ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 497/2015

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7467/ 105/2010, reclamanta N.I.D. a chemat în judecată pe pârâta Comuna B., prin primar, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele situate în extravilanul comunei B., jud. Prahova, în cadrul complexului de clădiri boierești construite în secolul al XIX - lea constând în conacul N., monument istoric, precum și terenul aferent acestuia, fabrica de sticlărie compusă din hala de producție, cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru lucrători și birouri, moara de apă și heleșteul. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că imobilele a căror restituire o solicită au fost dobândite de bunicul său N.V.N., prin moștenire, de la tatăl acestuia, N.V.

Imobilele au trecut abuziv în proprietatea statului începând cu anul 1948, iar de la data preluării o parte din construcții s-au degradat, caz în care, fiind preluate în mod abuziv, fără niciun titlu de către stat, înseamnă că, în realitate, imobilele s-au aflat continuu în proprietatea autorilor săi, statul fiind un detentor precar. Cum detenția Statului a fost fondată pe abuz, apreciază că acest fapt constituie o încălcare flagrantă a dreptului său de proprietate astfel cum este garantat de art. 44 din Constituție și art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a susținut de către reclamantă că autorul său a promovat numeroase cereri de restituire încă din anul 1996 Primăriei B., restituire ce le-a fost refuzată în mod nejustificat, dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor în persoana autorului său N.V.N.

rezultând cu certitudine din certificatul din 13 aprilie 2000 eliberat de Arhivele Naționale ale Statului în cuprinsul căruia se menționează că N.V.N. expropriat conform tabelului cu moșierii și arendașii expropriați la Reforma agrară figurează ca proprietar al moșiei B., iar în dos. inv. 274/1949 din Arhiva Consilieratului Agricol Prahova sunt enumerate bunurile imobile solicitate prin prezenta cerere. Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 2759 din 18 noiembrie 2013 a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul curți - construcții în suprafața de 9653 mp identificat în schița de plan a raportului de expertiză topo întocmit de expert N.O., precum și construcțiile identificate pe schița de plan la raportul de expertiză tehnică construcții întocmit de expert M.I.

ca fiind imobilul A, reprezentând clădirea principală a conacului N., imobilul B, reprezentând clădire secundară și imobilul C, reprezentând anexele conacului și a obligat pârâtele, în solidar, să achite reclamantei despăgubiri pentru construcțiile demolate constând în fabrică de sticlă compusă din hala de producție, cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru muncitori, birouri și moară de apă, imobile imposibil de restituit în natură, despăgubiri ce vor fi calculate cu ocazia executării silite. Totodată, a respins cererea privind obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenurile în suprafață de 20.954 mp categorie de folosință livadă, 11.709 mp categorie de folosință tufăriș și 62.684 mp categorie de folosință arabil, ca neîntemeiată și a obligat pârâtele, în solidar, la 2000 RON cheltuieli de judecată către reclamant reprezentând onorarii experți.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Prahova a reținut următoarele considerente: Potrivit actelor de stare civilă, numitul N.V.N. a fost a fost căsătorit cu numita B.M. căreia i-a testat în anul 1948 jumătatea din întreaga sa avere mobilă și imobilă ce se va găsi în ființă la decesul său, deces intervenit în anul 1952 potrivit certificatului de moarte, având ca moștenitori pe N.M. în calitate de soție supraviețuitoare și N.V. în calitate de fiu. De pe urma defunctei N.(B.)M. decedată în anul 1979 a rămas ca unic moștenitor, în calitate de descendent, B.F.D., în privința căruia s-a constatat, prin sentința civilă nr. 6047/1987 a Judecătoriei sector 1 București, că deține o cotă de 1/2 din averea rămasă de pe urma defunctului N.N.

în baza testamentului olograf, iar de pe urma defunctului B.F.D., decedat în anul 1988, a rămas ca unică moștenitoare legală acceptantă, în calitate de fiică, reclamanta N.I.D. Conform certificatului din 13 aprilie 2000 eliberat de Arhivele Naționale ale României - Direcția Județeană Prahova, numitul N.V.N. a figurat în tabelul cu moșierii și arendașii expropriați la reforma agrară din 1921, 1945 și 1949, figurând înscris numitul N.V.N. proprietar comuna B. unde a posedat moșia B., terenul deținut de 371 ha din care i-a fost expropriată în anul 1921 suprafața de 60,81 ha. De asemenea, în dosarul inventariat sub nr. 274/1949 din arhiva Consilieratului Agricol Prahova în tabelul cu bunurile imobile care nu rămân pe seama gospodăriei și se pot preda Comitetului Prov.

Prahova figurează același N.N. cu teren, case, mori, proprietar în patrimoniul căruia, potrivit procesului verbal din data de 13 septembrie 1952 vizând stabilirea impozitului succesoral asupra averii rămasă de pe urma defunctului N.N., la data decesului s-a regăsit un apartament mansardat din care o parte era închiriat, menționându-se că nu mai există altă avere impozabilă. Totodată, conform adreselor și raportului din anul 2006, procesului verbal de predare primire a imobilului descris în anexa la H.G.

nr. 1262/2008, referatului privind reglementarea situației juridice a terenului în suprafață de 18.061 mp situat în T. XX, P. AA și BB Comuna B., clădirea imobilelor ce au aparținut defunctului N.V.N., constând în Conacul N., a avut o serie de destinații pentru ca ulterior, în baza Hotărârii nr. 1262/2008, să fie trecut din domeniul public al statului în domeniul public al comunei B. și în administrarea Consiliului Local al comunei B., la dosar existând un tabel cuprinzând datele de identificare a imobilului respectiv.

Terenul aferent Conacului N. declarat monument istoric, fabricii de sticlă, Morii de apă și heleșteului în suprafață de 105.000 mp situat în intravilanul comunei B. a fost identificat, măsurat și poziționat pe schița de plan a raportului de expertiză topo întocmit de expert O.N., expertul menționând că din acest teren suprafața de numai 9653 mp are categoria de folosință curți construcții, 20.954 mp are categoria de folosință livadă, 11.709 mp are categoria de folosință pășune cu tufăriș (fostul heleșteu) și 62.684 mp are categoria de folosință arabil, expertul precizând că pe teren se găsesc 10 clădiri printre care și conacul N., clădire cu 2 nivele cu suprafața la sol de 516 mp., iar pe fostele amplasamente ale fabricii de sticlă și ale morii de apă dezafectate și desființate ulterior preluării în anul 1948, s-au edificat, în timp, case de locuit și clădiri industriale, terenurile actualmente ocupate aflându-se în alte zone ale comunei B. De asemenea, conform raportului de expertiză tehnică construcții întocmit de expert M.I., la data efectuării expertizei nu mai existau decât trei construcții din cele ce se pretinde că au aparținut autorului reclamantei, respectiv clădirea principală a Conacului N., o clădire secundară independentă a conacului și anexele acestuia, celelalte construcții ce au existat pe teren, respectiv fabrica de sticlă compusă din hale de producție,

cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru muncitori și birouri, moara de apă, fiind demolate, în prezent, în afara complexului de clădiri boierești construite în sec. al XIX-lea existând platforme, grup alimentar, cabină poartă, depozit combustibil, padocuri, care au fost realizate de către cei care au administrat și utilizat imobilul, și care în prezent nu mai sunt utilizate, fiind în stare rea.

Instanța de fond a reținut, conform art. 480 C. civ., că dreptul de proprietate presupune exercitarea cumulativă de către titularul acestui drept asupra unui bun a următoarelor prerogative: dreptul de a folosi bunul potrivit destinației acestuia, dreptul de a-i culege fructele sau productele și dreptul de a dispune de bun prin înstrăinare sau consumare, iar art. 39 din Legea nr. 18/1991 și art. 16 din Legea nr. 1/2000 prevăd că persoanelor ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1989 și al oricăror acte normative de expropriere, inclusiv cele preluate fără vreun titlu, li se reconstituie dreptul de proprietate, în natură, în limita suprafeței de teren trecută în proprietatea statului.

Așadar, din analiza actelor și lucrărilor dosarului instanța de fond a reținut că bunicul reclamantei, N.V.N., a deținut în proprietate moșia B. constând în conacul N. cu anexele gospodărești, fabrică de sticlă compusă din hale de producție, cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru muncitori și birouri, moară de apă, situate pe un teren de 105.000 mp, imobil preluat în mod abuziv de către stat de la bunicul reclamantei în perioada anului 1948, astfel încât, la data decesului numitului N.V.N. survenit în anul 1952, în patrimoniul acestuia mai exista doar un apartament, cu privire la care prin hotărâre judecătorească s-a constatat cota de ½ în favoarea tatălui reclamantei.

S-a reținut, totodată că, în prezent din suprafață de 105.000 mp, numai terenul de 9653 mp are categoria de folosință curți construcții, 20.954 mp are categoria de folosință livadă, 11.709 mp are categoria de folosință pășune cu tufăriș (fostul heleșteu) și 62.684 mp are categoria de folosință arabil, pe terenul curți-construcții existând clădirea principală a Conacului N., o clădire secundară independentă a conacului și anexele acestuia, monument istoric, celelalte construcții ce au aparținut bunicului reclamantei constând în fabrică de sticlă, moară de apă, fiind demolate. Ca atare, atât timp cât autorul reclamatei, respectiv defunctul N.V.N.

a deținut în proprietate imobilul în litigiu constând în complexul de clădiri boierești construite în secolul al XIX-lea constând în conacul N., monument istoric, precum și terenul aferent acestuia, fabrica de sticlărie compusă din hala de producție, cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru lucrători și birouri, moara de apă și heleșteul, în prezent existând numai conacul N., o clădire secundară independentă a conacului și anexele acestuia, celelalte construcții fiind demolate, iar din terenul de 105.000 mp aferent complexului de clădiri boierești, 20.954 mp are categoria de folosință livadă, 11.709 mp are categoria de folosință pășune cu tufăriș (fostul heleșteu), și 62.684 mp are categoria de folosință arabil, înseamnă că, în realitate, imobilul a făcut obiectul preluării abuzive de către stat în integralitatea sa, neexistând nicio dovadă la dosar care să confirme manifestarea de voință a bunicului reclamantei de a transmite în favoarea statului dreptul de proprietate asupra imobilului, printr-un act juridic valabil, caz în care era imposibilă dobândirea în patrimoniul statului a unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu.

Cât timp bunicul reclamantei a deținut în proprietate imobilul în litigiu, fapt necontestat de către pârâți, fiind preluat fără titlu de către stat, trecut din domeniul public al statului în domeniul public al comunei B. și dat în administrarea Consiliului Local al comunei B., înseamnă că pârâții nu dețin în realitate niciun titlu de proprietate asupra imobilului teren curți-construcții și asupra construcțiilor existente pe acest teren, nu au dobândit niciun drept de proprietate asupra imobilului de la adevăratul proprietar, caz în care reclamanta, în calitate de moștenitoare, are dreptul să formuleze prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în scopul redobândirii imobilelor preluate abuziv de către stat, fără titlu, cu respectarea drepturilor fundamentale recunoscute de Constituția României, precum și de C.E.D.O., respectiv respectarea dreptului de proprietate.

Instanța de fond a avut în vedere că nu există niciun impediment pentru restituirea în natură a terenului curți-construcții de 9653 mp cât timp pe acest teren se află parte din construcțiile ce au aparținut bunicului reclamantei la care este îndreptățită, iar celelalte construcții edificate de cei care au administrat terenul nu mai sunt folosite, fiind degradate, astfel cum reiese din raportul de expertiză efectuat în cauză, neputându-se astfel considera că terenul este necesar folosinței unor asemenea construcții. Faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat legalitatea H.G.

nr. 1262/2008 prin care s-a transmis imobilul monument istoric din domeniul public al statului în domeniul public al comunei și în administrarea consiliului local, nu înseamnă că reclamanta nu are dreptul să formuleze acțiune în revendicare și nu este îndreptățită la restituirea imobilului cât timp, în temeiul dreptului comun se compară titlurile de proprietate ale părților, fiind evident că titlul reclamantei este preferabil în condițiile în care imobilul a aparținut bunicului său, fiind preluat abuziv de către stat, spre deosebire de pârâte care nu pot invoca vreun titlu de proprietate, hotărârea evocată nefiind de natură a face dovada dreptului de proprietate, inclusiv al statului, asupra complexului de construcții boierești, complex care, în realitate, a fost preluat în mod abuziv de către stat, fiind imposibilă astfel dobândirea în patrimoniul său a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În raport de considerentele reținute, în baza art. 480 C. civ., tribunalul a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtele să restituie reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul curți - construcții în suprafață de 9653 mp identificat în schița de plan a raportului de expertiza topo întocmit de expert N.O., precum și construcțiile identificate pe schița de plan la raportul de expertiză tehnică construcții întocmit de expert M.I. ca fiind imobilul A, reprezentând clădirea principală a conacului N., imobilul B, reprezentând clădire secundară și imobilul C, reprezentând anexele conacului, precum și să achite reclamantei, în solidar, despăgubiri pentru construcțiile demolate constând în fabrică de sticlă compusă din hala de producție, cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru muncitori, birouri și moară de apă, imobile imposibil de restituit în natură, despăgubiri ce vor fi calculate cu ocazia executării silite.

În ceea ce privește, însă, terenurile în suprafață de 20.954 mp categorie de folosință livadă, 11.709 mp categorie de folosință tufăriș (fostul heleșteu) și 62684 mp categorie de folosință arabil, instanța a respins cererea de obligare a pârâtelor la lăsarea acestor terenuri în deplină proprietate și posesie reclamantei în condițiile în care aceste terenuri cad sub incidența legilor fondului funciar, ținând seama de perioada, modul de preluare, regimul juridic, categoria de folosință a terenurilor, fiind supuse procedurii speciale de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate, neputând face astfel obiectul unei acțiuni în revendicare în condițiile dreptului comun, reclamanta sau autorul său nevalorificându-și drepturile recunoscute în favoarea lor de legea specială aplicabilă, astfel încât, lipsa de diligență a acestora de a acționa pe calea legilor fondului funciar, nu le dă dreptul de a solicita restituirea acestor terenuri invocând dispozițiile dreptului comun.

Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâtele, în solidar, la suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând onorarii experți. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Comuna B. - prin primar și Consiliul Local B., cale de atac rectificată de instanță ca fiind apel, hotărârea atacată fiind criticată pentru motive de nelegalitate. Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 710 pronunțată la data de 18 iunie 2014 a admis apelul declarat de pârâții Comuna B., prin primar și Consiliul local al comunei B., împotriva sentinței civile nr. 2759 din data 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta N.I.D.

și a schimbat, în parte, sentința în sensul că, a respins în tot acțiunea. S-a act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. În pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut ca fiind întemeiate criticile formulate în apel, dat fiind faptul că prima instanță nu a stabilit în mod corect situația de fapt dedusă judecății, nu a analizat în mod corect actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale ce au incidență în cauză. S-a avut în vedere că, pe calea unei acțiuni în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului poate cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește, altfel spus, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea lucrului.

Potrivit dispozițiilor art. 1169 vechiul C. civ. cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Astfel reclamantul este cel care trebuie să justifice în mod pozitiv dreptul pe care îl invocă și să prezinte probe în acest sens deoarece judecata implică o comparație a titlurilor și a posesiilor. Raportând dispozițiile legale evocate la acțiunea promovată, Curtea de Apel a reținut că reclamanta nu a făcut niciun fel de dovezi pe linia susținerilor sale. S-a apreciat că, instanța de fond, în mod greșit, a reținut că imobilele ce fac obiectul acțiunii au fost dobândite de bunicul reclamantei, N.V.N., prin moștenire de la tatăl său, N.V., care a fost proprietarul acestora din anul 1890, fără însă a menționa și prezenta titlurile care atestau dovada dreptului de proprietate.

De asemenea s-a învederat faptul că imobilele respective au fost trecute abuziv în proprietatea Statului, fără titlu, începând cu anul 1948, autorul N.V.N. fiind în imposibilitate de a le folosi. Instanța de apel a mai reținut că singurul înscris avut în vedere de către prima instanță îl reprezintă certificatul din 13 aprilie 2000, eliberat de Ministerul de Interne - Arhivele Naționale ale României - Direcția Județeană Prahova, care însă nu echivalează cu titlu de proprietate, din cuprinsul lui se atesta că numitului N.V.N.i-a fost expropriată suprafața de 60.81 ha teren, acesta figurând cu o casă și o moară de apă.

Din analiza acestui certificat rezultă că înscrisul prezentat nu reprezintă un act de proprietate, din cuprinsul său nu rezultă împrejurarea că autorul reclamantei ar fi deținut un conac cu anexe aferente, fabrica de sticlă compusă din hale de producție, cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru muncitori și birouri, așa cum s-a reținut în hotărârea primei instanțe.

Cât privește suprafața de 60.81 ha ce a făcut obiectul exproprierii, având în vedere certificatul menționat, din actele depuse la dosar rezultă că s-a dispus restituirea către reclamantă, în baza legilor fondului funciar, eliberându-se mai multe titluri de proprietate pentru 20 ha teren conform titlului din 12 septembrie 2003, 15.9648 ha teren în baza titlului din 06 iulie 2007 și, respectiv, pentru 30 ha teren în baza titlului din 17 februarie 2003. Mai mult decât atât, din expertizele efectuate în cauza rezultă ca imobilele au fost identificate în baza datelor oferite de reclamantă, iar nu prin raportare la înscrisurile care să le vizeze întrucât acestea nu există în realitate.

De asemenea, Curtea de Apel a apreciat că, în mod eronat instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 18/1991, acestea nefiind incidente în cauză întrucât reclamanta nu a făcut nicio dovada din care să rezulte că suprafața de teren de 9653 mp la care au fost obligați apelanții să o lase în deplină proprietate și folosință, a fost în proprietatea autorului reclamantei și că Statul ar fi preluat-o prin efectul Decretului nr. 83/1989. Astfel, Curtea de Apel a reținut că prima instanță a făcut o aplicare greșită și a dispozițiilor art. 480 vechiul C. civ., prevederi potrivit cărora proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

Reclamanta nu a făcut dovada din care să rezulte faptul ca autorul sau a deținut un drept de proprietate asupra imobilelor solicitate, dar nici că acestea i-au fost preluate de Stat, cu sau fără vreun titlu valabil. Curtea de Apel a mai reținut că prima instanță, în mod greșit, a obligat și la plata către reclamanta a despăgubirilor pentru construcțiile fabrica de sticlă și moara de apă, în condițiile în care și sub acest aspect nu s-a făcut nicio probă din care să rezulte faptul că acestea au existat, că au fost în proprietatea autorului său, că acesta le-ar fi demolat, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, se menționează faptul că acestea s-ar găsi pe alte amplasamente, în locul lor fiind edificate case de locuit și clădiri industriale.

S-a avut în vedere că, prin H.G. nr. 1262 din 08 octombrie 2008 s-a dispus transmiterea unui imobil, monument istoric, din domeniul public al Statului și din administrarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative în domeniul public al comunei B. și în administrarea Consiliului Local B., jud. Prahova. În anexa nr. 1 la hotărâre s-a menționat aprobarea amenajării unor spații verzi, a unei zone de agrement și a unor săli de reuniune, în temeiul dispozițiilor art. 108 din Constituția României și a dispozițiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică.

Legalitatea respectivei hotărâri de guvern a fost supusă verificării judecătorești în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 254/42/2011 al Curții de Apel Ploiești, iar prin sentința nr. 182 din 06 iunie 2011, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin decizia nr. 4639 din 11 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost respinsă excepția de nelegalitate a actului normativ contestat de reclamantă. Pe această linie, instanțele de judecată au apreciat că hotărârea în baza căreia s-a transmis recurenților un drept de proprietate, respectiv de administrare, asupra imobilelor la care face referire, respectă dispozițiile legale în baza căreia a fost emisă, Conacul N. fiind monument istoric, făcând parte din domeniul public al Statului.

H.G. nr. 1262 din 08 octombrie 2008, ce reprezintă titlu în baza căruia parte din imobilele ce formează obiectul acțiunii, se află în domeniul public al comunei B., este un titlu preferabil, bine caracterizat și prin prisma dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 7/1996 în conformitate cu care "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul exista în folosul ei, dacă a fost dobândit sau construit cu bună credință, cât timp nu se dovedește contrariul". Aceste prevederi se circumscriu cauzei deduse judecății, dat fiind faptul că la dosar se găsesc extrase de carte funciară, din care rezultă faptul că, în favoarea comunei B. s-a înscris dreptul de proprietate cu privire la imobilele ce formează obiect al H.G.

nr. 1262 din 08 octombrie 2008. În concluzie, Curtea de Apel a apreciat că reclamanta nu a depus niciun înscris care să ateste dreptul de proprietate al autorului său cu privire la imobilele revendicate și, drept consecință, nu se poate concluziona faptul că acestea ar fi preluate de Stat din patrimoniul acestuia, soluția instanței de fond în sensul că titlul de care se prevalează aceasta este preferabil, nu are suport probator. Drept urmare, conform dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. a fost admis apelul formulat de pârâți, a fost schimbată, în parte, sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii formulate, luându-se act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către apelanți.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.I.D. susținând că decizia instanței de apel este netemeinică și nelegală pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 vechiul C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, reclamanta a arătat că înscrisurile depuse de-a lungul vremii la diverse autorități și în fața instanței cu privire la titlul de proprietate al autorilor săi și calitatea sa de moștenitoare o îndreptățesc să revendice imobilul din litigiu. Arată că, potrivit certificatului din 13 aprilie 2000 emis de Arhivele Naționale ale României - Direcția Județeană Prahova, bunicul său, N.V.N., a figurat în tabelul cu moșierii și arendașii expropriați la reforma agrară din 1921, 1945 și 1949, figurând clar ca proprietar în comuna B., unde a posedat moșia B. și conacul „N.”.

Prin urmare, certificatul emis de Arhivele Naționale din 2000 atestă fără echivoc calitatea autorului său de proprietar al Moșiei B.; faptul că a fost expropriat și că figurează în dosarul înv. sub nr. 690/1919-1949 în „Tabel cu moșierii și arendașii expropriați la reforma agrară din anul 1921, 1945, 1949, bunurile imobile, așa cum se regăsesc menționate în dos. inv. sub nr. 274/1949, din arhiva Consilieratului Agricol Prahova; natura, suprafața și valoarea terenurilor; natura și valorile bunurilor (casa, moara cu apă, fabrica de sticlărie, construcții etc.) Relativ la actele de proprietate de care se prevalează, reclamanta arată că potrivit art. 21 din Legea nr. 16/1996, Arhivele Naționale Române eliberează, la cererea persoanelor fizice și a persoanelor juridice, contra cost, extrase, certificate și copii de pe documentele deținute, dacă acestea se referă Ia drepturi care îi privesc pe solicitant.

Susține că, potrivit jurisprudenței, dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate a fi despăgubite sau asupra cărora se reconstituie dreptul de proprietate se face cu acte de vânzare-cumpărare, acte dotale, cărți ale imobilelor, extras din registrul agricol, chitanțe de plată a impozitelor, planuri și autorizații de construcții etc., în cazul Legilor speciale de retrocedare nr. 18/1991, 1/2000, 10/2001, legiuitorul permițând moștenitorului fostului autor deposedat de către Statul comunist să facă dovada dreptului de proprietate cu toate aceste înscrisuri care fac dovada împrejurărilor speciale în care statul a intrat în posesia imobilelor naționalizate. Consideră recurenta că această posibilitate de dovadă se aplică și în speță, deoarece art. 480 și 481 C. civ.

nu instituie o formă absolută pe care titlul de proprietate trebuie să o aibă. Proprietatea asupra unui bun imobil trebuie dovedită prin orice mijloc de probă, acceptat de lege.

Or, toate legile speciale permit recunoașterea dreptului de proprietate și prin intermediul altor înscrisuri decât un contract de vânzare-cumpărare pe care îl invocă, greșit, instanța de apel, legiuitorul prevăzând însă mijloace de probă a dreptului de proprietate a fostului proprietar, într-o anumită ierarhie, în raport de forța probantă a acestora, pornind de la actele de proprietate și până la „orice alte probe, inclusiv declarații de martori". Consideră că în mod corect instanța de fond a reținut îndreptățirea de a formula o acțiune în revendicare pentru restituirea imobilului cât timp, în temeiul dreptului comun se compară titlurile de proprietate ale părților, fiind evident că titlul său este preferabil în condițiile în care imobilul a aparținut bunicului, fiind preluat abuziv de către stat, spre deosebire de pârâte care nu pot invoca vreun titlu de proprietate.

Hotărârea de Guvern evocată de pârâți nu este de natură a face dovada dreptului de proprietate asupra complexului de construcții boierești, complex care, în realitate, a fost preluat abuziv de către stat, fiind imposibilă astfel dobândirea în patrimoniul acestora a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. Cu privire la titlul statului, respectiv H.G. nr. 1262 din 08 octombrie 2008, consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut faptul că este un titlu preferabil în favoarea intimatelor-pârâte. Deși imobilele în cauză au fost date în proprietatea, respectiv administrarea intimatelor-pârâte, această împrejurare nu echivalează cu dovada că au dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, recurenta susținând că este beneficiara unui "bun" în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

Cu privire la preluarea abuzivă de către Statul Român a imobilelor revendicate, recurenta consideră că a depus la dosarul cauzei toate actele de proprietate în măsură să dovedească calitatea de proprietar a autorului său asupra imobilelor litigioase și preluarea abuzivă a acestora de Statul Român, aspect reținut corect și de instanța de fond. Arată că din analiza actelor și lucrărilor dosarului reiese că bunicul său N.V.N., a deținut în proprietate moșia B. constând în conacul N. cu anexele gospodărești situate pe un teren de 105.000 mp, imobil preluat în mod abuziv de către stat în perioada anului 1948. Înscrisurile dosarului atestă preluarea abuzivă a imobilelor de către Statul Român, având în vedere și faptul că, la decesul autorului său, N.V.N., în anul 1952, în patrimoniul acestuia se mai afla doar un apartament.

În ceea ce privește proba existenței imobilelor demolate pentru care instanța de fond i-a acordat despăgubiri, expertizele topografice și în construcții efectuate în cauză atestă acest lucru. Raportul de expertiză în construcții efectuat în cauză reține împrejurarea că a obținut informații în mod direct și de la persoane din comuna B. care își amintesc de existența și amplasamentul acestor imobile, respectiv fabrica de sticlă, cu hala de producție, cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru muncitori, birouri și moara de apă. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta detaliază conținutul raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul O.N., sub aspectul constatărilor și informațiilor culese de expert.

Reia expozeul detaliat și în cuprinsul cererii de chemare în judecată în legătură cu demersurile sale și ale autorilor săi pentru recuperarea imobilului-teren și construcții situate în Comuna B., solicitând, în final, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului și, pe cale de consecință, menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind temeinică și legală. Intimații – pârâți comuna B., prin Primar și Consiliul local B., au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului. În recurs nu au fost administrate alte probe, în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.I.D., având în vedere următoarele considerente: Cu titlu preliminar, trebuie obsevat că deși reclamanta a arătat că își întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește și nu obiectul acțiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanța ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material și nu la aprecierea greșită în privința cererii deduse judecății, cum, în mod eronat, susține reclamanta în dezvoltarea motivelor de recurs. Or, recurenta nu a precizat care este actul pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea, astfel încât simplă indicarea (formală) a temeiului de drept nu poate constitui o motivare a respectivului motiv de recurs.

În ceea ce privește susținerile recurentei reclamante care se referă la stabilirea situației de fapt, urmare a analizării probatoriului administrat, ori expunerea acesteia realizată în legătură cu demersurile întreprinse la diverse autorități statale în legătură cu restituirea imobilului (teren și construcții) situat în Comuna B., Înalta Curte are în vedere că argumentele expuse nu se încadrează în vreunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. și nu pot face obiect de analiză, întrucât vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel cum impune actuala reglementate a instituției recursului. Relativ la criticile subsumate cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. care se referă la modul de soluționare a acțiunii în revendicare a imobilului litigios, Înalta Curte va constata că motivul de recurs se vădește a fi nefondat. În speță, prin acțiunea în revendicare formulată, reclamanta N.I.D. a solicitat obligarea pârâților Comuna B., prin primar și Consiliul local B. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele situate în extravilanul comunei B., jud. Prahova, în cadrul complexului de clădiri boierești construite în secolul al XIX - lea constând în conacul N., monument istoric, precum și terenul aferent acestuia, fabrica de sticlărie compusă din hala de producție, cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru lucrători și birouri, moara de apă și heleșteul.

Reclamanta și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 adițional Convenției europene și art. 44 din Constituția României solicitând aplicarea regulilor clasice ale acțiunii în revendicare, astfel cum au fost conturate în doctrina în materie și jurisprudența anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În raport de natura acțiunii cu care a fost învestită instanța de fond – revendicare imobiliară – exigențele probatorii sunt supuse regulii înscrise în art. 1169 vechiul C. civ. Astfel, reclamantul care se pretinde proprietar asupra bunului în litigiu are sarcina probei dreptului pretins. Acesta are obligația de a face dovada că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în favoarea pârâtului operând o prezumție relativă de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei bunului.

Proba dreptului de proprietate se face printr-un titlu de proprietate, iar o astfel de dovadă presupune existența unui titlu de proprietate, înțeles ca act juridic, jurisdicțional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care generează o prezumție relativă în favoarea persoanei care îl invocă. În același timp, sistemul probator în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. reclamă nu numai dovada că reclamantul este în posesia unui titlu de proprietate, dar și faptul că persoana de la care a dobândit bunul era proprietară, aceasta la rândul său, dobândind bunul de la un proprietar.

Pornind de la aceste conceptele de natură teoretică și întrucât acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, instanța de apel a reținut corect că acțiunea în revendicare promovată, avându-și sorgintea pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul acestui drept printr-unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate reglementate de art. 644 și urm. C. civ.

Recurenta susține că imobilele ce fac obiect al acțiunii au fost dobândite de bunicul acesteia, defunctul N.V.N., prin moștenire de la tatăl său, N.V., care ar fi fost proprietarul acestora din anul 1890, învederând faptul că bunurile au fost ulterior trecute abuziv în proprietatea statului, fără titlu, începând cu anul 1948. În cauză, singurul înscris exhibat de recurentă în dovedirea dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate îl reprezintă certificatul din 13 aprilie 2000, eliberat de Ministerul de Interne Arhivele Naționale ale României - Direcția Județeană Prahova care, însă, în raport de obiectul acțiunii și temeiul juridic al acesteia, nu constituie un act doveditor al proprietății asupra bunului revendicat.

Or, în condițiile în care recurenta nu a depus niciun înscris care să ateste dreptul de proprietate al autorului său cu privire la imobilele revendicate, susținerea acesteia potrivit căreia titlul său ar fi preferabil nu are nicio bază probatorie, circumstanțe în care nu se mai impune a se analiza titlul de proprietate exhibat de intimați. În ceea ce privește susținerea referitoare la sistemul probator reglementat prin Legea nr. 10/2001 la care face trimitere reclamanta în motivele de recurs, urmează a se constata că prezumția de proprietate consacrată de dispozițiile legale evocate nu este aplicabilă din moment ce acțiunea în revendicare a fost fundamentată pe dispozițiile dreptului comun, deoarece art. 24 din Legea nr. 10/2001 reglementează o prezumție relativă de proprietate care poate fi invocată doar în demersul administrativ și judiciar conferit de legea de reparație ce îl reglementează.

Actele doveditoare ale dreptului de proprietate, la care se referă art. 23 din legea republicată, sunt, potrivit dispozițiilor pct. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 „orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea)”, fiind astfel necesar a se prezenta înscrisul constatator al actului juridic translativ de proprietate, astfel cum se instituie și prin regulile de drept comun.

Într-adevăr, în materia Legii nr. 10/2001, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, sub aspectul probațiunii dreptului de proprietate, textul legii speciale prevede o derogare ce se regăsește în cuprinsul art. 24. Textul reglementează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, stabilind că, „în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”, important fiind de stabilit daca bunul solicitat a aparținut autorului reclamantului.

Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” are, prin urmare, în accepțiunea legii speciale de reparații, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conținut mai larg, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actelor normative de reparație, în spiritul și finalitatea acestei legi, important fiind în accepțiunea legii speciale de a se stabili daca bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite. Cu toate acestea, recurenta reclamantă nu a uzitat de procedura instituită de legea specială, prezentul demers judiciar al recurentei fiind al unei acțiuni în revendicare fundamentată pe art. 480 C. civ., căreia i se aplică exigențele privind proba dreptului de proprietate prevăzute de dreptul comun.

Contrar susținerii recurentei, nici certificatul de moștenitor de pe urma autorului său nu poate fi primit ca temei al acțiunii sale, deoarece înscrisul evocat nu prezintă relevanță în aprecierea valorii probatorii a dreptului de proprietate în privința imobilelor care fac obiectul acțiunii în revendicare de față fundamentată pe dispozițiile art. 480 C. civ., atât timp cât certificatul de moștenitor nu reprezintă un act constitutiv al dreptului de proprietate și nu face dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul defunctului, ci doar a calității de moștenitor.

Or, cum corect a reținut și instanța de apel, prezentul demers judiciar al reclamantei s-a axat pe promovarea unei acțiuni în revendicare de drept comun, unde se aplică regulile clasice de probațiune a dreptului de proprietate, atât timp cât derogarea evocată de recurentă sub aspectul probațiunii, astfel cum deja s-a arătat, este pusă doar la dispoziția celor îndreptățiți la stabilirea dreptului de proprietate care cad sub incidența legilor speciale de reparație și urmează procedura reglementată de respectivele acte normative.

În acest context al analizei, apar vădit nefondate și criticile reclamantei care vizează respingerea cererii privind acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele pretins preluate abuziv de către stat care ar fi fost demolate (fabrica de sticlă, compusă din hală de producție, cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru muncitori, birouri, moară) în lipsa valorizării unui titlu de proprietate care să facă dovada existenței respectivelor imobile, circumstanțe în raport cu care nu se mai impune analiza legalitatea solicitării de despăgubiri bănești în justiție în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială de reparație. Contrar susținerilor recurentei, aceasta nu este beneficiara unui „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun. Într-adevăr, instanța europeană a admis, prin excepție, că art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează speranța legitimă de a obține un bun sau o creanță certă cu valoare patrimonială, însă, pentru a exista acea speranță legitimă, este necesar ca solicitarea de a obține un bun să se bazeze pe un act juridic ale cărui condiții să fie îndeplinite indiscutabil și să devină practic o formalitate recunoașterea actuală a dreptului. Or, chiar și în ipoteza în care s-ar fi dovedit că bunul ar fi fost preluat abuziv de către stat, simpla posibilitate de a obține, prin efectul unei legi, proprietatea unui bun nu constituie o speranță legitimă în lipsa îndeplinirii tuturor condițiilor legale.

În speță însă, reclamanta nu a făcut dovada existenței vreunui drept de proprietate care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană, atât timp cât protecția pe care o oferă norma europeană este acordată proprietarului pentru „bunurile sale”, protecție care se referă, în genere, la proprietar fără a face distincție între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii.

Or, în lipsa existenței unui „bun” în patrimoniul recurentei, se constată că operațiunea de comparare a titlurilor, solicitată prin memoriul de recurs, nu este posibilă, atât timp cât un atare procedeu judiciar implică ca, în prealabil, să se stabilească dacă reclamanta are un „bun” în sensul Convenției și, eventual, numai ulterior unei asemenea constatări, ar fi fost posibil a se realiza o comparare cu titlul pârâților în sensul verificării dacă și în ce măsură – printr-o eventuală admitere a acțiunii în revendicare – s-ar aduce atingere dreptului acestora de proprietare sau securității circuitului civil. În consecință, constatându-se că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., drept pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.I.D. împotriva deciziei nr. 710 din 18 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.I.D. împotriva deciziei nr. 710 din 18 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2015.