ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4029/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4029/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 2751/2005, reclamanta B.I.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SN P.P. SA, anularea Deciziei nr. 39

din 14 mai 2003 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la plata echivalentului

bănesc pentru terenul situat în comuna Mălăiești, județul Prahova, pe care

aceasta îl ocupă.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia sus menționată, pârâta a respins

notificarea prin care ea împreună cu fratele său - în prezent decedat - au

solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea de

despăgubiri pentru terenul ocupat de această pârâtă, cu motivarea că imobilul

revendicat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.

Prin sentința

nr. 552 din 03 iunie 2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

ca nefondată acțiunea, reținând că nu s-au făcut probe din care să rezulte că

terenul solicitat de reclamantă a fost proprietatea autorilor acesteia și că

pârâta în mod corect a apreciat că terenul solicitat a făcut obiectul Legii nr.

18/1991.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamanta. Prin Decizia nr. 109/ A din 14

martie 2006, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a anulat în

tot procedura urmată și hotărârea pronunțată și, rejudecând cauza, în

conformitate cu art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., a respins ca

nefondată acțiunea reclamantei, reținând că terenul solicitat în suprafață de 4.000

mp situat în comuna Mălăiești a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991, mamei

apelantei.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs reclamanta. Înalta Curte de Casație și

Justitie, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 3415

din 27 aprilie 2007, a admis recursul, a casat decizia recurată, a admis

apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la același

tribunal.

În motivare, Înalta

Curte a plecat de la reținerea instanței de apel în considerentele deciziei

recurate, privitore la întinderea suprafeței de teren preluate de stat, în

sensul că imprecizia formulării testamentului care se referă la circa 10 ha și

aproximativ 1 ha și jumătate poate să însemne mai mult sau mai puțin decât

aceste suprafețe, și nu neapărat 12 ha, atât cât pretinde reclamanta că au

deținut autorii săi.

Totodată, Înalta

Curte a reținut că reclamanta a solicitat aplicarea prezumției instituită de

art. 22

1

, text introdus în Legea nr. 10/2001 prin Legea nr.

247/2005.

Înalta Curte a

reținut că instanța de apel nu a verificat aplicabilitatea acestei prezumții,

deși la dosar se depusese o adeverință a Ministerului de Interne referitoare la

fișele personale ale chiaburilor, în care autoarea reclamantei, L.M., figura cu

o suprafață de 12 ha. In acest context era absolut necesar să se stabilească,

ținându-se seama de toate aceste aspecte, care a fost întinderea suprafeței de

teren de care au fost deposedați abuziv autorii reclamantei și dacă pentru

toată această întindere s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.

18/1991. In caz contrar, urmând a se da eficiență caracterului complementar al

reglementării cuprinse în Legea nr. 10/2001 pentru suprafețele de teren care nu

au făcut obiect al legilor fondului funciar.

Înalta Curte a

constatat, așadar că instanțele nu au lămurit principala problema dedusă

judecații, fiind necesară administrarea unor noi probatorii.

Pricina a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civila, sub nr.

11694/3/2008.

În rejudecare,

tribunalul a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri, dispunând și

emiterea unei adrese pentru atașarea actelor care au stat la baza emiterii

titlurilor de proprietate din 2003. Totodată, a pus în discuție efectuarea unei

expertize de specialitate care să identifice prin raportare la actele

prezentate de părți diferența de teren solicitată pentru care nu s-au acordat

măsuri reparatorii conform Legii nr. 18/1991, însă contestatoarea a refuzat

efectuarea unei astfel de expertize, cu motivarea că în cauză a fost

administrată o astfel de probă.

Prin sentința

nr. 1695 din 12 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei și ca neîntemeiată cererea pârâtei

privind acordarea cheltuielilor de judecată, pentru următoarele considerente:

Prin

notificarea din 05 noiembrie 2001, B.C.I., B.N.P.N.C. și L.C.C.S. au solicitat

SC P. SA, în temeiul Legii nr. 10/2001, să dispună retrocedarea terenului în

suprafață de 4.000 mp, situat în comuna Mălăiești, județul Prahova, expropriat

conform Decretului nr. 182/1976, din cele 10 ha deținute de tatăl părților, de

la tatăl său L.I., conform testamentului lăsat de acesta în data de 04

septembrie 1944.

Prin Decizia nr.

39 din 14 martie 2003, pârâta a respins notificarea cu motivarea că imobilul

revendicat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.

Potrivit

adresei emise de Arhivele Naționale Prahova din 27 noiembrie 1992, defuncta L.M.

figura în perioada 1947-1952 cu o suprafață de teren de 12 ha, care în anul

1952 a fost predat Sfatului Popular, când a fost ridicat de M.A.I.

Tribunalul a

reținut că prin testamentul autentificat din 1944 depus la dosar, defunctul l.L.

a lăsat fiului său, C.L., în deplină proprietate un teren de 10 ha, un loc în

suprafață de un hectar și jumătate în sat, un loc de pădure și un loc în suprafață

de 5.012 mp, la povarnă, situat în comuna Vălenii de Munte.

Tribunalul,

prin raportare la art. 24 din Legea nr. 10/2001 (art. 221 din Legea nr. 10/2007

modificată prin Legea nr. 247/2005) și art. 24.2. din H.G. nr. 250/2007 privind

normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, a constatat că, în speță, reclamanta

nu a depus decât testamentul mai sus menționat și nu a indicat alt titlu de

proprietate, ci a justificat solicitarea doar prin adresa emisă de Arhivele

Naționale Prahova.

Instanța de

fond a mai reținut că prin titlul de proprietate din 18 august 2003 s-a dispus

reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 1 ha și

5.000 mp, iar prin titlul de proprietate din 18 august 2003 s-a dispus

reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 10.000

mp, pe numele beneficiarei L.M.

În

raționamentul său, tribunalul a plecat de la susținerea reclamantei în sensul

că, în temeiul Legii nr. 18/1991, s-a reconstituit dreptul de proprietate

pentru autoarea sa, L.M., numai pentru terenul în suprafață de 11,5 ha din cele

12 ha pentru care s-a formulat cerere în temeiul Legii nr. 18/1991 și că o

parte din teren a fost reconstituit pe fostul amplasament, iar o parte pe un

alt amplasament.

În aceste

condiții, s-a apreciat că reclamanta justifică doar prin adresa mai sus

menționată diferența de teren de 5.000 mp, neprecizând care este titlul de

proprietate în temeiul căruia a dobândit dreptul de proprietate și nici

amplasamentul concret al acestuia.

S-a avut în

vedere că prin notificarea din 2001 reclamanta a solicitat suprafața de 4.000

mp din terenul de 10 ha conform testamentului din 4 septembrie 1944, iar prin Decizia

nr. 39/2003 emisă de intimată a fost respinsă notificarea cu privire la acest

teren, or solicitarea în fața instanțelor a unui alt teren respectiv 5.000 mp

ca diferență dintre terenul menționat în testament și terenul menționat în

adresa emisă de Arhivele Naționale apare ca o cerere făcută fără respectarea

art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Dincolo de

această constatare a instanței și punând în aplicare decizia instanței de

recurs, obligatorie prin prisma dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.,

tribunalul a constatat că prezumția prevăzută de art. 24 nu operează având în

vedere, pe de o parte testamentul invocat care relevă o altă realitate

juridică, iar pe de altă parte că nu s-au respectat cerințele prevăzute de art.

24.2. din H.G. nr. 250/2007.

Mai mult, chiar

dacă s-ar considera că reclamanta contestatoare a avut în proprietate 12 ha,

din probele administrate în cauză nu rezultă că diferența de teren pentru care

nu s-au acordat măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 13/1991 s-ar afla în

posesia intimatei.

Tribunalul a

avut în vedere și expertiza efectuată în Dosarul nr. 2751/2005 care a

identificat doar terenul menționat în testament, reținând că terenul în litigiu

este situat tocmai pe amplasamentul terenului de 10 ha menționat în testament.

În concluzie,

instanța de fond a apreciat că și în condițiile în care din adresa emisă de

Arhivele Naționale Prahova din 27 noiembrie 1992 rezultă că defuncta L.M.

figura în perioada 1947-1952 cu o suprafață de teren de 1 ha și chiar dacă s-ar

face aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a dovedit că acest

teren s-ar afla în posesia pârâtei.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta B.I., iar prin Decizia nr. 582 din

12 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul pentru următoarele

considerente:

motiv de apel s-a susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 24

pct. 2 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 și H.G. nr.

250/2007, în sensul că suprafața de 12 ha teren a fost preluată de la L.M. ce

deținea terenul respectiv în calitate de proprietar.

S-a arătat că

suprafața de teren de 12 ha teren arabil este situată în intravilanul comunei

Dumbrăvești, județul Prahova, potrivit planului urbanistic general al

localității respective, plan depus ca act nou în dosar, și adresei din 13

martie 2007 eliberată de Primăria comunei Dumbrăvești, județul Prahova, astfel

încât sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Legea nr. 1072001, modificată

prin Legea nr. 247/2005.

S-a criticat

sentința civilă nr. 1695 din 12 noiembrie 2008 sustinându-se că instanța de

fond în mod greșit a stabilit că apelantei reclamante i s-a reconstituit

dreptul de proprietate pentru suprafața de 11,5 ha teren, pentru care i s-au

eliberat 2 titluri de proprietate și anume 10 ha teren pentru titlul de proprietate

nr. 114708/18 august 2006 și 1,5 ha teren aferent titlului de proprietate din 18

august 2003, iar diferența de 5.000 mp ar fi amplasată în orașul Vălenii de

Munte, întrucât acest din urmă teren nu a trecut niciodată în proprietatea

statului și nu face obiectul Legii nr. 10/2001 și a cauzei de fată, menționând

în acest sens adresa din 2005 a Primăriei Vălenii de Munte, depusă la dosar.

Mai mult, între Vălenii de Munte și comuna Dumbrăvești, fosta Mălăiești, există

o distanță de cea. 25 km, fiind localități distincte, astfel cum rezultă și din

lista unităților teritorial-administrative a județului Prahova.

Suprafața de 12

ha teren este situată în totalitate în intravilanul comunei Dumbrăvești, în

care este inclusă și suprafața de 5.000 mp din litigiu, ocupată de Parcul

Mălăiești al SNP P. SA, pentru această din urmă suprafață nefăcându-se

reconstituirea în baza Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 1/2000, întrucât

terenul se află în posesia intimatei.

de-al doilea motiv de apel reclamanta a susținut că sentința apelată este în

contradicție cu probele administrate, arătând că greșit i-a fost respinsă

cererea pe considerentul că nu s-a dovedit faptul că terenul se află în posesia

pârâtei. A arătat că din expertiza tehnică efectuată de expert D.D. (filele

51-56 din Dosarul nr. 2715/2003) rezultă că terenul în litigiu se suprarune cu

terenul ce se identifică cu Parcul Mălăiești, jud. Prahova al SNP P. SA

În apel,

reclamanta a depus un plan urbanistic general al comunei Dumbrăvești, județul

Prahova, în sprijinul susținerii sale în sensul că Parcul Mălăești al SNP P. SA

se află situat în intravilanul comunei, aspecte ce rezultă, de altfel, din

adresa din 12 martie 2007 emisă de Primăria Comunei Dumbrăvești, dar care nu

probează faptul că terenul a cărui restituire o solicită prin notificare se

identifică cu Parcul Mălăiești al SNP P. SA.

Din analiza

raportului de expertiză ce a fost efectuată în Dosarul nr. 2751/2005, de către

expert inginer D.D., instanța de apel a reținut că expertul a procedat la identificarea,

pe două laturi cardinale, a fostei parcele de teren, din testamentul

autentificat din 1944, rezultând o suprafață totală ocupată de către intimată

de 7.235,40 mp. Expertul a mai precizat în conținutul raportului că reclamanta solicită

o suprafață de 5.000 mp, cât reprezintă, cu aproximație, și terenul ocupat de

baza de producție petrolieră a firmei pârâte, pe amplasamentul fostei parcele,

menționată în actul testamentar din anul 1944, însă ceea ce nu s-a reușit a se

dovedi nici cu această probă este tocmai faptul că diferența de teren

solicitată, pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii prin reconstituirea

dreptului de proprietate pe un alt amplasament în condițiile Legii nr. 18/1991

s-ar afla în posesia pârâtei.

Instanța a

reținut că în mod greșit reclamanta a formulat prima critică în apel prin

raportare la terenul din Vălenii de Munte, având în vedere că instanța de fond,

în dezvoltarea considerațiilor sale, nu a făcut nicio referire la acest teren.

Având în vedere

raționamentul instanței de fond în soluționarea cauzei prin raportare la

probele administrate, față de considerațiile expuse mai sus în cadrul cărora

s-a făcut o analiză a acestora, s-a apreciat că în mod greșit a susținut

reclamanta în sensul că hotărârea pronunțată de instanța de fond este în

contradicție cu probele administrate.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea ei în

sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.

Recurenta

reclamantă susține, în principal, că nu s-au respectat dispozițiile obligatorii

date de instanța de recurs prin Decizia de casare nr. 3415 din 20 aprilie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală. Or, în virtutea rolului activ, instanța, în rejudecare, avea

obligația administrării tuturor probelor necesare aflării adevărului obiectiv.

Recurenta mai

susține că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, iar

hotărârea cuprinde elemente confuze în sensul că a statuat că reclamantei i s-a

reconstituit dreptul de proprietate pentru 10 ha teren prin titlul de

proprietate din 18 august 2003 și respectiv 1,5 ha prin titlul de proprietate din

18 august 2003, iar diferența de 5.000 mp ar fi amplasată în orașul Vălenii de

Munte. Or, arată recurenta, terenul din Vălenii de Munte are în prezent 2.200

mp și nu a trecut niciodată în proprietatea statului, aflându-se tot timpul în

proprietatea reclamantei sau a autorului ei, acest teren nefâcând obiectul

Legii nr. 10/2001 și a cauzei de față.

Ca atare,

susține recurenta reclamantă că această confuzie a tribunalului a fost

rezolvată de instanța de apel care a statuat că terenul din Vălenii de Munte nu

face obiectul cauzei de față, această localitate fiind la o distanță de 25 km

de terenul în litigiu.

Recurenta mai

susține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001,

iar instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte retine că recursul este fondat.

Prin Decizia de

casare nr. 3415 din 20 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, trimițându-se cauza spre rejudecare

aceleeași instanțe de apel, au fost stabilite dispozițiile obligatorii pentru

instanța de rejudecare, în temeiul art. 329 C. proc. civ.

Potrivit art.

315 C. proc. civ., instanța de trimitere trebuie să se conformeze dispozițiilor

instanței de recurs privind necesitatea administrării probelor precum și

dezlegărilor date problemelor de drept.

Când instanța

de apel, fără a administra probele considerate obligatorii pentru soluționarea

fondului litigiului, cu ignorarea problemelor de drept dezlegate prin decizia

de casare, a soluționat litigiul considerând că ansamblul probator administrat

este suficient în a creea convingerea că hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală preluând aceeași motivare, a pronunțat o hotărâre nelegală,

ceea ce atrage casarea deciziei recurate pentru încălcarea prevederilor art.

315 C. proc. civ.

Or, față de

cele expuse, se constată că instanța de apel, în rejudecare, nu s-a conformat

dispozițiilor deciziei de casare încălcând dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Considerentele

hotărârii sunt de asemenea confuze, fără a cuprinde elemente din care să

rezulte de ce au fost înlăturate unele probe și susțineri ale părților, ceea ce

echivalează cu o necercetare a fondului cauzei și practic cu o nemotivare.

Or, motivarea

unei hotărâri nu este o problemă de volum ci de conținut. Ea trebuie să

cuprindă, raportat la dispozițiile art. 261 C. proc. civ., motivele de fapt și

de drept ce au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților.

Numai prin

prisma acestor aspecte poate fi exercitat și controlul judiciar.

De altfel,

motivarea hotărârii se circumscrie și dreptului la un proces echitabil astfel

cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Astfel, față de

cele expuse, recursul reclamantei este fondat urmând a fi admis și, în temeiul

art. 312 pct. 5 C. proc. civ., a se casa hotărârea instanței de apel cu

trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleeași instanțe care, în condițiile art.

329 C. proc. civ., urmează a se conforma dispozițiilor și recomandărilor

obligatorii din Decizia nr. 3415 din 27 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta B.I. împotriva Deciziei nr. 582 din 12 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, pe care o casează cu

trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleeași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 iunie 2010.