ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4029/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 2751/2005, reclamanta B.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SN P.P. SA, anularea Deciziei nr. 39 din 14 mai 2003 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la plata echivalentului bănesc pentru terenul situat în comuna Mălăiești, județul Prahova, pe care aceasta îl ocupă. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia sus menționată, pârâta a respins notificarea prin care ea împreună cu fratele său - în prezent decedat - au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru terenul ocupat de această pârâtă, cu motivarea că imobilul revendicat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.

Prin sentința nr. 552 din 03 iunie 2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea, reținând că nu s-au făcut probe din care să rezulte că terenul solicitat de reclamantă a fost proprietatea autorilor acesteia și că pârâta în mod corect a apreciat că terenul solicitat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta. Prin Decizia nr. 109/ A din 14 martie 2006, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a anulat în tot procedura urmată și hotărârea pronunțată și, rejudecând cauza, în conformitate cu art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc.

civ., a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, reținând că terenul solicitat în suprafață de 4.000 mp situat în comuna Mălăiești a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991, mamei apelantei. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta. Înalta Curte de Casație și Justitie, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 3415 din 27 aprilie 2007, a admis recursul, a casat decizia recurată, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal. În motivare, Înalta Curte a plecat de la reținerea instanței de apel în considerentele deciziei recurate, privitore la întinderea suprafeței de teren preluate de stat, în sensul că imprecizia formulării testamentului care se referă la circa 10 ha și aproximativ 1 ha și jumătate poate să însemne mai mult sau mai puțin decât aceste suprafețe, și nu neapărat 12 ha, atât cât pretinde reclamanta că au deținut autorii săi.

Totodată, Înalta Curte a reținut că reclamanta a solicitat aplicarea prezumției instituită de art. 22 1 , text introdus în Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005. Înalta Curte a reținut că instanța de apel nu a verificat aplicabilitatea acestei prezumții, deși la dosar se depusese o adeverință a Ministerului de Interne referitoare la fișele personale ale chiaburilor, în care autoarea reclamantei, L.M., figura cu o suprafață de 12 ha. In acest context era absolut necesar să se stabilească, ținându-se seama de toate aceste aspecte, care a fost întinderea suprafeței de teren de care au fost deposedați abuziv autorii reclamantei și dacă pentru toată această întindere s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 18/1991.

In caz contrar, urmând a se da eficiență caracterului complementar al reglementării cuprinse în Legea nr. 10/2001 pentru suprafețele de teren care nu au făcut obiect al legilor fondului funciar. Înalta Curte a constatat, așadar că instanțele nu au lămurit principala problema dedusă judecații, fiind necesară administrarea unor noi probatorii. Pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civila, sub nr. 11694/3/2008.

În rejudecare, tribunalul a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri, dispunând și emiterea unei adrese pentru atașarea actelor care au stat la baza emiterii titlurilor de proprietate din 2003. Totodată, a pus în discuție efectuarea unei expertize de specialitate care să identifice prin raportare la actele prezentate de părți diferența de teren solicitată pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii conform Legii nr. 18/1991, însă contestatoarea a refuzat efectuarea unei astfel de expertize, cu motivarea că în cauză a fost administrată o astfel de probă. Prin sentința nr. 1695 din 12 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei și ca neîntemeiată cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată, pentru următoarele considerente: Prin notificarea din 05 noiembrie 2001, B.C.I., B.N.P.N.C.

și L.C.C.S. au solicitat SC P. SA, în temeiul Legii nr. 10/2001, să dispună retrocedarea terenului în suprafață de 4.000 mp, situat în comuna Mălăiești, județul Prahova, expropriat conform Decretului nr. 182/1976, din cele 10 ha deținute de tatăl părților, de la tatăl său L.I., conform testamentului lăsat de acesta în data de 04 septembrie 1944. Prin Decizia nr. 39 din 14 martie 2003, pârâta a respins notificarea cu motivarea că imobilul revendicat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991. Potrivit adresei emise de Arhivele Naționale Prahova din 27 noiembrie 1992, defuncta L.M. figura în perioada 1947-1952 cu o suprafață de teren de 12 ha, care în anul 1952 a fost predat Sfatului Popular, când a fost ridicat de M.A.I.

Tribunalul a reținut că prin testamentul autentificat din 1944 depus la dosar, defunctul l.L. a lăsat fiului său, C.L., în deplină proprietate un teren de 10 ha, un loc în suprafață de un hectar și jumătate în sat, un loc de pădure și un loc în suprafață de 5.012 mp, la povarnă, situat în comuna Vălenii de Munte. Tribunalul, prin raportare la art. 24 din Legea nr. 10/2001 (art. 221 din Legea nr. 10/2007 modificată prin Legea nr. 247/2005) și art. 24.2. din H.G. nr. 250/2007 privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, a constatat că, în speță, reclamanta nu a depus decât testamentul mai sus menționat și nu a indicat alt titlu de proprietate, ci a justificat solicitarea doar prin adresa emisă de Arhivele Naționale Prahova.

Instanța de fond a mai reținut că prin titlul de proprietate din 18 august 2003 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 1 ha și 5.000 mp, iar prin titlul de proprietate din 18 august 2003 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 10.000 mp, pe numele beneficiarei L.M. În raționamentul său, tribunalul a plecat de la susținerea reclamantei în sensul că, în temeiul Legii nr. 18/1991, s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru autoarea sa, L.M., numai pentru terenul în suprafață de 11,5 ha din cele 12 ha pentru care s-a formulat cerere în temeiul Legii nr. 18/1991 și că o parte din teren a fost reconstituit pe fostul amplasament, iar o parte pe un alt amplasament.

În aceste condiții, s-a apreciat că reclamanta justifică doar prin adresa mai sus menționată diferența de teren de 5.000 mp, neprecizând care este titlul de proprietate în temeiul căruia a dobândit dreptul de proprietate și nici amplasamentul concret al acestuia. S-a avut în vedere că prin notificarea din 2001 reclamanta a solicitat suprafața de 4.000 mp din terenul de 10 ha conform testamentului din 4 septembrie 1944, iar prin Decizia nr. 39/2003 emisă de intimată a fost respinsă notificarea cu privire la acest teren, or solicitarea în fața instanțelor a unui alt teren respectiv 5.000 mp ca diferență dintre terenul menționat în testament și terenul menționat în adresa emisă de Arhivele Naționale apare ca o cerere făcută fără respectarea art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Dincolo de această constatare a instanței și punând în aplicare decizia instanței de recurs, obligatorie prin prisma dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., tribunalul a constatat că prezumția prevăzută de art. 24 nu operează având în vedere, pe de o parte testamentul invocat care relevă o altă realitate juridică, iar pe de altă parte că nu s-au respectat cerințele prevăzute de art. 24.2. din H.G. nr. 250/2007. Mai mult, chiar dacă s-ar considera că reclamanta contestatoare a avut în proprietate 12 ha, din probele administrate în cauză nu rezultă că diferența de teren pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 13/1991 s-ar afla în posesia intimatei. Tribunalul a avut în vedere și expertiza efectuată în Dosarul nr. 2751/2005 care a identificat doar terenul menționat în testament, reținând că terenul în litigiu este situat tocmai pe amplasamentul terenului de 10 ha menționat în testament.

În concluzie, instanța de fond a apreciat că și în condițiile în care din adresa emisă de Arhivele Naționale Prahova din 27 noiembrie 1992 rezultă că defuncta L.M. figura în perioada 1947-1952 cu o suprafață de teren de 1 ha și chiar dacă s-ar face aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a dovedit că acest teren s-ar afla în posesia pârâtei. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta B.I., iar prin Decizia nr. 582 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul pentru următoarele considerente: 1. Prin primul motiv de apel s-a susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 24 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 și H.G.

nr. 250/2007, în sensul că suprafața de 12 ha teren a fost preluată de la L.M. ce deținea terenul respectiv în calitate de proprietar. S-a arătat că suprafața de teren de 12 ha teren arabil este situată în intravilanul comunei Dumbrăvești, județul Prahova, potrivit planului urbanistic general al localității respective, plan depus ca act nou în dosar, și adresei din 13 martie 2007 eliberată de Primăria comunei Dumbrăvești, județul Prahova, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Legea nr. 1072001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

S-a criticat sentința civilă nr. 1695 din 12 noiembrie 2008 sustinându-se că instanța de fond în mod greșit a stabilit că apelantei reclamante i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 11,5 ha teren, pentru care i s-au eliberat 2 titluri de proprietate și anume 10 ha teren pentru titlul de proprietate nr. 114708/18 august 2006 și 1,5 ha teren aferent titlului de proprietate din 18 august 2003, iar diferența de 5.000 mp ar fi amplasată în orașul Vălenii de Munte, întrucât acest din urmă teren nu a trecut niciodată în proprietatea statului și nu face obiectul Legii nr. 10/2001 și a cauzei de fată, menționând în acest sens adresa din 2005 a Primăriei Vălenii de Munte, depusă la dosar.

Mai mult, între Vălenii de Munte și comuna Dumbrăvești, fosta Mălăiești, există o distanță de cea. 25 km, fiind localități distincte, astfel cum rezultă și din lista unităților teritorial-administrative a județului Prahova. Suprafața de 12 ha teren este situată în totalitate în intravilanul comunei Dumbrăvești, în care este inclusă și suprafața de 5.000 mp din litigiu, ocupată de Parcul Mălăiești al SNP P. SA, pentru această din urmă suprafață nefăcându-se reconstituirea în baza Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 1/2000, întrucât terenul se află în posesia intimatei. 2. Prin cel de-al doilea motiv de apel reclamanta a susținut că sentința apelată este în contradicție cu probele administrate, arătând că greșit i-a fost respinsă cererea pe considerentul că nu s-a dovedit faptul că terenul se află în posesia pârâtei.

A arătat că din expertiza tehnică efectuată de expert D.D. (filele 51-56 din Dosarul nr. 2715/2003) rezultă că terenul în litigiu se suprarune cu terenul ce se identifică cu Parcul Mălăiești, jud. Prahova al SNP P. SA În apel, reclamanta a depus un plan urbanistic general al comunei Dumbrăvești, județul Prahova, în sprijinul susținerii sale în sensul că Parcul Mălăești al SNP P. SA se află situat în intravilanul comunei, aspecte ce rezultă, de altfel, din adresa din 12 martie 2007 emisă de Primăria Comunei Dumbrăvești, dar care nu probează faptul că terenul a cărui restituire o solicită prin notificare se identifică cu Parcul Mălăiești al SNP P. SA.

Din analiza raportului de expertiză ce a fost efectuată în Dosarul nr. 2751/2005, de către expert inginer D.D., instanța de apel a reținut că expertul a procedat la identificarea, pe două laturi cardinale, a fostei parcele de teren, din testamentul autentificat din 1944, rezultând o suprafață totală ocupată de către intimată de 7.235,40 mp. Expertul a mai precizat în conținutul raportului că reclamanta solicită o suprafață de 5.000 mp, cât reprezintă, cu aproximație, și terenul ocupat de baza de producție petrolieră a firmei pârâte, pe amplasamentul fostei parcele, menționată în actul testamentar din anul 1944, însă ceea ce nu s-a reușit a se dovedi nici cu această probă este tocmai faptul că diferența de teren solicitată, pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii prin reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament în condițiile Legii nr. 18/1991 s-ar afla în posesia pârâtei.

Instanța a reținut că în mod greșit reclamanta a formulat prima critică în apel prin raportare la terenul din Vălenii de Munte, având în vedere că instanța de fond, în dezvoltarea considerațiilor sale, nu a făcut nicio referire la acest teren. Având în vedere raționamentul instanței de fond în soluționarea cauzei prin raportare la probele administrate, față de considerațiile expuse mai sus în cadrul cărora s-a făcut o analiză a acestora, s-a apreciat că în mod greșit a susținut reclamanta în sensul că hotărârea pronunțată de instanța de fond este în contradicție cu probele administrate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte. Recurenta reclamantă susține, în principal, că nu s-au respectat dispozițiile obligatorii date de instanța de recurs prin Decizia de casare nr. 3415 din 20 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Or, în virtutea rolului activ, instanța, în rejudecare, avea obligația administrării tuturor probelor necesare aflării adevărului obiectiv. Recurenta mai susține că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, iar hotărârea cuprinde elemente confuze în sensul că a statuat că reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 10 ha teren prin titlul de proprietate din 18 august 2003 și respectiv 1,5 ha prin titlul de proprietate din 18 august 2003, iar diferența de 5.000 mp ar fi amplasată în orașul Vălenii de Munte.

Or, arată recurenta, terenul din Vălenii de Munte are în prezent 2.200 mp și nu a trecut niciodată în proprietatea statului, aflându-se tot timpul în proprietatea reclamantei sau a autorului ei, acest teren nefâcând obiectul Legii nr. 10/2001 și a cauzei de față. Ca atare, susține recurenta reclamantă că această confuzie a tribunalului a fost rezolvată de instanța de apel care a statuat că terenul din Vălenii de Munte nu face obiectul cauzei de față, această localitate fiind la o distanță de 25 km de terenul în litigiu. Recurenta mai susține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, iar instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte retine că recursul este fondat. Prin Decizia de casare nr. 3415 din 20 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, trimițându-se cauza spre rejudecare aceleeași instanțe de apel, au fost stabilite dispozițiile obligatorii pentru instanța de rejudecare, în temeiul art. 329 C. proc. civ. Potrivit art. 315 C. proc. civ., instanța de trimitere trebuie să se conformeze dispozițiilor instanței de recurs privind necesitatea administrării probelor precum și dezlegărilor date problemelor de drept.

Când instanța de apel, fără a administra probele considerate obligatorii pentru soluționarea fondului litigiului, cu ignorarea problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare, a soluționat litigiul considerând că ansamblul probator administrat este suficient în a creea convingerea că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală preluând aceeași motivare, a pronunțat o hotărâre nelegală, ceea ce atrage casarea deciziei recurate pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. Or, față de cele expuse, se constată că instanța de apel, în rejudecare, nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare încălcând dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Considerentele hotărârii sunt de asemenea confuze, fără a cuprinde elemente din care să rezulte de ce au fost înlăturate unele probe și susțineri ale părților, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei și practic cu o nemotivare.

Or, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum ci de conținut. Ea trebuie să cuprindă, raportat la dispozițiile art. 261 C. proc. civ., motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Numai prin prisma acestor aspecte poate fi exercitat și controlul judiciar. De altfel, motivarea hotărârii se circumscrie și dreptului la un proces echitabil astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, față de cele expuse, recursul reclamantei este fondat urmând a fi admis și, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., a se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleeași instanțe care, în condițiile art. 329 C. proc.

civ., urmează a se conforma dispozițiilor și recomandărilor obligatorii din Decizia nr. 3415 din 27 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta B.I. împotriva Deciziei nr. 582 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, pe care o casează cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleeași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2010.