nr. 10/2001.

Notificarea privind restituirea imobilului

în litigiu a fost respinsă prin decizia nr. 17 din 01 august 2005, pe considerentul

că nu există nici o dovadă privind preluarea abuzivă a imobilului în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989, dispoziție împotriva căreia reclamanta a formulat

contestație, care a fost respinsă de Tribunalul Prahova, prin sentința nr. 936 din

25 octombrie 2005.

Ulterior, prin hotărârea Comisiei Județene

Prahova nr. 4618/2006 a fost validată propunerea Comisiei Locale Târgșorul Vechi

privind restituirea în natură a imobilului construcției Conac M., către reclamantă,

reținându-se calitatea acesteia de moștenitoare a defunctei E.M. și s-a reconstituit

dreptul de proprietate în favoarea acesteia în conformitate cu prevederile Titlului

I, art. V din Legea nr. 247/2005.

Hotărârea a fost atacată în instanță, prin

sentința civilă nr. 3368 din 11 aprilie 2007, Judecătoria Ploiești a respins excepția

inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a SC

A.C. SA, iar pe fond, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a hotărârii

nr. 4618 din 10 august 2006 a Comisiei Județene Prahova, cu motivarea că, potrivit

dispoziției Titlului I, art. V din Legea nr. 247/2005, notificările nesoluționate

până la data intrării în vigoare a prezentului titlu, având ca obiect construcții

de orice fel, situate în extravilanul localităților aparținând exploatațiilor agricole

și care au fost trecute în proprietatea statului, construcții de pe terenurile forestiere

care au făcut parte din exploatația forestieră la data trecerii în proprietatea

statului, se vor înainta în vederea soluționării, în termen de 60 de zile, comisiilor

constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, însă aceste

dispoziții nu sunt aplicabile în speță, deoarece imobilul nu a avut niciodată destinația

de construcție aparținând exploatațiilor agricole, ci de locuință.

La data de 14 mai 2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 2960, a respins ca nefondat recursul declarat

de reclamantă împotriva deciziei nr. 388 din 2 octombrie 2007 a Curții de Apel Ploiești,

prin care a fost respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 751 din

14 mai 2007 a Tribunalului Prahova, obiectul dosarului fiind revizuire împotriva

sentinței nr. 936/2005, prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamantă,

ca neîntemeiată.

S-a reținut în considerentele deciziei

că, la data judecății fondului litigiului, reclamanta era în posesia certificatului

nr. AA/2002 emis de Arhivele Naționale, potrivit căruia în dosarul inventariat sub

nr. 274/1919-1945, în tabelul ce cuprindea bunurile mobile reținute pentru Gospodăriile

Agricole de Stat, figura înscrisă numita E.M. din Târgșoru Vechi, cu teren și clădire

preluate, și contrar susținerilor revizuientei nu sunt îndeplinite condițiile esențiale

pentru admisibilitatea cererii de revizuire.

Referitor la condiția admisibilității prezentării

înscrisului pretins doveditor la instanța care a pronunțat hotărârea atacată, s-a

reținut că simpla afirmație că partea a luat cunoștință pe orice cale după pronunțarea

hotărârii, nu legitimează calea procedurală a revizuirii, dacă nu se face dovada

că imposibilitatea de prezentare s-a datorat faptului că acesta a fost deținut și

ascuns de partea adversă sau a unei împrejurări mai presus de voința părții.

A stabilit instanța supremă că, uh act

aflat în păstrarea Arhivelor Naționale, nu poate fi considerat ca imposibil de invocat,

iar simpla lui recunoaștere nu se poate asimila cu forța majoră.

În plus s-a apreciat că înscrisul invocat

în susținerea cererii de revizuire nu atestă preluarea de către stat în acel an

a vreunei proprietăți imobiliare, ci doar evidențiază bunuri preluate anterior,

deja aflate la acea dată în administrarea Ministerului Agriculturii.

Susținerea reclamantei în sensul că imobilul

în litigiu nu a fost preluat în baza vreunui act sau expropriat pentru a fi restituit

și nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei sale prin vreun act valabil, a

fost apreciată ca fiind nejustificată, întrucât nu s-a făcut dovada în acest sens.

Tribunalul a mai constatat că din cuprinsul

certificatului emis de Arhivele Naționale ale României, rezultă că în Dosarul

nr. 827/1919 figurează fișa de expropriere a moșiei Târgșorul Vechi, conform Decretului

nr. 3697/1918, proprietatea numiților E.M. și a minorilor R. și J.C., iar la rubrica

terenuri inexpropriabile, la pct. F, figurează conacul cu suprafața de 13.7452 ha.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din

17 iulie 2008, pârâta SC A.C. SA a vândut numiților V.A. și V.N.W., terenul în suprafață

de 3.533 m.p., situat în comuna Târgșoru Vechi, județul Prahova, precum și construcția

aflată pe teren, bunuri dobândite de aceasta prin certificatul de atestare a dreptului

de proprietate din 20 februarie 2001, sentința civilă nr. 11993 din 16 noiembrie

1999 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin neapelare. Ulterior, cei doi cumpărători,

V.A. și V.N.W., introduși în cauză în calitate de pârâți, au vândut imobilul către

Mănăstirea T., introdusă la rândul său în cauză în calitate de pârâtă, prin contractul

de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011.

Având în vedere că înscrisul invocat în

susținerea cererii de revizuire nu atestă preluarea de către stat în acel an a vreunei

proprietăți imobiliare, ci doar evidenția bunuri preluate anterior, deja aflate

la acea dată în administrarea Ministerului Agriculturii, Tribunalul a constatat

că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive e imobilului și nici a faptului

că imobilul ar fi fost în proprietatea autoarei sale de la data exproprierii și

ulterior.

A conchis instanța că acțiunea în revendicare,

potrivit art. 480 din vechiul C. civ., este acțiunea aflată la îndemâna proprietarului

bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deține bunul fără

drept, însă, în speță, reclamanta nu a făcut dovada dreptului pretins a fi încălcat

de către pârâtă, astfel că acțiunea este neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 20 din 20 martie

2013, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins, ca nefondat,

apelul formulat de reclamanta F.M.M., împotriva

sentinței civile nr. 5465 pronunțată la 29 noiembrie 2012 de Tribunalul Prahova,

în contradictoriu cu pârâții V.A. și V.N.W., și Mănăstirea T.

A admis apelul formulat de pârâta SC

A.C. SA, împotriva sentinței civile nr. 5465 pronunțată la 29 noiembrie 2012 de

Tribunalul Prahova. A schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat reclamanta

să plătească pârâtei SC A.C. SA suma de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. A obligat apelanta reclamantă

să plătească intimatei Mănăstirea T. suma de 1.500 RON, iar intimaților V.A. și

V.N.W. suma de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut

că:

În ceea ce privește apelul declarat de

pârâtă, se constată că singura critică formulată de aceasta prin calea de atac promovată,

vizează împrejurarea că în mod eronat instanța nu s-a pronunțat asupra cererii sale

privind acordarea cheltuielilor de judecată, deși acestea fuseseră solicitate, iar

reclamanta căzuse în pretenții.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta

a solicitat obligarea pârâtei SC A.C. SA să-i lase în deplină proprietate și posesie

imobilul „Conacul M.”, situat în comuna Târgșoru Vechi, județ Prahova, compus din

teren și construcția situată pe acesta.

Pe parcursul soluționării pricinii, au

fost introduși în cauză pârâții V.A. și V.N.W., care au cumpărat imobilul în litigiu

de la SC A.C. SA, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2008, iar

ulterior, Mănăstirea T., care, la rândul său, achiziționase imobilul de la V.A.

și V.N.W., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011.

În condițiile în care reclamanta se afla

în culpă procesuală, deoarece i-a fost respinsă acțiunea, pârâta SC A.C. SA, ceruse

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată și făcuse dovada efectuării acestora

(conform chitanței aflată la dosar fond), instanța, făcând aplicarea dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., trebuia să dispună obligarea reclamantei și la plata sumei

de 2.500 RON către pârâta SC A.C. SA, reprezentând contravaloarea onorariului de

avocat.

În condițiile în care acțiunea de față

a fost introdusă la data de 20 mai 2010 (deci înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 202/2010), rezultă că nu sunt incidente dispozițiile art. 281

2

C.

proc. civ., iar cheltuielile de judecată cuvenite pârâtei și asupra cărora instanța

de fond a omis să se pronunțe, pot fi acordate în faza procesuală a apelului.

Referitor la apelul declarat de reclamanta

F.M.M.

se constată că aceasta

și-a exprimat nemulțumirea considerând că hotărârea pronunțată de prima instanță

este motivată pe argumente străine de natura cauzei și se bazează pe o apreciere

neîntemeiată asupra probelor administrate.

Analizând conținutul cererii de chemare

în judecată, se constată că instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare,

prin care reclamanta invocă drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către

stat a Conacului M.

Conform înscrisului aflat la dosar fond,

se reține că în baza Decretului-lege nr. 3697/1918, E.M. i-a fost expropriată pe

raza comunei Târgșorul Vechi suprafața de 469,21 ha, rămânându-i în proprietate

conacul, împreună cu alte suprafețe de teren, care însumau 628,91 ha.

În speță, se invocă de reclamantă că respectivul

conac a fost preluat de stat fără vreun titlu, după anul 1949. În ceea ce privește

restituirea acestui bun, se constată că, anterior prezentului demers judiciar, reclamanta

a solicitat restituirea lui și în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitare respinsă

în mod definitiv și irevocabil.

Cert este că, la momentul respectiv, în

vederea valorificării drepturilor sale, aceasta a invocat un înscris obținut de

la Arhivele Naționale, prin care, în opinia sa, făcea dovada ca în anul 1949 acest

bun a fost preluat de stat.

Cu ocazia soluționării litigiilor respective,

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, cu putere de lucru judecat, prin

decizia nr. 2960 din 14 mai 2008, că „Tabloul de bunuri mobile reținute pentru Gospodăriile

Agricole de Stat - 176” face trimitere la persoana autoarei reclamantei - cu mențiunea

de proprietar expropriat E.M. - și la localitatea Târgșoru Vechi, cu teren și clădire

preluate, însă nu indică vreun teren sau clădire, pentru a putea conduce la concluzia

că se referă la imobilul solicitat.

În acea speță s-a reținut că în condițiile

în care E.M. a deținut în proprietate pe raza localității Târgșorul Vechi mai multe

imobile-terenuri de categorii diferite însumând 1059 ha, precum și clădiri - și

nu doar imobilul a cărui restituire a fost cerută, neindividualizarea imobilului

solicitat acesteia să probeze că, deși persoanele juridice care dețin imobilul nu

au niciun titlu, nu s-a dovedit modalitatea de preluare a imobilului de către stat,

respectiv de antecesorul persoanei juridice.

Or, într-o acțiune în revendicare reclamantul

trebuie să probeze existența titlului, iar în ceea ce-l privește pe pârât absența

acestuia, respectiv a unui temei juridic ce justifică ocupațiunea imobilului, pentru

ca acțiunea să fie întemeiată, nefiind necesar să se statueze asupra modalității

în care pârâtul a intrat în posesia terenului revendicat.

În speță, faptul că reclamanta deține acte

de proprietate anterioare anului 1949, acte ce dovedesc titlul antecesorilor săi,

este suficient în sine pentru a statua asupra calității procesuale active a acesteia,

mai ales în contextul în care, deși a apelat la legile speciale de restituire, solicitările

i-au fost respinse, inclusiv în instanță, pentru același motiv ca și în precedent

și anume că nu s-a probat modalitatea de preluare a imobilului de către stat.

Faptul că imobilul revendicat de reclamantă

se afla în posesia statului român, după anul 1989, fără însă a putea justifica modalitatea

de preluare, fie printr-un act normativ, fie printr-un act administrativ sau jurisdicțional,

instituie o prezumție simplă că imobilul a fost preluat abuziv. Este același raționament

jurisdicțional pe care instanța de judecată l-ar face în cazul unei revendicări

pe calea dreptului comun, în care nu s-ar pune problema preluării bunului de către

stat.

A impune un standard diferit de probațiune

pentru reclamanta din prezenta cauză, înseamnă încălcarea dreptului la un proces

echitabil, din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și,

totodată, înseamnă că se refuză analizarea cauzei pe fond, respectiv compararea

titlurilor de proprietate ce aparțin reclamantei și pârâților.

Art. 6 din Convenție instituie o serie

de garanții procesuale a căror esență constă în a determina dacă procesul, considerat

în ansamblul său, a fost echitabil, având în vedere toate circumstanțele pertinente,

inclusiv natura litigiului și caracterul procedurii în cauză, maniera în care probele

au fost evaluate, ori dacă procedura i-a furnizat reclamantului o ocazie adecvată

de a-și prezenta cauza în condiții care nu-l plasează într-o situație de net dezavantaj

în raport cu cealaltă parte (Cauza Kontogouris contra Greciei nr. 38463/07 din 30

aprilie 2009).

Modalitatea în care instanța s-a pronunțat

asupra probelor a făcut obiectul Cauzei Buzescu contra României, publicată în

M. Of., Partea I, nr. 210/08.03.2006, cauză în care Curtea Europeană a statuat că

s-a impus reclamantului o sarcină disproporționată în ceea ce privește probațiunea,

afectând astfel dreptul la un proces echitabil.

Instanța de apel a statuat că o parte din

imobilul revendicat, construcție și teren a făcut parte dintr-un teren mai mare

de 1059 de ha, care a fost supus exproprierii între anii 1921-1927, însă nu s-a

stabilit cât din acest teren a rămas în proprietatea antecesorilor reclamantei,

pentru a statua asupra existenței titlului său de proprietate.

Or, trebuie făcută distincția dintre existența

dreptului în patrimoniul persoanei fizice și întinderea acestuia, aspect esențial,

fără de care procesul nu poate fi rezolvat, întrucât nu s-a lămurit situația de

fapt de către instanțele anterioare.

Dreptul la un proces echitabil este garantat

potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 10 din Legea

nr. 304/2004, iar încălcarea sa aduce atingere principiilor de drept procesual ce

guvernează întreg procesul civil, a procesului jurisdicțional ce stă la baza statului

de drept.

Atare nelegalitate impune casarea hotărârii,

a cărei pronunțare s-a dat cu încălcarea dreptului la un proces echitabil ce a împiedicat

analizarea fondului cauzei, ceea ce în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5 și

art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va determina casarea hotărârii pronunțate de instanța

de apel și a anulării sentinței pronunțate de tribunal, cu consecința trimiterii

spre rejudecare la instanța de fond.

În rejudecare este necesar să fie suplimentat

probatoriul pentru a lămuri dacă, în raport de actele de expropriere emise între

anii 1921-1927, precum și în raport de actele emise de Arhivele Statului, cu privire

la exproprierea bunurilor imobile ce au aparținut antecesorilor reclamantei, aceștia

mai aveau în patrimoniul lor construcția și terenul aferent Conacului M., la momentul

preluării de către Statul Român, după anul 1949.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (5), coroborate cu dispozițiile

art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., urmează să admită recursul, să caseze decizia

recurată, să admită apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței, să anuleze

sentința și să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă

F.M.M. împotriva deciziei civile nr. 20 din 20 martie 2013 a Curții de Apel Ploiești,

secția I civilă, pe care o casează.

Admite apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței civile nr. 5465 din 29 noiembrie 2012 a Tribunalului Prahova, secția I

civilă.

Anulează sentința și trimite cauza spre

rejudecare Tribunalului Prahova.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31

octombrie 2013.