ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 497/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 497/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7467/ 105/2010, reclamanta N.I.D.

a chemat în judecată pe pârâta Comuna B., prin primar, solicitând instanței ca

prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilele situate în extravilanul

comunei B., jud. Prahova, în cadrul complexului de clădiri boierești construite

în secolul al XIX - lea constând în conacul N., monument istoric, precum și

terenul aferent acestuia, fabrica de sticlărie compusă din hala de producție,

cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru lucrători și birouri, moara de

apă și heleșteul.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că imobilele a căror restituire o solicită au fost

dobândite de bunicul său N.V.N., prin moștenire, de la tatăl acestuia, N.V.

Imobilele au trecut abuziv în proprietatea statului începând cu anul 1948, iar

de la data preluării o parte din construcții s-au degradat, caz în care, fiind

preluate în mod abuziv, fără niciun titlu de către stat, înseamnă că, în

realitate, imobilele s-au aflat continuu în proprietatea autorilor săi, statul

fiind un detentor precar. Cum detenția Statului a fost fondată pe abuz,

apreciază că acest fapt constituie o încălcare flagrantă a dreptului său de

proprietate astfel cum este garantat de art. 44 din Constituție și art. 1 din

Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a susținut de către

reclamantă că autorul său a promovat numeroase cereri de restituire încă din

anul 1996 Primăriei B., restituire ce le-a fost refuzată în mod nejustificat,

dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor în persoana autorului său N.V.N.

rezultând cu certitudine din certificatul din 13 aprilie 2000 eliberat de

Arhivele Naționale ale Statului în cuprinsul căruia se menționează că N.V.N.

expropriat conform tabelului cu moșierii și arendașii expropriați la Reforma

agrară figurează ca proprietar al moșiei B., iar în dos. inv. 274/1949 din

Arhiva Consilieratului Agricol Prahova sunt enumerate bunurile imobile

solicitate prin prezenta cerere.

Tribunalul Prahova,

prin sentința civilă nr. 2759 din

18 noiembrie 2013 a admis în parte acțiunea,

a obligat pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie

terenul curți - construcții în suprafața de 9653 mp identificat în schița de

plan a raportului de expertiză topo întocmit de expert N.O., precum și

construcțiile identificate pe schița de plan la raportul de expertiză tehnică

construcții întocmit de expert M.I. ca fiind imobilul A, reprezentând clădirea

principală a conacului N., imobilul B, reprezentând clădire secundară și

imobilul C, reprezentând anexele conacului și a obligat pârâtele, în solidar,

să achite reclamantei despăgubiri pentru construcțiile demolate constând în

fabrică de sticlă compusă din hala de producție, cuptoare, magazii de

depozitare, locuințe pentru muncitori, birouri și moară de apă, imobile

imposibil de restituit în natură, despăgubiri ce vor fi calculate cu ocazia

executării silite. Totodată, a respins cererea privind obligarea pârâtelor să

lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenurile în suprafață de

20.954 mp categorie de folosință livadă, 11.709 mp categorie de folosință

tufăriș și 62.684 mp categorie de folosință arabil, ca neîntemeiată și a

obligat pârâtele, în solidar, la 2000 RON cheltuieli de judecată către

reclamant reprezentând onorarii experți.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul Prahova a reținut următoarele considerente:

Potrivit actelor de stare

civilă, numitul N.V.N. a fost a fost căsătorit cu numita B.M. căreia i-a testat

în anul 1948 jumătatea din întreaga sa avere mobilă și imobilă ce se va găsi în

ființă la decesul său, deces intervenit în anul 1952 potrivit certificatului de

moarte, având ca moștenitori pe N.M. în calitate de soție supraviețuitoare și N.V.

în calitate de fiu. De pe urma defunctei N.(B.)M. decedată în anul 1979 a rămas

ca unic moștenitor, în calitate de descendent, B.F.D., în privința căruia s-a

constatat, prin sentința civilă nr. 6047/1987 a Judecătoriei sector 1 București,

că deține o cotă de 1/2 din averea rămasă de pe urma defunctului N.N. în baza testamentului

olograf, iar de pe urma defunctului B.F.D., decedat în anul 1988, a rămas ca unică

moștenitoare legală acceptantă, în calitate de fiică, reclamanta N.I.D.

Conform certificatului

din 13 aprilie 2000 eliberat de Arhivele Naționale ale României - Direcția Județeană

Prahova, numitul N.V.N. a figurat în tabelul cu moșierii și arendașii expropriați

la reforma agrară din 1921, 1945 și 1949, figurând înscris numitul N.V.N. proprietar

comuna B. unde a posedat moșia B., terenul deținut de 371 ha din care i-a fost expropriată

în anul 1921 suprafața de 60,81 ha. De asemenea, în dosarul inventariat sub nr.

274/1949 din arhiva Consilieratului Agricol Prahova în tabelul cu bunurile imobile

care nu rămân pe seama gospodăriei și se pot preda Comitetului Prov. Prahova figurează

același N.N. cu teren, case, mori, proprietar în patrimoniul căruia, potrivit procesului

verbal din data de 13 septembrie 1952 vizând stabilirea impozitului succesoral asupra

averii rămasă de pe urma defunctului N.N., la data decesului s-a regăsit un apartament

mansardat din care o parte era închiriat, menționându-se că nu mai există altă avere

impozabilă.

Totodată, conform adreselor

și raportului din anul 2006, procesului verbal de predare primire a imobilului descris

în anexa la H.G. nr. 1262/2008, referatului privind reglementarea situației juridice

a terenului în suprafață de 18.061 mp situat în T. XX, P. AA și BB Comuna B., clădirea

imobilelor ce au aparținut defunctului N.V.N., constând în Conacul N., a avut o

serie de destinații pentru ca ulterior, în baza Hotărârii nr. 1262/2008, să fie

trecut din domeniul public al statului în domeniul public al comunei B. și în administrarea

Consiliului Local al comunei B., la dosar existând un tabel cuprinzând datele de

identificare a imobilului respectiv. Terenul aferent Conacului N. declarat monument

istoric, fabricii de sticlă, Morii de apă și heleșteului în suprafață de 105.000

mp situat în intravilanul comunei B. a fost identificat, măsurat și poziționat pe

schița de plan a raportului de expertiză topo întocmit de expert O.N., expertul

menționând că din acest teren suprafața de numai 9653 mp are categoria de folosință

curți construcții, 20.954 mp are categoria de folosință livadă, 11.709 mp are categoria

de folosință pășune cu tufăriș (fostul heleșteu) și 62.684 mp are categoria de folosință

arabil, expertul precizând că pe teren se găsesc 10 clădiri printre care și conacul

N., clădire cu 2 nivele cu suprafața la sol de 516 mp., iar pe fostele amplasamente

ale fabricii de sticlă și ale morii de apă dezafectate și desființate ulterior preluării

în anul 1948, s-au edificat, în timp, case de locuit și clădiri industriale, terenurile

actualmente ocupate aflându-se în alte zone ale comunei B. De asemenea, conform

raportului de expertiză tehnică construcții întocmit de expert M.I., la data efectuării

expertizei nu mai existau decât trei construcții din cele ce se pretinde că au aparținut

autorului reclamantei, respectiv clădirea principală a Conacului N., o clădire secundară

independentă a conacului și anexele acestuia, celelalte construcții ce au existat

pe teren, respectiv fabrica de sticlă compusă din hale de producție, cuptoare, magazii

de depozitare, locuințe pentru muncitori și birouri, moara de apă, fiind demolate,

în prezent, în afara complexului de clădiri boierești construite în sec. al XIX-lea

existând platforme, grup alimentar, cabină poartă, depozit combustibil, padocuri,

care au fost realizate de către cei care au administrat și utilizat imobilul, și

care în prezent nu mai sunt utilizate, fiind în stare rea.

Instanța de fond a reținut,

conform art. 480 C. civ., că dreptul de proprietate presupune exercitarea cumulativă

de către titularul acestui drept asupra unui bun a următoarelor prerogative: dreptul

de a folosi bunul potrivit destinației acestuia, dreptul de a-i culege fructele

sau productele și dreptul de a dispune de bun prin înstrăinare sau consumare, iar

art. 39 din Legea nr. 18/1991 și art. 16 din Legea nr. 1/2000 prevăd că persoanelor

ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul

Decretului nr. 83/1989 și al oricăror acte normative de expropriere, inclusiv cele

preluate fără vreun titlu, li se reconstituie dreptul de proprietate, în natură,

în limita suprafeței de teren trecută în proprietatea statului.

Așadar, din analiza actelor

și lucrărilor dosarului instanța de fond a reținut că bunicul reclamantei,

N.V.N., a deținut în proprietate moșia B. constând în conacul N. cu anexele gospodărești,

fabrică de sticlă compusă din hale de producție, cuptoare, magazii de depozitare,

locuințe pentru muncitori și birouri, moară de apă, situate pe un teren de 105.000

mp, imobil preluat în mod abuziv de către stat de la bunicul reclamantei în perioada

anului 1948, astfel încât, la data decesului numitului N.V.N. survenit în anul 1952,

în patrimoniul acestuia mai exista doar un apartament, cu privire la care prin hotărâre

judecătorească s-a constatat cota de ½ în favoarea tatălui reclamantei.

S-a reținut, totodată

că, în prezent din suprafață de 105.000 mp, numai terenul de 9653 mp are categoria

de folosință curți construcții, 20.954 mp are categoria de folosință livadă, 11.709

mp are categoria de folosință pășune cu tufăriș (fostul heleșteu) și 62.684 mp are

categoria de folosință arabil, pe terenul curți-construcții existând clădirea principală

a Conacului N., o clădire secundară independentă a conacului și anexele acestuia,

monument istoric, celelalte construcții ce au aparținut bunicului reclamantei constând

în fabrică de sticlă, moară de apă, fiind demolate. Ca atare, atât timp cât autorul

reclamatei, respectiv defunctul N.V.N. a deținut în proprietate imobilul în litigiu

constând în complexul de clădiri boierești construite în secolul al XIX-lea constând

în conacul N., monument istoric, precum și terenul aferent acestuia, fabrica de

sticlărie compusă din hala de producție, cuptoare, magazii de depozitare, locuințe

pentru lucrători și birouri, moara de apă și heleșteul, în prezent existând numai

conacul N., o clădire secundară independentă a conacului și anexele acestuia, celelalte

construcții fiind demolate, iar din terenul de 105.000 mp aferent complexului de

clădiri boierești, 20.954 mp are categoria de folosință livadă, 11.709 mp are categoria

de folosință pășune cu tufăriș (fostul heleșteu), și 62.684 mp are categoria de

folosință arabil, înseamnă că, în realitate, imobilul a făcut obiectul preluării

abuzive de către stat în integralitatea sa, neexistând nicio dovadă la dosar care

să confirme manifestarea de voință a bunicului reclamantei de a transmite în favoarea

statului dreptul de proprietate asupra imobilului, printr-un act juridic valabil,

caz în care era imposibilă dobândirea în patrimoniul statului a unui drept de proprietate

asupra terenului în litigiu. Cât timp bunicul reclamantei a deținut în proprietate

imobilul în litigiu, fapt necontestat de către pârâți, fiind preluat fără titlu

de către stat, trecut din domeniul public al statului în domeniul public al comunei

B. și dat în administrarea Consiliului Local al comunei B., înseamnă că pârâții

nu dețin în realitate niciun titlu de proprietate asupra imobilului teren curți-construcții

și asupra construcțiilor existente pe acest teren, nu au dobândit niciun drept de

proprietate asupra imobilului de la adevăratul proprietar, caz în care reclamanta,

în calitate de moștenitoare, are dreptul să formuleze prezenta acțiune în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în scopul redobândirii imobilelor preluate

abuziv de către stat, fără titlu, cu respectarea drepturilor fundamentale recunoscute

de Constituția României, precum și de C.E.D.O., respectiv respectarea dreptului

de proprietate.

Instanța de fond

a avut în vedere că nu există niciun impediment pentru restituirea în natură a terenului

curți-construcții de 9653 mp cât timp pe acest teren se află parte din construcțiile

ce au aparținut bunicului reclamantei la care este îndreptățită, iar celelalte construcții

edificate de cei care au administrat terenul nu mai sunt folosite, fiind degradate,

astfel cum reiese din raportul de expertiză efectuat în cauză, neputându-se astfel

considera că terenul este necesar folosinței unor asemenea construcții. Faptul că

prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat legalitatea H.G. nr. 1262/2008

prin care s-a transmis imobilul monument istoric din domeniul public al statului

în domeniul public al comunei și în administrarea consiliului local, nu înseamnă

că reclamanta nu are dreptul să formuleze acțiune în revendicare și nu este îndreptățită

la restituirea imobilului cât timp, în temeiul dreptului comun se compară titlurile

de proprietate ale părților, fiind evident că titlul reclamantei este preferabil

în condițiile în care imobilul a aparținut bunicului său, fiind preluat abuziv de

către stat, spre deosebire de pârâte care nu pot invoca vreun titlu de proprietate,

hotărârea evocată nefiind de natură a face dovada dreptului de proprietate, inclusiv

al statului, asupra complexului de construcții boierești, complex care, în realitate,

a fost preluat în mod abuziv de către stat, fiind imposibilă astfel dobândirea în

patrimoniul său a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În raport de considerentele

reținute, în baza art. 480 C. civ., tribunalul a admis, în parte, acțiunea

și a obligat pârâtele să restituie reclamantei în deplină proprietate și posesie

terenul curți - construcții în suprafață de 9653 mp identificat în schița de plan

a raportului de expertiza topo întocmit de expert N.O., precum și construcțiile

identificate pe schița de plan la raportul de expertiză tehnică construcții întocmit

de expert M.I. ca fiind imobilul A, reprezentând clădirea principală a conacului

N., imobilul B, reprezentând clădire secundară și imobilul C, reprezentând anexele

conacului, precum și să achite reclamantei, în solidar, despăgubiri pentru construcțiile

demolate constând în fabrică de sticlă compusă din hala de producție, cuptoare,

magazii de depozitare, locuințe pentru muncitori, birouri și moară de apă, imobile

imposibil de restituit în natură, despăgubiri ce vor fi calculate cu ocazia executării

silite.

În ceea ce privește, însă,

terenurile în suprafață de 20.954 mp categorie de folosință livadă, 11.709 mp categorie

de folosință tufăriș (fostul heleșteu) și 62684 mp categorie de folosință arabil,

instanța a respins cererea de obligare a pârâtelor la lăsarea acestor terenuri în

deplină proprietate și posesie reclamantei în condițiile în care aceste terenuri

cad sub incidența legilor fondului funciar, ținând seama de perioada, modul de preluare,

regimul juridic, categoria de folosință a terenurilor, fiind supuse procedurii speciale

de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate, neputând face astfel

obiectul unei acțiuni în revendicare în condițiile dreptului comun, reclamanta sau

autorul său nevalorificându-și drepturile recunoscute în favoarea lor de legea specială

aplicabilă, astfel încât, lipsa de diligență a acestora de a acționa pe calea legilor

fondului funciar, nu le dă dreptul de a solicita restituirea acestor terenuri invocând

dispozițiile dreptului comun. Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța

a obligat pârâtele, în solidar, la suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

către reclamantă, reprezentând onorarii experți.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs Comuna B. - prin primar și Consiliul Local B., cale de atac rectificată

de instanță ca fiind apel, hotărârea atacată fiind criticată pentru motive de nelegalitate.

Curtea de Apel Ploiești,

secția I civilă, prin decizia civilă nr.

710 pronunțată la data de 18 iunie 2014 a

admis apelul declarat de pârâții Comuna B., prin primar și Consiliul local al comunei

B., împotriva sentinței civile nr. 2759 din data 18 noiembrie 2013 pronunțată

de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta N.I.D. și a schimbat,

în parte, sentința în sensul că, a respins în tot acțiunea. S-a act că nu s-au solicitat

cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei

decizii, Curtea de Apel a reținut ca fiind întemeiate criticile formulate în apel,

dat fiind faptul că prima instanță nu a stabilit în mod corect situația de fapt

dedusă judecății, nu a analizat în mod corect actele și lucrările dosarului, precum

și dispozițiile legale ce au incidență în cauză.

S-a avut în vedere că,

pe calea unei acțiuni în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului

poate cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește, altfel spus, proprietarul

neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate

și restituirea lucrului. Potrivit dispozițiilor art. 1169 vechiul C. civ.

cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Astfel reclamantul

este cel care trebuie să justifice în mod pozitiv dreptul pe care îl invocă și să

prezinte probe în acest sens deoarece judecata implică o comparație a titlurilor

și a posesiilor.

Raportând dispozițiile

legale evocate la acțiunea promovată, Curtea de Apel a reținut că reclamanta nu

a făcut niciun fel de dovezi pe linia susținerilor sale. S-a apreciat că, instanța

de fond, în mod greșit, a reținut că imobilele ce fac obiectul acțiunii au fost

dobândite de bunicul reclamantei, N.V.N., prin moștenire de la tatăl său, N.V.,

care a fost proprietarul acestora din anul 1890, fără însă a menționa și prezenta

titlurile care atestau dovada dreptului de proprietate. De asemenea s-a învederat

faptul că imobilele respective au fost trecute abuziv în proprietatea Statului,

fără titlu, începând cu anul 1948, autorul N.V.N. fiind în imposibilitate de a le

folosi. Instanța de apel a mai reținut că singurul înscris avut în vedere de către

prima instanță îl reprezintă certificatul din 13 aprilie 2000, eliberat de Ministerul

de Interne - Arhivele Naționale ale României - Direcția Județeană Prahova, care

însă nu echivalează cu titlu de proprietate, din cuprinsul lui se atesta că numitului

N.V.N.i-a fost expropriată suprafața de 60.81 ha teren, acesta figurând cu o casă

și o moară de apă.

Din analiza acestui certificat

rezultă că înscrisul prezentat nu reprezintă un act de proprietate, din cuprinsul

său nu rezultă împrejurarea că autorul reclamantei ar fi deținut un conac cu anexe

aferente, fabrica de sticlă compusă din hale de producție, cuptoare, magazii de

depozitare, locuințe pentru muncitori și birouri, așa cum s-a reținut în hotărârea

primei instanțe. Cât privește suprafața de 60.81 ha ce a făcut obiectul exproprierii,

având în vedere certificatul menționat, din actele depuse la dosar rezultă că s-a

dispus restituirea către reclamantă, în baza legilor fondului funciar, eliberându-se

mai multe titluri de proprietate pentru 20 ha teren conform titlului din 12

septembrie 2003, 15.9648 ha teren în baza titlului  din 06 iulie 2007 și, respectiv,

pentru 30 ha teren în baza titlului din 17 februarie 2003. Mai mult decât atât,

din expertizele efectuate în cauza rezultă ca imobilele au fost identificate în

baza datelor oferite de reclamantă, iar nu prin raportare la înscrisurile care să

le vizeze întrucât acestea nu există în realitate.

De asemenea, Curtea de

Apel a apreciat că, în mod eronat instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 39 din Legea nr. 18/1991, acestea nefiind incidente în cauză întrucât reclamanta

nu a făcut nicio dovada din care să rezulte că suprafața de teren de 9653 mp la

care au fost obligați apelanții să o lase în deplină proprietate și folosință, a

fost în proprietatea autorului reclamantei și că Statul ar fi preluat-o prin efectul

Decretului nr. 83/1989.

Astfel, Curtea de Apel

a reținut că prima instanță a făcut o aplicare greșită și a dispozițiilor art. 480

vechiul C. civ., prevederi potrivit cărora proprietatea este dreptul ce are cineva

de a se bucura și dispune de un lucru exclusiv și absolut, însă în limitele determinate

de lege. Reclamanta nu a făcut dovada din care să rezulte faptul ca autorul sau

a deținut un drept de proprietate asupra imobilelor solicitate, dar nici că acestea

i-au fost preluate de Stat, cu sau fără vreun titlu valabil.

Curtea de Apel a mai reținut

că prima instanță, în mod greșit, a obligat și la plata către reclamanta a despăgubirilor

pentru construcțiile fabrica de sticlă și moara de apă, în condițiile în care și

sub acest aspect nu s-a făcut nicio probă din care să rezulte faptul că acestea

au existat, că au fost în proprietatea autorului său, că acesta le-ar fi demolat,

cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul rapoartelor de expertiză întocmite în cauză,

se menționează faptul că acestea s-ar găsi pe alte amplasamente, în locul lor fiind

edificate case de locuit și clădiri industriale.

S-a avut în vedere că,

prin H.G. nr. 1262 din 08 octombrie 2008 s-a dispus transmiterea unui imobil, monument

istoric, din domeniul public al Statului și din administrarea Ministerului Internelor

și Reformei Administrative în domeniul public al comunei B. și în administrarea

Consiliului Local B., jud. Prahova. În anexa nr. 1 la hotărâre s-a menționat aprobarea

amenajării unor spații verzi, a unei zone de agrement și a unor săli de reuniune,

în temeiul dispozițiilor art. 108 din Constituția României și a dispozițiilor Legii

nr. 213/1998 privind proprietatea publică.

Legalitatea respectivei

hotărâri de guvern a fost supusă verificării judecătorești în cauza ce a format

obiectul Dosarului nr. 254/42/2011 al Curții de Apel Ploiești, iar prin sentința

nr. 182 din 06 iunie 2011, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursului

prin decizia nr. 4639 din 11 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, a fost respinsă excepția de nelegalitate a actului normativ contestat

de reclamantă. Pe această linie, instanțele de judecată au apreciat că hotărârea

în baza căreia s-a transmis recurenților un drept de proprietate, respectiv de administrare,

asupra imobilelor la care face referire, respectă dispozițiile legale în baza căreia

a fost emisă, Conacul N. fiind monument istoric, făcând parte din domeniul public

al Statului.

H.G. nr. 1262 din 08

octombrie 2008, ce reprezintă titlu în baza căruia parte din imobilele ce formează

obiectul acțiunii, se află în domeniul public al comunei B., este un titlu preferabil,

bine caracterizat și prin prisma dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 7/1996 în conformitate

cu care "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei

legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul exista în folosul ei, dacă

a fost dobândit sau construit cu bună credință, cât timp nu se dovedește contrariul".

Aceste prevederi se circumscriu cauzei deduse judecății, dat fiind faptul că la

dosar se găsesc extrase de carte funciară, din care rezultă faptul că, în favoarea

comunei B. s-a înscris dreptul de proprietate cu privire la imobilele ce formează

obiect al H.G. nr. 1262 din 08 octombrie 2008.

În concluzie, Curtea de

Apel a apreciat că reclamanta nu a depus niciun înscris care să ateste dreptul de

proprietate al autorului său cu privire la imobilele revendicate și, drept consecință,

nu se poate concluziona faptul că acestea ar fi preluate de Stat din patrimoniul

acestuia, soluția instanței de fond în sensul că titlul de care se prevalează aceasta

este preferabil, nu are suport probator. Drept urmare, conform dispozițiilor

art. 296 C. proc. civ. a fost admis apelul formulat de pârâți, a fost schimbată,

în parte, sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii formulate, luându-se

act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către apelanți.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta N.I.D. susținând că decizia instanței de

apel este netemeinică și nelegală pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 8 și pct. 9 vechiul C. proc. civ.

În motivarea cererii de

recurs, reclamanta a arătat că înscrisurile depuse de-a lungul vremii la diverse

autorități și în fața instanței cu privire la titlul de proprietate al autorilor

săi și calitatea sa de moștenitoare o îndreptățesc să revendice imobilul din litigiu.

Arată că, potrivit certificatului din 13 aprilie 2000 emis de Arhivele Naționale

ale României - Direcția Județeană Prahova, bunicul său, N.V.N., a figurat în tabelul

cu moșierii și arendașii expropriați la reforma agrară din 1921, 1945 și 1949, figurând

clar ca proprietar în comuna B., unde a posedat moșia B. și conacul „N.”.

Prin urmare, certificatul

emis de Arhivele Naționale din 2000 atestă fără echivoc calitatea autorului său

de proprietar al Moșiei B.; faptul că a fost expropriat și că figurează în dosarul

înv. sub nr. 690/1919-1949 în „Tabel cu moșierii și arendașii expropriați la reforma

agrară din anul 1921, 1945, 1949, bunurile imobile, așa cum se regăsesc menționate

în dos. inv. sub nr. 274/1949, din arhiva Consilieratului Agricol Prahova; natura,

suprafața și valoarea terenurilor; natura și valorile bunurilor (casa, moara cu

apă, fabrica de sticlărie, construcții etc.)

Relativ la actele de proprietate

de care se prevalează, reclamanta arată că potrivit art. 21 din Legea nr. 16/1996,

Arhivele Naționale Române eliberează, la cererea persoanelor fizice și a persoanelor

juridice, contra cost, extrase, certificate și copii de pe documentele deținute,

dacă acestea se referă Ia drepturi care îi privesc pe solicitant.

Susține că, potrivit

jurisprudenței, dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate

a fi despăgubite sau asupra cărora se reconstituie dreptul de proprietate se face

cu acte de vânzare-cumpărare, acte dotale, cărți ale imobilelor, extras din registrul

agricol, chitanțe de plată a impozitelor, planuri și autorizații de construcții

etc., în cazul Legilor speciale de retrocedare nr. 18/1991, 1/2000, 10/2001, legiuitorul

permițând moștenitorului fostului autor deposedat de către Statul comunist

să facă dovada dreptului de proprietate cu toate aceste înscrisuri care fac dovada

împrejurărilor speciale în care statul a intrat în posesia imobilelor naționalizate.

Consideră recurenta că

această posibilitate de dovadă se aplică și în speță, deoarece art. 480 și 481

C. civ. nu instituie o formă absolută pe care titlul de proprietate trebuie să o

aibă. Proprietatea asupra unui bun imobil trebuie dovedită prin orice mijloc de

probă, acceptat de lege. Or, toate legile speciale permit recunoașterea dreptului

de proprietate și prin intermediul altor înscrisuri decât un contract de vânzare-cumpărare

pe care îl invocă, greșit, instanța de apel, legiuitorul prevăzând însă

mijloace de probă a dreptului de proprietate a fostului proprietar, într-o anumită

ierarhie, în raport de forța probantă a acestora, pornind de la actele de proprietate

și până la „orice alte probe, inclusiv declarații de martori".

Consideră că în mod corect

instanța de fond a reținut îndreptățirea de a formula o acțiune în revendicare

pentru restituirea imobilului cât timp, în temeiul dreptului comun se compară titlurile

de proprietate ale părților, fiind evident că titlul său este preferabil în condițiile

în care imobilul a aparținut bunicului, fiind preluat abuziv de către stat, spre

deosebire de pârâte care nu pot invoca vreun titlu de proprietate. Hotărârea de

Guvern evocată de pârâți nu este de natură a face dovada dreptului de proprietate

asupra complexului de construcții boierești, complex care, în realitate, a fost

preluat abuziv de către stat, fiind imposibilă astfel dobândirea în patrimoniul

acestora a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. Cu privire la

titlul statului, respectiv H.G. nr. 1262 din 08 octombrie 2008, consideră că în

mod greșit instanța de apel a reținut faptul că este un titlu preferabil în

favoarea intimatelor-pârâte. Deși imobilele în cauză au fost date în proprietatea,

respectiv administrarea intimatelor-pârâte, această împrejurare nu echivalează cu

dovada că au dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, recurenta

susținând că este beneficiara unui "bun" în sensul jurisprudenței

C.E.D.O.

Cu privire la preluarea

abuzivă de către Statul Român a imobilelor revendicate, recurenta consideră că a

depus la dosarul cauzei toate actele de proprietate în măsură să dovedească calitatea

de proprietar a autorului său asupra imobilelor litigioase și preluarea abuzivă

a acestora de Statul Român, aspect reținut corect și de instanța de fond. Arată

că din analiza actelor și lucrărilor dosarului reiese că bunicul său N.V.N., a deținut

în proprietate moșia B. constând în conacul N. cu anexele gospodărești situate pe

un teren de 105.000 mp, imobil preluat în mod abuziv de către stat în perioada anului

Român, având în vedere și faptul că, la decesul autorului său, N.V.N., în anul 1952,

în patrimoniul acestuia se mai afla doar un apartament.

În ceea ce privește proba

existenței imobilelor demolate pentru care instanța de fond i-a acordat despăgubiri,

expertizele topografice și în construcții efectuate în cauză atestă acest lucru.

Raportul de expertiză în construcții efectuat în cauză reține împrejurarea că a

obținut informații în mod direct și de la persoane din comuna B. care își amintesc

de existența și amplasamentul acestor imobile, respectiv fabrica de sticlă, cu hala

de producție, cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru muncitori, birouri

și moara de apă.

În cuprinsul cererii de

recurs, reclamanta detaliază conținutul raportului de expertiză tehnică întocmit

de expertul O.N., sub aspectul constatărilor și informațiilor culese de

expert. Reia expozeul detaliat și în cuprinsul cererii de chemare în judecată

în legătură cu demersurile sale și ale autorilor săi pentru recuperarea imobilului-teren

și construcții situate în Comuna B., solicitând, în final, admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului și, pe cale

de consecință, menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind temeinică și legală.

Intimații – pârâți

comuna B., prin Primar și Consiliul local B., au formulat întâmpinare solicitând

respingerea recursului.

În recurs nu au fost administrate

alte probe, în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta

Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.I.D., având în

vedere următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, trebuie

obsevat că deși reclamanta a arătat că își întemeiază, în drept, cererea de recurs

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici

care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății,

a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin

urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul

dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește și nu obiectul acțiunii,

iar în sensul acestui motiv de recurs instanța ar fi culpabilă dacă ar fi procedat

la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice

ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material și nu la aprecierea

greșită în privința cererii deduse judecății, cum, în mod eronat, susține reclamanta

în dezvoltarea motivelor de recurs. Or, recurenta nu a precizat care este actul

pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea, astfel încât simplă indicarea

(formală) a temeiului de drept nu poate constitui o motivare a respectivului motiv

de recurs.

În ceea ce privește

susținerile recurentei reclamante care se referă la stabilirea situației

de fapt, urmare a analizării probatoriului administrat, ori expunerea acesteia realizată

în legătură cu demersurile întreprinse la diverse autorități statale în legătură

cu restituirea imobilului (teren și construcții) situat în Comuna B., Înalta Curte

are în vedere că argumentele expuse nu se încadrează în vreunul din cazurile prevăzute

de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. și nu pot face obiect de analiză, întrucât

vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel cum impune actuala

reglementate a instituției recursului.

Relativ la criticile subsumate

cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se referă la modul de soluționare

a acțiunii în revendicare a imobilului litigios, Înalta Curte va constata că

motivul de recurs se vădește a fi nefondat.

În speță, prin acțiunea

în revendicare formulată, reclamanta N.I.D. a solicitat obligarea pârâților

Comuna B., prin primar și Consiliul local B. să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilele situate în extravilanul comunei B., jud. Prahova, în

cadrul complexului de clădiri boierești construite în secolul al XIX - lea constând

în conacul N., monument istoric, precum și terenul aferent acestuia, fabrica de

sticlărie compusă din hala de producție, cuptoare, magazii de depozitare, locuințe

pentru lucrători și birouri, moara de apă și heleșteul.

Reclamanta și-a fundamentat

acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., art.

1 din Protocolul 1 adițional Convenției europene și art. 44 din Constituția

României solicitând aplicarea regulilor clasice ale acțiunii în revendicare, astfel

cum au fost conturate în doctrina în materie și jurisprudența anterioară intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În raport de natura acțiunii

cu care a fost învestită instanța de fond – revendicare imobiliară – exigențele

probatorii sunt supuse regulii înscrise în art. 1169 vechiul C. civ.

Astfel, reclamantul care

se pretinde proprietar asupra bunului în litigiu are sarcina probei dreptului pretins.

Acesta are obligația de a face dovada că este titularul dreptului de proprietate

asupra imobilului revendicat, în favoarea pârâtului operând o prezumție relativă

de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei bunului. Proba dreptului de proprietate

se face printr-un titlu de proprietate, iar o astfel de dovadă presupune existența

unui titlu de proprietate, înțeles ca act juridic, jurisdicțional sau administrativ,

cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate care generează o

prezumție relativă în favoarea persoanei care îl invocă. În același timp, sistemul

probator în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ. reclamă nu numai dovada că reclamantul este în posesia unui titlu

de proprietate, dar și faptul că persoana de la care a dobândit bunul era proprietară,

aceasta la rândul său, dobândind bunul de la un proprietar.

Pornind de la aceste conceptele

de natură teoretică și întrucât acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie,

instanța de apel a reținut corect că acțiunea în revendicare promovată, avându-și

sorgintea pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., reclamantul trebuie să facă

dovada că este titularul acestui drept printr-unul din modurile de dobândire a dreptului

de proprietate reglementate de art. 644 și urm. C. civ.

Recurenta susține că imobilele

ce fac obiect al acțiunii au fost dobândite de bunicul acesteia, defunctul N.V.N.,

prin moștenire de la tatăl său, N.V., care ar fi fost proprietarul acestora din

anul 1890, învederând faptul că bunurile au fost ulterior trecute abuziv în proprietatea

statului, fără titlu, începând cu anul 1948. În cauză, singurul înscris exhibat

de recurentă în dovedirea dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate îl

reprezintă certificatul din 13 aprilie 2000, eliberat de Ministerul de Interne Arhivele

Naționale ale României - Direcția Județeană Prahova care, însă, în raport de obiectul

acțiunii și temeiul juridic al acesteia, nu constituie un act doveditor

al proprietății asupra bunului revendicat.

Or, în condițiile în care

recurenta nu a depus niciun înscris care să ateste dreptul de proprietate al autorului

său cu privire la imobilele revendicate, susținerea acesteia potrivit căreia titlul

său ar fi preferabil nu are nicio bază probatorie, circumstanțe în care nu se mai

impune a se analiza titlul de proprietate exhibat de intimați.

În ceea ce privește

susținerea referitoare la sistemul probator reglementat prin Legea nr. 10/2001

la care face trimitere reclamanta în motivele de recurs, urmează a se constata că

prezumția de proprietate consacrată de dispozițiile legale evocate nu

este aplicabilă din moment ce acțiunea în revendicare a fost fundamentată pe

dispozițiile dreptului comun, deoarece art. 24 din Legea nr. 10/2001 reglementează

o prezumție relativă de proprietate care poate fi invocată doar în demersul administrativ

și judiciar conferit de legea de reparație ce îl reglementează.

Actele doveditoare ale

dreptului de proprietate, la care se referă art. 23 din legea republicată, sunt,

potrivit dispozițiilor pct. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 „orice acte juridice translative

de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau

juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară,

act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului

nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni

și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează

cu alte înscrisuri și altele asemenea)”, fiind astfel necesar a se prezenta înscrisul

constatator al actului juridic translativ de proprietate, astfel cum se instituie

și prin regulile de drept comun.

Într-adevăr, în materia

Legii nr. 10/2001, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, sub aspectul

probațiunii dreptului de proprietate, textul legii speciale prevede o derogare ce

se regăsește în cuprinsul art. 24. Textul reglementează o prezumție relativă

de proprietate în favoarea

persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, stabilind că, „în

absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate

prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive

este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”, important fiind de stabilit

daca bunul solicitat a aparținut autorului reclamantului. Sintagma „acte doveditoare

ale dreptului de proprietate” are, prin urmare, în accepțiunea legii speciale

de reparații, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător,

un conținut mai larg, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor

actelor normative de reparație, în spiritul și finalitatea acestei legi,

important fiind în accepțiunea legii speciale de a se stabili daca bunul solicitat

s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite. Cu toate acestea, recurenta

reclamantă nu a uzitat de procedura instituită de legea specială, prezentul demers

judiciar al recurentei fiind al unei acțiuni în revendicare fundamentată pe

art. 480 C. civ., căreia i se aplică exigențele privind proba dreptului de proprietate

prevăzute de dreptul comun.

Contrar susținerii recurentei,

nici certificatul de moștenitor de pe urma autorului său nu poate fi primit

ca temei al acțiunii sale, deoarece înscrisul evocat nu prezintă relevanță

în aprecierea valorii probatorii a dreptului de proprietate în privința imobilelor

care fac obiectul acțiunii în revendicare de față fundamentată pe dispozițiile

art. 480 C. civ., atât timp cât certificatul de moștenitor nu reprezintă un

act constitutiv al dreptului de proprietate și nu face dovada existenței

dreptului de proprietate în patrimoniul defunctului, ci doar a calității de

moștenitor. Or, cum corect a reținut și instanța de apel, prezentul

demers judiciar al reclamantei s-a axat pe promovarea unei acțiuni în revendicare

de drept comun, unde se aplică regulile clasice de probațiune a dreptului de

proprietate, atât timp cât derogarea evocată de recurentă sub aspectul probațiunii,

astfel cum deja s-a arătat, este pusă doar la dispoziția celor îndreptățiți

la stabilirea dreptului de proprietate care cad sub incidența legilor speciale

de reparație și urmează procedura reglementată de respectivele acte normative.

În acest context al analizei,

apar vădit nefondate și criticile reclamantei care vizează respingerea cererii privind

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele pretins preluate abuziv de către

stat care ar fi fost demolate (fabrica de sticlă, compusă din hală de producție,

cuptoare, magazii de depozitare, locuințe pentru muncitori, birouri, moară)

în lipsa valorizării unui titlu de proprietate care să facă dovada existenței

respectivelor imobile, circumstanțe în raport cu care nu se mai impune analiza

legalitatea solicitării de despăgubiri bănești în justiție în alte condiții și în

baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială de reparație.

Contrar susținerilor recurentei,

aceasta nu este beneficiara unui „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor

Omului. Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun. Într-adevăr,

instanța europeană a admis, prin excepție, că art. 1 din Protocolul

nr. 1 garantează speranța legitimă de a obține un bun sau o creanță certă cu valoare

patrimonială, însă, pentru a exista acea speranță legitimă, este necesar ca solicitarea

de a obține un bun să se bazeze pe un act juridic ale cărui condiții să fie îndeplinite

indiscutabil și să devină practic o formalitate recunoașterea actuală a dreptului.

Or, chiar și în ipoteza în care s-ar fi dovedit că bunul ar fi fost preluat

abuziv de către stat, simpla posibilitate de a obține, prin efectul unei legi, proprietatea

unui bun nu constituie o speranță legitimă în lipsa îndeplinirii tuturor condițiilor

legale.

În speță însă, reclamanta

nu a făcut dovada existenței vreunui drept de proprietate care să intre sub

protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană, atât

timp cât protecția pe care o oferă norma europeană este acordată proprietarului

pentru „bunurile sale”, protecție care se referă, în genere, la proprietar fără

a face distincție între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare

fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii. Or, în lipsa existenței unui „bun”

în patrimoniul recurentei, se constată că operațiunea de comparare a titlurilor,

solicitată prin memoriul de recurs, nu este posibilă, atât timp cât un atare procedeu

judiciar implică ca, în prealabil, să se stabilească dacă reclamanta are un „bun”

în sensul Convenției și, eventual, numai ulterior unei asemenea constatări, ar fi

fost posibil a se realiza o comparare cu titlul pârâților în sensul verificării

dacă și în ce măsură – printr-o eventuală admitere a acțiunii în revendicare – s-ar

aduce atingere dreptului acestora de proprietare sau securității circuitului civil.

În consecință, constatându-se

că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor

legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de

recurs circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta N.I.D. împotriva deciziei nr. 710 din 18 iunie 2014 a Curții

de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta N.I.D. împotriva deciziei nr. 710 din 18 iunie 2014

a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 februarie 2015.