ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7070/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7070/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 2751/2005,

contestatoarea B.I. a solicitat în contradictoriu

cu intimata S.N.P. P. SA anularea deciziei nr. 39 din 14 mai 2003 și obligarea intimatei

la plata echivalentului bănesc al terenului pe care aceasta îl ocupă.

În motivarea contestației, reclamanta a

arătat că prin notificarea pe care a formulat-o împreună cu fratele ei (care a decedat

ulterior) înregistrată sub nr. N3. din 05 noiembrie 2001 la B.E.J. S. și N., în

baza Legii nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri

pentru terenul în suprafață de 4000 mp din cele 10 ha, situat în comuna M., județul

Prahova. Prin decizia nr. 39 din 14 aprilie 2003, S.N.P. P. SA i-a respins notificarea

cu motivarea că imobilul revendicat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.

Prin sentința civilă nr. 552 din 03

iunie 2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins ca nefondată contestația, reținând

că nu s-au făcut probe din care să rezulte că terenul pentru care s-a formulat notificarea

a fost proprietatea autorilor contestatoarei și că în mod corect a procedat intimata

atunci când a apreciat că terenurile pentru care s-a solicitat restituirea prin

notificarea menționată nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, ci au făcut obiectul Legii

nr. 18/1991.

Prin decizia civilă nr. 109/A din 14

martie 2006, Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale,

a

admis apelul declarat de reclamantă, a anulat în tot procedura urmată și hotărârea

pronunțată și, rejudecând cauza, în conformitate cu art. 297 alin. (2) teza ultimă

C. proc. civ., a respins ca nefondată contestația, reținând că terenul solicitat

în suprafață de 4000 mp situat în M. a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991,

mamei reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 3415 din 27

aprilie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursul declarat de reclamantă,

a casat decizia recurată, a admis apelul și a desființat sentința cu trimitere spre

rejudecare la același tribunal.

Înalta Curte a reținut că deși reclamanta

a solicitat aplicarea prezumției instituită de art. 22 \ text introdus în Legea

nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, instanța de apel nu a verificat aplicabilitatea

acestei prezumții, cu toate că la dosar fusese depusă o adeverință a Ministerului

de Interne referitoare la fișele personale ale chiaburilor, în care autoarea reclamantei,

L.M., figura cu o suprafață de 12 ha. în acest context era absolut necesar să se

stabilească, ținându-se seama de toate aceste aspecte, care a fost întinderea suprafeței

de teren de care au fost deposedați abuziv autorii reclamantei și dacă pentru toată

această întindere s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991,

în caz contrar urmând a se da eficiență caracterului complementar al reglementării

cuprinse în Legea nr. 10/2001 pentru suprafețele de teren care nu au făcut obiect

al legilor fondului funciar.

Pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV a civilă, la data de 24 martie 2008, sub nr. 11694/3/2008.

Tribunalul a încuviințat administrarea

probei cu înscrisuri, dispunând, totodată, emiterea unei adrese pentru atașarea

actelor care au stat la baza emiterii titlurilor de proprietate nr. P1. și P2.

Tribunalul a pus în discuție efectuarea

unei expertize de specialitate care să identifice, prin raportare la actele prezentate

de părți, diferența de teren solicitată pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii

conform Legii nr. 18/1991, însă reclamanta a refuzat efectuarea unei astfel de expertize,

cu motivarea că în cauză a fost administrată o astfel de probă.

Prin sentința civilă nr. 1695 din 12

noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins ca neîntemeiată cererea formulată

de reclamanta B.I. în contradictoriu cu pârâta Societatea P. SA și a respins, ca

neîntemeiată, cererea formulată de pârâtă privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut

în vedere următoarele considerente:

S-a reținut că prin notificarea nr.

N3. din 05 noiembrie 2001, B.I., B.N.P.N.C. și L.C.C.S. au solicitat intimatei ca,

în temeiul Legii nr. 10/2001, să dispună retrocedarea terenului în suprafață de

4000 mp, situat în comuna M., județul Prahova, expropriat conform Decretului

nr. 182/1976, din suprafața totală de 10 ha deținută de tatăl lor, care, la rândul

lui, l-a moștenit de la tatăl său L.I., conform testamentului încheiat la data de

04 septembrie 1944.

Prin decizia nr. 39 din 14 martie 2003,

pârâta a respins notificarea nr. N3. cu motivarea că imobilul revendicat a făcut

obiectul Legii nr. 18/1991.

Potrivit adresei emise de Arhivele Naționale

Prahova sub nr. A2. din 27 noiembrie 1992, defuncta L.M. figura în perioada 1947-1952

cu o suprafață de teren de 12 ha, care în anul 1952 a fost predat Sfatului Popular,

când a fost ridicat de M.A.I.

Tribunalul a mai reținut că prin testamentul

autentificat sub nr. T1. depus la dosar, defunctul I.L. a lăsat fiului său, C.L.,

în deplină proprietate, un teren de 10 ha, numit „L.A.C.”, un loc în suprafață de

un hectar și jumătate zis „în CI.” în sat, un loc de pădure zis „la V.P." și

un loc în suprafață de 5.012 m.p. zis grădină, pe strada B., „la Po.", situat

în comuna V.M.

Tribunalul, prin raportare la art. 24 din

Legea nr. 10/2001 (art. 22

1

din Legea nr. 10/2007 modificată prin

Legea nr. 247/2005) și art. 24.2. din H.G. nr. 250/2007 privind normele de aplicare

a Legii nr. 10/2001, a constatat că, în speță, reclamanta nu a depus decât testamentul

mai sus menționat și nu a indicat alt titlu de proprietate, ci a justificat solicitarea

doar prin adresa emisă de Arhivele Naționale Prahova.

A mai reținut instanța de fond că prin

titlul de proprietate nr. P1. din 18 august s-a dispus reconstituirea dreptului

de proprietate pentru terenul în suprafață de 1 ha și 5.000 mp, iar prin titlul

de proprietate nr. P2. din 18 august s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate

pentru terenul în suprafață de 10.000 mp., pe numele beneficiarei L.M.

În raționamentul său, tribunalul a plecat

de la susținerea reclamantei în sensul că, în temeiul Legii nr. 18/1991, s-a reconstituit

dreptul de proprietate pentru autoarea sa, L.M., numai pentru terenul în suprafață

de 11,5 ha din cele 12 ha pentru care s-a formulat cerere în temeiul Legii nr. 18/1991

și că o parte din teren a fost reconstituit pe fostul amplasament, iar o parte pe

un alt amplasament.

În aceste condiții s-a apreciat că reclamanta

justifică doar prin adresa mai sus menționată diferența de teren de 5000 m.p., fără

a preciza care este titlul de proprietate în temeiul căruia a dobândit dreptul de

proprietate și nici amplasamentul concret al acestuia.

S-a avut în vedere că prin notificarea

nr. N3. reclamanta a solicitat suprafața de 4000 m.p. din terenul de 10 ha conform

testamentului din 4 septembrie 1944, iar prin decizia nr. 39/2003 emisă de pârâtă

a fost respinsă notificarea cu privire la acest teren, or solicitarea în fața instanțelor

a unui alt teren respectiv 5000 m.p ca diferență dintre terenul menționat în testament

și terenul menționat în adresa emisă de Arhivele Naționale apare ca o cerere făcută

fără respectarea art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Dincolo de această constatare a instanței

și punând în aplicare decizia instanței de recurs, obligatorie prin prisma dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ., tribunalul a constatat că prezumția prevăzută de art. 24

al Legii nr. 10/2001 nu operează având în vedere, pe de o parte testamentul invocat,

care relevă o altă realitate juridică, iar pe de altă parte că nu s-au respectat

cerințele prevăzute de art. 24.2. din H.G. nr. 250/2007.

Mai mult, chiar dacă s-ar considera că

reclamanta a avut în proprietate 12 ha, din probele administrate în cauză nu rezultă

că diferența de teren pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii în condițiile

Legii nr. 18/1991 s-ar afla în posesia intimatei.

Tribunalul a avut în vedere și expertiza

efectuată în Dosarul nr. 2751/2005, care a identificat doar terenul menționat în

testament, reținând că terenul în litigiu este situat tocmai pe amplasamentul terenului

de 10 ha menționat în testament.

În concluzie, s-a apreciat că și în condițiile

în care din adresa emisă de Arhivele Naționale Prahova sub nr. A2. din 27

noiembrie 1992 rezultă că defuncta L.M. figura în perioada 1947-1952 cu o suprafață

de teren de 12 ha și chiar dacă s-ar face aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001,

reclamanta nu a dovedit că acest teren s-ar afla în posesia intimatei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta B.I.,

solicitând

admiterea acestuia, schimbarea în totalitate a sentinței civile nr. 1695 din 12

noiembrie 2008 a Tribunalului București, admiterea contestației, anularea deciziei

nr. 39 din 14 mai 2003 dată de conducerea S.N.P. P. SA, obligarea intimatei la restituirea

în natură a suprafeței de 5000 m.p. teren ecologizat sau obligarea intimatei la

plata despăgubirilor conform expertizei efectuată de expert F.S., în sumă de 211.922,47

RON, sumă actualizată la cursul RON/euro.

Reclamanta a susținut că în cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 24 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea

nr. 247/2005 și H.G. nr. 250/2007, în sensul că suprafața de 12 ha teren a fost

preluată de la L.M. ce deținea terenul respectiv în calitate de proprietar.

A arătat că suprafața de teren de 12 ha

teren arabil este situată în intravilanul comunei D., județul Prahova, potrivit

planului urbanistic general al localității respective, plan nr. PL1. depus ca act

nou în dosar și adresei nr. A3. din 13 martie 2007 eliberată de Primăria comunei

D., județul Prahova, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Legea

nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Reclamanta a mai susținut că instanța de

fond în mod greșit a reținut că i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru

suprafața de 11,5 ha teren, pentru care i s-au eliberat 2 titluri de proprietate

și anume 10 ha teren pentru titlul de proprietate nr. P2. din 18 augusX3.06 și 1,5

ha teren aferent titlului de proprietate nr. P1. din 18 august, iar diferența de

5000 m.p. ar fi amplasată în orașul V.M., str. B. nr. 36, întrucât acest din urmă

teren nu a trecut niciodată în proprietatea statului și nu face obiectul Legii

nr. 10/2001, în acest sens fiind adresa nr. A4. a Primăriei V.M., depusă, de asemenea,

la dosar. Mai mult, între V.M. și comuna D., fosta M., există o distanță de cca.

25 km, fiind localități distincte, astfel cum rezultă și din lista unităților teritorial-administrative

a județului Prahova.

Suprafața de 12 ha teren este situată în

totalitate în intravilanul comunei D., în care este inclusă și suprafața de 5000

mp. din litigiu, ocupată de Parcul nr. M. al S.N.P. P. SA, iar această suprafață

nu a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991

sau a Legii nr. 1/2000, întrucât terenul se află în posesia pârâtei.

Reclamanta a mai susținut, printr-un al

doilea motiv de apel că sentința este în contradicție cu probele administrate, acțiunea

fiind greșit respinsă pe considerentul că nu s-a dovedit faptul că terenul se află

în posesia pârâtei. Din expertiza tehnică efectuată de expert D.D. (Dosarul nr.

2715/2003) rezultă că terenul în litigiu este ocupat de baza de producție a intimatei

și anume construcții specifice, utilaje petroliere și un post Trafo, având următoarele

vecinătăți: la N - V.D., iar la V - drumul comunal (DJ 1008/7 P. - S.). Reclamanta

a mai susținut că expertiza tehnică se coroborează cu planșele fotografice depuse

în cauză, precum și cu declarațiile martorilor V.G. și C.N., în sensul că pârâta

a construit în anul 1970 un parc de depozitare petrol.

Pârâta a formulat întâmpinare la motivele

de apel prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, susținând, în esență,

că notificarea s-a formulat doar pentru suprafața de 4000 mp din terenul de 10 ha

și nu pentru suprafața de 5000 mp, că nu s-au respectat cerințele prevăzute de

art. 24.2 din H.G. nr. 250/2007, că din probele administrate nu rezultă că diferența

de teren pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.

18/1991 s-ar afla în posesia sa și că prin expertiza efectuată s-a identificat doar

terenul menționat în testament, reținându-se că terenul în litigiu este situat tocmai

pe amplasamentul terenului de 10 ha menționat în testament.

Prin decizia civilă nr. 582A din 12

noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie,

a

respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta B.I., împotriva sentinței civile

nr. 1695 din 12 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, în Dosarul nr. 1694/3/2008, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.N.P.

P. SA.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut următoarele:

Prezentul litigiu este determinat de soluționarea

de către intimată în mod nefavorabil a notificării nr. N3. din 05 noiembrie 2001

formulată de notificatorii B.I., B.N.P.N.C. și L.C.C.S. prin care aceștia au solicitat

intimatei ca, în temeiul Legii nr. l0/2001, să dispună retrocedarea terenului în

suprafață de 4000 mp, situat în comuna M., județul Prahova, expropriat conform Decretului

nr. 182/1976, teren care face parte din cele 10 ha deținute de tatăl lor, L.I.,

conform testamentului lăsat de acesta în data de 04 septembrie 1944.

Prin decizia nr. 39 din 14 martie 2003,

intimata a respins notificarea nr. N3. cu motivarea că imobilul revendicat a făcut

obiectul Legii nr. 18/1991.

Din analiza testamentului autentificat

sub nr. T1., invocat de către contestatoare în notificare, rezultă că defunctul

I.L. a lăsat fiului său, C.L., în deplină proprietate un teren de 10 ha, numit „L.A.C.”,

un loc în suprafață de un hectar și jumătate zis „în CI.” în sat, un loc de pădure

zis „la V.P.", și un loc în suprafață de 5,012 m.p. zis grădină, pe strada

B. la Po., situat în comuna V.M.

Prin adresa emisă de Arhivele Naționale

Prahova sub nr. A2. din 27 noiembrie 1992, în raport de care instanța de recurs

a trimis cauza spre rejudecare, se menționează că autoarea contestatoarei, defuncta

L.M. figura în perioada 1947-1952 cu o suprafață de teren de 12 ha care în anul

1952 a fost predat Sfatului Popular când a fost ridicat de M.A.I.

Pentru valorificarea prezumției la care

face trimitere instanța de recurs, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 24

din Legea nr. 10/2001 (art. 22

1

din Legea nr. 10/2007 modificată prin

Legea nr. 247/2005) care prevăd că în absența unor probe contrare, existența și,

după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau

s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În aplicarea prevederilor alin. (1) și

în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării

abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

De asemenea, instanța de apel a avut în

vedere art. 24.2. din H.G. nr. 250/2007 privind normele de aplicare a Legii nr.

10/2001 care dispune că aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în

absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii

de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute

ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază

este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe,

prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri,

și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau

de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării

abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire.

Instanța de apel a reținut că reclamanta

nu a îndeplinit obligațiile impuse prin dispozițiile menționate mai sus, limitându-se

la invocarea testamentului sus-amintit și a adresei emise de Arhivele Naționale

Prahova sub nr. A2. din 27 noiembrie 1992, fără a face dovada obținerii negațiilor

la care face trimitere art. 24.2. din H.G. nr. 250/2007 privind normele de aplicare

a Legii nr. 10/2001.

Mai mult, prin întâmpinarea formulată,

intimata contestă dreptul reclamantei, susținând că testamentul autorului său relevă

o altă situație juridică, respectiv faptul că diferența de teren pentru care nu

s-au acordat măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 18/1991 s-ar afla în posesia

sa, ea deținând în posesie doar cele 10 ha menționate în testament.

Prin interogatoriul administrat în calea

de atac a apelului, reclamanta a încercat să dovedească faptul că terenul în litigiu

se află în intravilanul comunei D., județul Prahova, în deținerea intimatei (Parcul

M., județul Prahova) însă ceea ce trebuia să dovedească și nu a reușit constă în

suprapunerea terenului a cărui restituire o solicită cu terenul ce se identifică

cu Parcul M., județul Prahova al S.N.P. P.

În calea de atac a apelului, reclamanta

a depus un plan urbanistic general al comunei D., județul Prahova, în sprijinul

susținerii sale în sensul că Parcul M. al S.N.P. P. SA se află situat în intravilanul

comunei, aspecte ce rezultă, de altfel, din adresa nr. A1. din 12 martie 2007 emisă

de Primăria Comunei D., dar care nu probează faptul că terenul a cărui restituire

o solicită prin notificare se identifică cu Parcul M. al S.N.P. P. SA.

Mai mult, din analiza raportului de expertiză

ce a fost efectuată în Dosarul nr. 2751/2005 de către expert inginer D.D., instanța

de apel a reținut că expertul a procedat la identificarea, pe două laturi cardinale,

a fostei parcele de teren, din testamentul autentificat sub nr. T1., rezultând o

suprafață totală ocupată de către pârâtă de 7235,40 mp. Expertul a mai precizat

în conținutul raportului că reclamanta solicită o suprafață de 5000 mp, cât reprezintă,

cu aproximație, terenul ocupat de baza de producție petrolieră a firmei pârâte,

pe amplasamentul fostei parcele, menționată în actul testamentar din anul 1944,

însă ceea ce nu s-a reușit a se dovedi este tocmai faptul că diferența de teren

solicitată, pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii prin reconstituirea dreptului

de proprietate pe un alt amplasament în condițiile Legii nr. 18/1991, s-ar afla

în posesia pârâtei.

Instanța de apel a mai reținut că în mod

greșit reclamanta a formulat prima critică în apel prin raportare la terenul din

V.M., deoarece instanța de fond, în dezvoltarea considerațiilor sale, nu a făcut

nici o referire la acest teren.

Instanța de apel a apreciat că în mod greșit

a susținut reclamanta că hotărârea pronunțată de instanța de fond este în contradicție

cu probele administrate.

împotriva deciziei civile nr. 582 A

din 12 noiembrie 2009 a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea ei în

sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat

Prin decizia civilă nr. 4029 din 28

iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanta B.I. împotriva deciziei

nr. 582 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă,

pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta

Curte a reținut că recursul este fondat apreciind că instanța de apel, în rejudecare,

nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare încălcând dispozițiile art. 315

C. proc. civ. iar considerentele hotărârii nu cuprind elemente din care să rezulte

de ce au fost înlăturate unele probe și susțineri ale părților, ceea ce echivalează

cu o necercetare a fondului cauzei și practic cu o nemotivare.

Curtea de Apel București, secția a III

a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rejudecănd cauza, prin decizia

nr. 863 A din 20 decembrie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței civile nr. 1695 din 12 noiembrie 2008 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut, referitor la critica vizând incidența în speță a art. 24 din Legea

nr. 10/2001, următoarele:

Prin notificarea nr. N3. din 05

noiembrie 2001, trimisă prin B.E.J. S., B.I., B.N.P.N.C. și L.C.C.S. au solicitat

intimatei ca, în temeiul Legii nr. 10/2001, să dispună retrocedarea terenului în

suprafață de 4000 mp, situat în comuna M., județul Prahova.

Referitor la acest teren, în apel, s-a

motivat că este parte din suprafața de 12 ha teren arabil, care a fost preluată

de la L.M. ce deținea terenul respectiv în calitate de proprietar, teren situat

în intravilanul comunei D., județul Prahova.

Prin testamentul autentificat din 14

septembrie 1944 de Judecătoria de pace V.M., depus la dosar, defunctul I.L. a lăsat

fiului său, C.L., în deplină proprietate un teren de cca. 10 ha, numit „L.A.C.",

un loc în suprafață de cea. un hectar și jumătate zis „la CI." în sat, un loc

cu pădure zis "la V.P." în com. M., un loc de gradină de pe strada B.,

la Po., situat în com. V.M., cu toate construcțiile de pe el, în suprafața de cea.

5012 mp.

Raportându-se la adresa emisă de Arhivele

Naționale Prahova sub nr. A2. din 27 noiembrie 1992 potrivit cu care defuncta L.M.

(autoarea reclamantei) figura în perioada 1947-1952 cu o suprafață de teren de 12

ha, care în anul 1952 a fost predat Sfatului Popular, când a fost ridicată de M.A.I.,

reclamanta a susținut incidența prezumției de proprietate instituită de art. 24

din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel, conform îndrumărilor

din decizia de casare - decizia nr. 3415 din 27 aprilie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizie la care

face trimitere și decizia nr. 4029 din 28 iunie 2010, a dispus suplimentarea probatoriului

prin efectuarea unei expertize tehnice, având ca obiective identificarea suprafeței

de teren preluat de stat de la autoarea reclamantei așa cum se susține în acțiune,

prin raportare la testament, fișa personală și planurile cadastrale existente la

dosarul cauzei și cele existente la momentul preluării; să se precizeze dacă pentru

această suprafață de teren s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul Legii

nr. 18/1991, respectiv dacă întreaga suprafață a fost reconstituită pe vechiul amplasament

sau nu; să se precizeze care era situația terenului ce face obiectul identificării

la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, adică 14 februarie 2001, în

sensul dacă acest teren se află în intravilanul localității. Instanța de apel a

solicitat relații autorităților cu competențe în păstrarea și arhivarea de documente

și autorităților de la locul situării imobilului ce face obiectul notificării. Reclamanta

a depus la dosar declarație olografa, prin care declară pe propria răspundere că

nu mai deține alte înscrisuri.

Prin expertiza întocmită de către expertul

B.E. și răspunsul la obiecțiuni al acestui expert, s-a procedat la identificarea

suprafeței de teren preluat de stat de la autoarea reclamantei așa cum se susține

în acțiune, prin raportare la testament, fișa personală și planurile cadastrale

existente în dosarul cauzei (plan parcelar vechi, anexa 4, de urbanism existent

la momentul preluării prezentat de părți), anexa la Decizia nr. 82/1976 al Comitetului

Executiv al Consiliului Popular al Județului Prahova și copia planului parcelar

al tarlalei.

Potrivit expertizei, terenul în litigiu

situat în comuna D., satul SF., are suprafața măsurată S 1-2-3-4-5-6-7-8-9= 4440mp,

vecinătățile terenului, numit „Ia CI." S=10 ha, sunt următoarele: la nord Moștenitorii

V., la est râul Teleajen, la sud V.L. iar la vest Sos Ploiești - Slănic.

Terenul a fost individualizat, conform

planului de încadrare în zonă -anexa 24 și planului de identificare -anexa 25, la

raportul de expertiză, expertiza concluzionând că face parte din terenul în suprafața

de 10 ha, denumit în testament „ La CI.", fiind îngrădit la data de 09 mai

2011.

Totodată, vecinătățile terenului, numit

"în CI." S= 1,5 ha,potrivit testamentului, au fost identificate: la nord

împroprietariții fundenari, la est. sos. Ploiești-SIănic, la sud V.L., la vest Râul

Teleajen.

Instanța de apel a reținut că suprafața

de 4.440 mp, unde se află amplasat Parcul S.N.P. - P. SA, a fost expropriată de

la CAP D., conform deciziei nr. 182/1976, emisă de Consiliul Local al Județului

Prahova, parcul M., nefiind funcțional de 15 ani. La cererea P. s-a eliberat Autorizație

de demolare 4 din 25 augusX3.10 terenul fiind situata în Q1., intravilan, sat SF.,

com. D., județul Prahova.

Potrivit expertizei, pentru această suprafață

de teren, situată potrivit planului nr. PL1. (anexa 8,9) din 1998, în intravilan,

pe care s-a aflat parcul 1 M., aparținând pârâtei, demolat conform autorizației

nr. AU1. și procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 27

ianuarie 2011 (anexele 14 și 15 ale expertizei), s-au acordat deja reclamantei măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991 cu Titlurile de proprietate nr. P2.

din 18 august, S= 10 ha (anexa 21) și cu nr. P1. din 18 august S=l,5 ha (anexa 22)

în tarla 17 și 20 nu în tarla 21.

Întreaga suprafață din tarlaua T21 n-a

fost reconstituită pe vechiul amplasament ci în alte tarlale, respectiv T17 și T20

(anexa 21 și 22).

Totodată, potrivit adresei eliberate de

Primăria D. din 28 ianuarie 2011, coroborată cu titlurile de proprietate aflate

în copie la filele 29 și 31 dosar fond, rezultă ca pentru L.M., s-a eliberat titlul

de proprietate nr. P2. din 18 august, pentru suprafața de 10, 00 ha teren agricol,

iar pentru L.C. al cărui moștenitor este L.M. s-a eliberat titlul de proprietate

nr. P1. din 18 august, pentru suprafața de 1,50 ha teren agricol.

Pentru aceste suprafețe de teren, L.M.

a fost pusă în posesie, la data de 30 iulie 2003.

Instanța de apel a reținut totodată că,

la momentul eliberării acestor titluri de proprietate, așa cum rezultă din cererea

formulată de L.M., conform Legii nr. 18/1991, aceasta a solicitat reconstituirea

dreptului de proprietate asupra următoarelor terenuri: 10 ha, înlocui numit „ la

CI.", 1,5 ha, în sat M., în locul zis „CI.", actele de proprietate invocate

în susținerea acesteia fiind reprezentate de: testamentul autentificat sub nr.

T1., la Judecătoria de Pace V.M. și fișa personală a autoarei apelantei, emisă de

Filiala Arhivelor Statului Prahova, din care rezultă că terenurile au fost predate

conform „Decretului nr. 308".

Potrivit aceleiași cereri, terenul în suprafață

de 10 ha, a fost retrocedat notificatoarei conform Legii nr. 18/1991, aspect care

se coroborează și cu decizia nr. 354-1992 din 03 noiembrie 1993, emisă de Comisia

Județeană pentru Stabilirea dreptului de Proprietate asupra terenurilor -județ Prahova.

Așa cum rezultă din fișa personală a numitei

L.M., aceasta a figurat cu 12 ha teren arabil, teren predat sfatului popular în

1952, când a fost ridicată de către MAI. Această fișă personală nu cuprinde nicio

mențiune referitoare la locul situării acestui teren arabil, vecinătățile sale sau

alte informații necesare identificării.

Totodată, Filiala Arhivelor Statului Prahova

a comunicat că fișa personală întocmită la data de 10 iunie 1956, privind pe L.M.,

nu este însoțită de alte documente, respectiv planuri sau acte de proprietate iar

potrivit adresei nr. A5., emisă de Comisia de aplicare a fondului funciar L.M. nu

a figurat în registrul agricol, adeziune CAP sau preluat cu legi speciale.

Instanța de apel a reținut că dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 10/2001 (art. 22

1

din Legea nr. 10/2001 modificată

prin Legea nr. 247/2005) prevăd că în absența unor probe contrare, existența și,

după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau

s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1)

și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării

abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Or, în cauză, fișa personală a autoarei

reclamantei nu reprezintă nici actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării

abuzive, câtă vreme în chiar cuprinsul acestuia, aspect necontestat nici de reclamantă,

rezultă că preluarea a fost realizată în anul 1952, odată cu lipsirea de libertate

a autoarei reclamantei, în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 308 și nici

un act prin care să se fi pus în executare măsura preluării abuzive, înscrisul respectiv

fiind întocmit nu în scopul și la momentul deposedării autoarei reclamantei -1952

ci, ulterior, la data de 10 iunie 1956, în vederea scoaterii autoarei reclamantei

din evidența „chiaburilor".

Această stare de fapt rezultă neechivoc

din cuprinsul fisei personale coroborat cu anexa la aceasta, intitulată „observații".

În consecință, instanța de apel a apreciat

ca nefiind îndeplinite cerințele impuse de norma de drept evocată care instituie

o prezumție relativă de proprietate, întemeiată pe situația de fapt existentă și

constatată de autoritățile care au dispus măsura la momentul deposedării, aceea

ca titularul notificării să se întemeieze pe actele normative sau de autoritate

prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau pe actele de punere în executare

a măsurii preluării abuzive care, astfel, recunoșteau calitatea de posesor și implicit

de proprietar a celui deposedat dar și natura și suprafața bunurilor preluate, astfel

că nu poate fi apreciată ca fiind incidență această prevedere legală.

De altfel, simplul fapt că în cuprinsul

fișei autoarei reclamante se menționează că în perioada 1947-1952 aceasta deținea

12 ha teren agricol, nu impune cu necesitate concluzia că terenul s-a aflat , în

integralitatea sa, în com. M.

Deși reclamanta a susținut că mențiunea

din cuprinsul fișei personale evocate, referitoare la 12 ha teren agricol, nu viza

și terenul din V.M., str. B., instanța de apel a reținut că, potrivit testamentului

exhibat de reclamantă și în raport de criticile formulate, acest imobil, avea destinația

de gradină, „La PO." fiind în suprafața de 5012 mp., or, o atare destinație

nu exclude posibilitatea ca acest teren să fi putut fi considerat agricol, la data

întocmirii fișei personale, împrejurarea că se afla în intravilan, neavând o atare

consecință.

Instanța de apel a reținut și faptul că

în cauză, nu s-a probat existența unui act de preluare/ executare care să fi fost

întocmit de către autoritățile statului pentru imobilele aparținând autoarei reclamantei,

care să justifice înregistrarea statului în evidențele fiscale, atât adresa menționată

cât și adresa nr. A5., emisă de Comisia de aplicare a fondului funciar, confirmând

că L.M. nu a figurat în registrul agricol, adeziune CAP sau preluat de stat cu legi

speciale.

Or, în cauză, în aplicarea normei de drept

anterior evocate, nu se poate face abstracție de faptul că testamentul invocat de

reclamantă, individualizează în concret și veridic bunurile aparținând testatorului,

astfel că deși cuprinde o mențiune care aparent este incertă, menționând suprafețele

de teren arabil situate în com. Malăiești, respectiv „cca", 11,5 ha, este plauzibil

că testatorul, care cunoștea în concret întinderea suprafeței de teren ce făcea

obiectul legatului, să precizeze într-o formula care respecta cât mai fidel realitatea,

o atare întindere. Or, diferența în plus, pretinsă de reclamantă, nu este una neglijabilă

ci importantă, reprezentând cea. 5.000 mp., fiind greu de acceptat faptul că ar

fi putut fi atât de imprecis menționată de autorul testamentului.

În acest sens, instanța de apel a avut

în vedere faptul că o atare mențiune este folosită și pentru imobilul aflat în V.M.,

care, potrivit testamentului avea o suprafața de cea. 5012 mp., or, o atare modalitate

de individualizare nu face decât să susțină teza anterior enunțată, aprecierea instanței

de fond în sensul că testamentul invocat relevă o altă realitate juridică fiind

în concordanță cu prevederile înscrise în art. 24 din Legea nr. 10/2001 și normele

metodologice de aplicare a acestui act normativ, critica fiind nefondată.

În raport de cele reținute, faptul că,

potrivit expertizei și celorlalte probe anterior evaluate, suprafața de 4.440 mp,

care a constituit Parcul S.N.P. - P. SA, este în prezent, deținută de intimată,

iar autoarea reclamantei a beneficiat deja în temeiul Legii nr. 18/1991 de reconstituirea

dreptului de proprietate, pentru terenul arabil în suprafața de 11,5 ha, situat

în comuna M., în temeiul aceluiași testament, pe un alt amplasament, nu este de

natură a justifica contestația formulată de aceasta, astfel că susținerile reclamantei

vizând acest aspect nu pot fi primite.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat

recurs reclamanta care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C.

proc. civ. a solicitat

admiterea

recursului și modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii contestației formulate

împotriva deciziei nr. 39 din 14 mai 2003, respectiv restituirea în natură a terenului

în suprafață de 4440 m.p. astfel cum reiese din expertiza topografică efectuată

de către expertul B.E., cu vecinătățile menționate de către acesta în cadrul aceleiași

expertize.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă

a susținut următoarele;

Terenul în litigiu, ocupat de pârâtă în

totalitate, se află situat în mod neîndoielnic pe suprafața pe care se întindea

proprietatea autorului său, C.L. Acest aspect reiese cu certitudine din ambele expertize

topo efectuate în cauză.

Recurenta-reclamantă a solicitat instanței

să aibă în vedere actele existente la dosar, respectiv, fișa personală a autoarei

sale, M.L. datată 10 iunie 1956, care consemnează faptul că aceasta a deținut în

comuna M. 12 ha de teren arabil și mențiunea că terenul a fost predat Sfatului Popular

în 1952, când a fost ridicată de către MAL Procesul verbal întocmit de către o comisie

a Sfatului Popular la data de 07 decembrie 1956 consemnează: „Deoarece terenul a

fost predat Statului conform Decretului 308, nemaiavând nici un fel de mijloc de

exploatare, propunem să fie scoasa de la categoria de chiaburi" - cu referire

la M.L..

Recurenta-reclamantă a invocat prevederile

art. 24 din Legea nr. 10/2001 și a învederat instanței faptul ca actul de preluare

și consemnările de la acea vreme, atesta deținerea unei proprietăți de 12 ha în

comuna M., pe suprafața „celor doua petice de loc" numite L.A.C. și La CI.

A susținut că în mod greșit instanța de

apel a apreciat că documentul intitulat „fișa personală" a autoarei sale nu

se încadrează în limitele impuse de art. 24 Legea nr. 10/2001 din punct de vedere

al probațiunii și că, deși este adevărat că fișa personală nu poate echivala un

act de preluare ori un act de proprietate, din conținutul său reiese clar modul

în care a fost preluat terenul de la autoarea sa - cu forța, fără nici o altă măsură

legală, doar pentru că autoarea reclamantei se încadra în Decretul nr. 308 - , fără

a se mai întocmi nici un alt act administrativ care să se regăsească în baza de

date a oricărei autorități de stat.

Recurenta-reclamantă a susținut că deși

pârâta s-a prevalat în tot cursul procesului de existența deciziei nr. 182/1976,

respectiv de faptul că terenul a fost preluat de la CAP, în realitate, aceste susțineri

nu sunt adevărate.

Protocolul din 1975 și adresa din același

an atestă faptul că terenul de „4318 mp" a fost în administrarea Consiliului

Popular D., care a acordat S.B. (respectiv „T.P.P.”) doar dreptul - de folosință

și exploatare a terenului. Prin decizia nr. 182/1976 se oferă în administrare doar

2940 mp din terenul de 4318 mp, iar în baza tuturor acestor documente, care, în

ciuda folosinței și exploatării terenului încă de la nivelul anilor 1975, nu atestau

dreptul de administrare asupra întregului teren, Schela de Producție Petrolieră

B. solicită exproprierea terenului de 2200 mp ce îi fuseseră dați in administrare,

expropriere care n-a mai avut loc.

Conținutul confuz al actelor enunțate mai

sus atestă faptul că terenul a figurat în continuare în folosință agricolă, deși

era exploatat și avea un grad de ocupare de 100% de către pârâtă încă din 1975 -

dreptul de folosință și exploatare a terenului.

Recurenta-reclamantă a susținut că la data

de 5 noiembrie 2011, prin notificarea cu nr. N3., a notificat S.N.P. P., în temeiul

Legii nr. 10/2001 să-i restituie terenul în suprafață de 4000 mp pe care îi dețineau

în exploatare.

La data de 15 mai 2003 a fost comunicată

Decizia cu nr. 39 din 14 mai 2003 prin care S.N.P. P. SA a decis respingerea cererii,

cu motivarea că „imobilul revendicat nu face obiectul Legii nr. 10/2001, conform

dispozițiilor art. 8 alin. (1), imobilul revendicat a făcut obiectul prevederilor

Legii nr. 18/1991".

Terenul în litigiu nu putea face obiectul

Legii nr. 18/1991 deoarece acest act normativ prevede restituirea terenurilor care

se găseau la data apariției legii în patrimoniul cooperativelor agricole. Ori terenul

în litigiu se află în patrimoniul și exploatarea pârâtei iar această informație

reiese din adresa cu nr. 15 din Dosarul nr. 18 din 24 decembrie 1991: „Nu figurează

în registrul agricol, adeziune CAP sau preluat cu legi speciale."

De prevederile legii beneficiază cei care

au adus pământ în cooperativa agricolă de producție sau cărora le-a fost preluat

terenul de către cooperativa de producție. Ori în speță, terenul a fost preluat

de Consiliul Popular al Comunei M. și nu de cooperativa agricolă.

Recurenta-reclamantă a susținut că, în

raport de prevederile menționate, terenul de 4440 mp, ca mod de preluare și parcurs

juridic nu a făcut și nu face obiectul Legii nr. 18/1991 ci obiectul Legii nr.

10/2001.

Recurenta-reclamantă a susținut că autoarea

sa a deținut terenul în litigiu cu o destinație agricolă.

Acest teren era situat intravilan la data

preluării, respectiv „în sat" așa cum se consemnează în testamentul din 1944,

fiind preluat abuziv de către Consiliul Popular, astfel încât nu intră sub incidența

Legii nr. 18/1991, astfel cum prevede art. 8 din Legea nr. 10/2001: „(1) Nu intră

sub incidența prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat

prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, și prin Legea nr. 1/2000 pentru

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere,

solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii

nr. 169/1997”. Per a contrario, intră sub incidența legii celelalte imobile neîncadrate

în norma legală citată, fiind singura lege de restituire în afara Legii nr. 18 /1991.

Chiar și faptul că terenul a fost exploatat

petrolier de-a lungul timpului nu este de natură a-i schimba destinația, cu atât

mai mult cu cât, în prezent, intimata a făcut demersuri de retragere a obiectivelor

din teren, redându-i destinația pe care nu ar fi trebuit să și-o piardă niciodată.

a făcut demersuri de retragere a obiectivelor

din teren, redându-i destinația pe care nu ar fi trebuit să și-o piardă niciodată.

Recursul este nefondat pentru considerentele

care succed.

Potrivit art. 304 pct. 8 și pct. 9 C.

proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când instanța, interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia (pct. 8) și, respectiv, când hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii (pct. 9).

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ. vizează, cu titlu exemplificativ, situația în care instanța

a calificat un act de vânzare-cumpărare ca fiind un contract de schimb sau un contract

de donație ca fiind un contract de vânzare-cumpărare sau situația în care concluzia

pe care instanța a dedus-o din interpretarea actului este exclusă în mod cert de

sensul clar și vădit neîndoielnic al termenilor și conținutului actului interpretat,

instanța reținând, de exemplu, anumite obligații în sarcina unei părți, deși acestea

nu erau stabilite în act.

În speță, deși recurenta-reclamantă a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin criticile formulate reproșează

instanței de apel că a reținut o altă situație de fapt decât cea care ar rezulta

din interpretarea coroborată a probatoriului administrat în cauză or interpretarea

probelor de către instanță constituie o chestiune de fapt care nu se confundă cu

interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, astfel că nu se circumscriu

acestui motiv de recurs.

Recurenta-reclamantă a mai invocat ca temei

de drept al cererii sale de recurs motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea

dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura preluării abuzive".

Conform alin. (2) al art. 24, „în aplicarea

prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată

în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus

în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume

de proprietar.”

Astfel, în materia restituirii proprietăților

preluate abuziv de către stat reglementată de Legea nr. 10/2001, regulile probațiunii

cunosc un caracter specific, dat de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001,

care instituie o prezumție de proprietate în favoarea celui pe numele căruia s-a

realizat preluarea bunului.

Recurentia-reclamantă a susținut prin cererea

de recurs că, deși înscrisul depus la dosar în dovedirea întinderii dreptului de

proprietate asupra terenului în litigiu, reprezentat de „fișa personală” a autoarei

sale nu poate echivala cu un act de preluare ori un act de proprietate, din conținutul

acesteia reiese clar modul în care terenul în litigiu a fost preluat terenul de

la autoarea sa, fără a se mai întocmi nici un alt act administrativ ce ar putea

exista în baza de date a oricărei

autorități de stat în prezent și că, așa

fiind, era necesar ca instanța de apel să evalueze acest înscris ca având valoarea

probatorie la care se referă dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 și să constate

că face dovada că autoarea sa a deținut în comuna M. 12 ha de teren arabil, pe suprafața

„celor două petice de loc" numite „L.A.C." și „La CI.", deci, implicit,

dovada că aceasta ar fi deținut și terenul solicitat a-i fi restituită conform Legii

nr. 10/2001, în suprafață de 0,5 ha în afara celor 11,5 ha la care se face referire

în testament.

Critica recurentei-reclamante vizează greșita

aplicare de către instanța de; apel a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001

în soluționarea raportului juridic dedus judecății, în sensul că nu a valorizat,

în spiritul textului de lege menționat, înscrisul referitor la fișa personală a

autoarei sale și greșit a considerat că nu face dovada dreptului de proprietate

pe care susține că îl are asupra terenului în litigiu, în suprafață de 0,5 ha.

Prezumția privind întinderea dreptului

de proprietate nu putea opera în favoarea recurentei-reclamante decât în absența

unor probe contrare iar în speță, această prezumție nu-și putea găsi aplicarea decât

ignorând situația de fapt stabilită prin administrarea celorlalte dovezi, situație

de fapt care exclude incidența art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul invocat de

recurenta-reclamantă.

Astfel, potrivit testamentului autentificat

sub nr. T1., masa succesorală a autoarei reclamantei, L.M., era formată din 10 ha

teren în Căpleasca, 1 ha și jumătate în CI., un loc de pădure în V.P. și grădină

de 5012 mp în V.M., suprafața totală a bunurilor imobile ale autoarei reclamantei

fiind de 12 ha teren și un loc de pădure.

Prin urmare, diferența de 0,5 ha teren

față de cei 11,5 ha teren care au fost restituiți reclamantei în temeiul Legii

nr. 18/1991, nu poate fi decât terenul din V.M., în suprafață de 0,5012 ha, nefiind

dovedit faptul că autoarea reclamantei ar fi avut în proprietate alt teren decât

cel menționat în testament și care ar fi fost cuprins în adresa nr. A2./1992 în

care L.M., autoarea reclamantei, figura cu 12 ha teren în perioada 1947-1952, al

cărui amplasament nu este menționat.

De asemenea, din concluziile expertizei

efectuată în cauză de expert B.E. (Dosarul nr. 10559/2/2010 al Curții de Apel București,

secția a III -a civilă și din răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză

reiese că terenul în litigiu situat în comuna D., satul SF., Tarla X1. parcela XX1.,

în suprafață măsurată de 4440 mp reprezintă Parcul M. și face parte integrantă din

terenul autorilor reclamantei denumit în testament „L.A.C." în suprafață de

10 ha; că pentru această suprafață de teren s-au acordat deja măsuri reparatorii

în temeiul Legii nr. 18/1991, conform Titlurilor de proprietate nr. P2. (pentru

suprafața de 10 ha) și nr. P1. (pentru suprafața de 1,5 ha) în tarlalele X2. și

X3., întreaga suprafață din tarlaua X1. nefiind reconstituită pe vechiul amplasament

ci în alte tarlale, respectiv X2. și X3.

Or, așa fiind, în raport de situația de

fapt astfel stabilită pe baza expertizei și suplimentului la expertiză precum și

a înscrisurilor exhibate de recurenta-reclamantă în dovedirea pretențiilor sale,

instanța de apel a motivat judicios de ce în speță nu pot fi incidente dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 10/2001 și de ce înscrisul reprezentând „fișa personală"

a autoarei reclamantei (în care se face vorbire de o suprafață de teren de 12 ha

situată în comuna M.) nu este de natură să creeze prezumția de proprietate statuată

în materia Legii nr. 10/2001 prin art. 24 pentru terenul în litigiu (în suprafață

de 0,5 ha), care să opereze în favoarea reclamantei.

Astfel, instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 atunci când a reținut că

fișa personală a autoarei reclamantei nu reprezintă nici actul normativ prin care

s-a dispus măsura preluării abuzive, câtă vreme din chiar cuprinsul acestuia reiese

că preluarea a fost realizată în anul 1952, odată cu lipsirea de libertate a autoarei

reclamantei, în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 308 și nici un act prin

care să se fi pus în executare măsura preluării abuzive, înscrisul respectiv fiind

întocmit nu în scopul și la momentul deposedării autoarei reclamantei - 1952 ci,

ulterior, la data de 10 iunie 1956, în vederea scoaterii autoarei reclamantei din

evidența „chiaburilor" și ca, în aplicarea normei de drept anterior evocate,

nu se poate face abstracție de faptul că, în testamentul invocat de reclamantă,

testatorul individualizează concret și veridic bunurile testate, menționând suprafețele

de teren arabil situate în com. M., ca fiind de „ cca.", 11,5 ha, acesta cunoscând

întinderea suprafeței totale de teren ce făcea obiectul legatului, suprafață pe

care a precizat-o într-o formulă care respecta cât mai fidel realitatea, diferența

în plus, de 0,5 ha (5000 mp) - pretinsă de reclamantă în baza fișei personale a

M.L. - fiind importantă, perspectivă din care apare ca, imposibil ca testatorul

să n-o fi avut în vedere și să o menționeze în testament, în cazul în care, într-adevăr

ar fi existat.

Înalta Curte, având în vedere temeiurile

arătate, constată că soluția de respingere, ca nefondat, a apelului reclamantei

este legală, în mod corect instanța de apel reținând că autoarei recurentei-reclamante

i s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, pentru întreaga

suprafața de teren prevăzută în testament - 11,5 ha, iar împrejurarea că terenul

atribuit prin cele două titluri de proprietate nu se află pe vechiul amplasament

nu o îndreptățește pe reclamantă să obțină măsurile reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu, cu atât mai mult cu cât la data reconstituirii

dreptului de proprietate pe numele autoarei reclamantei, exista posibilitatea conferită

de Legea nr. 18/1991 de a contesta titlurile emise în temeiul acestui act normativ.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat

de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

B.I. împotriva deciziei nr. 863A din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16

noiembrie 2012.