ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 777/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Fondul și hotărârea instanței de fond. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7966/105/2011, reclamantul E.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii cotei de 1/2 din imobilul construcție și teren în suprafața de 115 mp, intravilan, situat în municipiul Ploiești, județul Prahova, cuantum ce urmează a fi stabilit prin intermediul unei expertize de specialitate și pe care, la momentul introducerii acțiunii, o estimează ca fiind de 200.000 euro. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este titular al dreptului de creanță ce rezulta din Dispoziția din 30 martie 2006 a Primăriei Municipiului Ploiești, emisă potrivit prevederilor Legii 10/2001.

Dreptul de creanța izvorăște din aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv din soluționarea notificării adresate unității deținătoare prin adoptarea soluției de restituire a imobilului prin echivalent bănesc, față de imposibilitatea de restituire în natură (decizie rămasă definitivă, nefiind atacată). A învederat reclamantul că a purtat cu A.N.R.P., unde Dosarul a fost înregistrat sub nr. 14190/CC, o corespondență între anii 2007 și 2010, răspunsurile primite fiind relativ identice, cuprinzând o înșiruire de texte de lege și referiri la acte normative de „accelerare” a procedurii de restituire a proprietăților abuziv confiscate de regimul comunist, numai că demersurile sale au rămas fără rezultat, în condițiile în care F.P.S.

nu funcționează. În susținerea cererii sale, reclamantul a precizat că are un „bun" în sensul art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., astfel că Statul Român, prin acțiunile sale concrete, care conduc la lipsirea efectivă de "bunul" respectiv, îi încalcă dreptul de proprietate, situație care durează de 20 de ani. A precizat reclamantul că înțelege să își întemeieze pretențiile pe dispozițiile din Constituția României, care dau prioritate legii internaționale la care România este parte, în caz de neconcordanțe cu legea internă. În concret, reclamantul a arătat că își întemeiază cererea pe dispozițiile dreptului comun, reprezentat de art. 480 C. civ. (vizând acțiunea în revendicare) și dreptul european devenit drept intern prin ratificare.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, reclamantul a afirmat că acesta trebuie stabilit în raport cu valoarea pagubei la data efectuării plații sau, cu aproximație, de la data pronunțării hotărârii judecătorești, deoarece numai așa se poate realiza principiul reparării integrale a prejudiciului, asigurând astfel celui păgubit, posibilitatea a-și restabili, la prețul zilei, situația patrimonială pe care ar fi avut-o daca nu ar fi fost păgubit. Pârâtul Statul Român, prin reprezentantul său legal M.F.P., la rândul său reprezentat de D.G.F.P. Prahova, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului Prahova, având în vedere dispozițiile art. 5 C. proc.

civ., care arată că cererea se face la instanța domiciliului pârâtului, întrucât reclamantul pretinde restituirea unei sume de bani, deși prin acțiune se indică drept temei legal art. 480 C. civ. Susține că prezenta cerere se constituie într-o veritabilă acțiune în pretenții, de drept comun, a cărei competență este stabilită de art. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 8 C. proc. civ. De asemenea, pârâtul a invocat și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea sa la plata despăgubirilor ce i-au fost stabilite prin Dispoziția din 30 martie 2006 emisa de Primăria Ploiești. Or, atunci când se solicită obligarea la despăgubiri stabilite de autoritatea administrativă, statul, prin M.F.P., nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu este parte în raportul juridic obligațional, de drept substanțial, dedus judecății.

O asemenea obligație este, în totalitate, în sarcina autorității administrative stabilite de legiuitor, respectiv C.C.S.D. Prin sentința civilă nr. 4944 din 16 octombrie 2012, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiate, atât excepțiile invocate de pârât, cât și acțiunea. Prima instanță a reținut că reclamantul E.A. a formulat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cerere de retrocedare a cotei indivize de ½ din imobilul situat în Ploiești, județul Prahova, iar prin Dispoziția din 30 martie 2006, emisă de primarul Municipiului Ploiești, a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului, dispunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în baza Legii nr. 247/2005, sens în care notificarea reclamantului a fost înaintată spre soluționare Secretariatului C.C.S.D., în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlu de despăgubire.

În cauza de față, reclamantul a înțeles să promoveze o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., coroborate cu art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, solicitând restituirea imobilului preluat abuziv prin echivalent bănesc, având în vedere că restituirea în natură nu mai este posibilă, imobilul în litigiu fiind transmis în proprietate unei terțe persoane printr-un act juridic ce nu a fost desființat.

Din această perspectivă, tribunalul a apreciat că Statul Român, prin M.F.P., are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece reclamantul nu și-a întemeiat cererea în pretenții pe dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 247/2005, ci, pe prevederile de drept comun, astfel cum au fost menționate mai sus, în speța de față nefiind aplicabilă Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțată într-un recurs în interesul legii. În situația în care cererea de despăgubiri ar fi fost formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 247/2005, calitate procesuală pasivă ar fi avut instituția publică stabilită de lege ca având obligația de despăgubire, respectiv C.C.S.D.

Însă, potrivit dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile la care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”. Pe de altă parte, tribunalul a respins și excepția inadmisibilității acțiunii, ținând seama că reclamantul este titularul unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, recunoscut prin Dispoziția din 30 martie 2006 emisă de primarul Municipiului Ploiești, chiar dacă acest „bun” a fost stabilit într-o formă bănească și nu ca un bun în sens material restrâns.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că acțiunea reclamantului prin care solicită obținerea de despăgubiri pe calea dreptului comun, într-o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., nu poate fi primită, în ciuda criticilor aduse de reclamant mecanismului legislativ chiar dacă acest mecanism este de natură a cauza întârzieri semnificative în primirea efectivă de despăgubiri de către cei cărora li s-a recunoscut acest drept. La acest moment, prin hotărârea - pilot din Cauza Atanasiu, Statul Român se află într-o perioadă de tranziție, stabilită de C.E.D.O., pentru găsirea de soluții concrete și viabile pentru acordarea despăgubirilor foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada comunistă, într-un termen și în condiții rezonabile.

Din această perspectivă, până la momentul pronunțării acestei hotărâri, Curtea Europeană nu a condamnat Statul Român în legătură cu aplicabilitatea procedurii stufoase reglementate de Legea nr. 247/2005. Urmează, așadar, ca reclamantul să se conformeze dispozițiilor legale în vigoare, respectiv Legea nr. 247/2005, Titlul VII, ce nu au fost declarate incompatibile cu prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, despăgubirile pe care este îndreptățit a le primi fiind stabilite și acordate în conformitate cu procedura instituită de această lege. Apelul și hotărârea instanței de apel.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul susținând că prima instanță s-a aflat în eroare asupra obiectului cererii de chemare în judecată, care constă în obligarea pârâtului la plata de despăgubiri echivalente cu ½ din imobilul compus din teren și construcție, situat în Ploiești, str. Constanței, nr. 13. Arată că nu a solicitat revendicarea bunului întrucât imobilul nu mai poate fi restituit în natură, fiindu-i recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pe care nu le-a încasat. Deci, obiectul prezentei acțiuni nu îl constituie revendicarea imobilului ci, obligarea statului român, reprezentat de M.F.P., la repararea prejudiciului suferit prin neplata despăgubirilor ce i-au fost recunoscute din anul 2006 prin legea specială de reparație.

Susține că, faptul că a uzat de legea specială nu îi îngrădește dreptul de a acționa împotriva statului în vederea stabilirii și acordării de despăgubiri, deja recunoscute prin dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001. De asemenea, nici Curtea Europeană (Cauza Atanasiu) nu i-a îngrădit dreptul de a se adresa instanței de judecată cu o astfel de acțiune sau de a continua judecata în situația în care acțiunea a fost introdusă înainte. Susține că motivarea potrivit căreia România a fost obligată ca într-un interval de 18 luni să adopte măsuri care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din protocolul Adițional nr. 1 nu poate fi primită în situația în care C.E.D.O.

nu a respins, ci, a suspendat toate acțiunile aflate pe rolul acestei instanțe, până ce Statul Român își va îndeplini obligația de a adopta o nouă procedură simplificată de acordare a măsurilor reparatorii. Mai arată că Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cadru legal existent la momentul introducerii acțiunii, recunosc în favoarea sa dreptul de a acționa pe cale judecătorească împotriva statului, promovarea unei astfel de acțiuni fiind admisibilă în condițiile în care Legea nr. 165/2013, adoptată ca urmare a cerințelor Curții Europene, nu simplifică cu nimic vechea procedură de acordare a măsurilor reparatorii.

Prin Decizia nr. 1273 din 10 noiembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 4944 din 16 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova reținând următoarele: În cauza pendinte judecății, în anul 2011, reclamantul a investit instanța de judecată cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din vechiul C. civ. (a se vedea, în acest sens, cererea de chemare în judecată, temeiul de drept invocat). Acțiunea în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor de către stat și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. A aprecia că există posibilitatea pentru reclamant de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării (C. civ.) ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant. De altfel, existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității uzitării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Instanța de apel a mai apreciat că acțiunea în revendicare poate avea ca obiect numai un bun imobil individual determinat (bunul de care reclamantul a fost deposedat). Practica judecătorească și literatura de specialitate au statuat în mod constant, că nu se admite ca obiectul individualizat determinat să fie înlocuit cu alte bunuri de valoare echivalentă sau printr-o compensație bănească. Acest mod de soluționare echivalează cu schimbarea obiectului acțiunii în revendicare, care este o acțiune reală, într-o acțiune personală, ceea ce nu are fundament legal.

Or, în cazul în speță, obiectul acțiunii în revendicare îl constituie tocmai despăgubirile acordate reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția din 30 martie 2006, emisă de Primarul Municipiului Ploiești. În acest context, împrejurarea că reclamantul nu a obținut încă despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 (aflându-se în derulare procedura administrativă de specialitate) nu este de natură a-l îndreptăți să promoveze, în acest sens, o acțiune în revendicare. Recursul și hotărârea instanței de recurs. Împotriva Deciziei nr. 1273 din 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul E.A. solicitând modificarea deciziei atacate, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Invocă faptul că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecații și schimbându-i natura juridică a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. Atât instanța de apel, ca și instanța de fond, consideră acțiunea dedusă judecații ca fiind o acțiune în revendicare și nu una în pretenții. Acțiunea dedusă judecații, este o acțiune în pretenții, formulată ca urmare a constatării dreptului printr-o dispoziție emisa în baza Legii nr. 10/2001 pentru un imobil ce a făcut obiectul acestei legi, imobil ce a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului, imposibil de restituit în natură și pentru care au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent, neachitate până în prezent.

In sistemul Legii nr. 10/2001, obligația de restituire și cea de acordare a unor bunuri și servicii în compensare revine unității deținătoare, iar cea de acordare a despăgubirilor revine C.C.S.D., în numele și pe seama statului. Atât în situația ce face obiectul prezentei acțiuni, cât și în alte nenumărate cazuri, statul român nu și-a îndeplinit obligația asumată prin emiterea Legii nr. 10/2001, aceea de a îndrepta prejudiciile produse de regimul comunist foștilor proprietari. Obligația de reparare a prejudiciului prin echivalent bănesc este în acest context consecința neîndeplinirii obligației prevăzute la art. 7 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și ca atare răspunderea juridica aparține statului român.

Hotărârile C.E.D.O. contra României au statuat că atunci când restituirea în natură a unui imobil nu este posibilă în temeiul Legii nr. 10/2001, statul trebuie să acorde despăgubiri beneficiarului dreptului de restituire, acoperindu-i integral prejudiciul suferit. Recurentul susține că nu putea să formuleze o acțiune în revendicare atâta vreme cat imobilul nu mai poate fi restituit în natură, acesta fiind vândut foștilor chiriași, iar contractul de vânzare-cumpărate nu a fost anulat. Mai mult decât atât, a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, ce a fost soluționată printr-o dispoziție de acordare de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor, cu care a fost de acord și pe care nu a contestat-o, astfel încât nu avea niciun motiv să formuleze o acțiune în revendicare.

Mai arată că, faptul că a uzat de legea specială nu îi îngrădește dreptul de a acționa pe cale judecătorească împotriva Statului în vederea stabilirii și acordării de despăgubiri, deja recunoscute prin dispoziția emisa în baza Legii nr. 10/2001, invocând în acest sens jurisprudența C.E.D.O. și faptul că România a fost obligată ca într-un interval de 18 luni (prelungit ulterior) să adopte masuri care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1. Legea nr. 165/2013 adoptată ca urmare a cerințelor Curții Europene nu simplifică cu nimic vechea procedură de acordare a măsurilor reparatorii, ci este și mai mult îngreunată câtă vreme nu există norme metodologice iar aceste despăgubiri nu au început să fie plătite.

Prin adoptarea acestei legi, statul român, nu a creat un mecanism eficient și adecvat pentru plata despăgubirilor ci a stagnat și mai mult repararea prejudiciilor cauzate foștilor proprietari de către regimul comunist. Având în vedere toate aceste aspecte, chiar și prin prisma Legii nr. 165/2013, prezenta acțiune nu apare ca neîntemeiată, drept urmare a faptului că niciun articol nu interzice promovarea unei astfel de acțiuni. Intimatul a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare: Unul din principiile fundamentale ale dreptului procesual civil, în viziunea legiuitorului C. proc. civ. de la 1865 - aplicabil în speță, păstrat și în viziunea noului cod, este principiul disponibilității.

Recurentul a invocat, ca un prim motiv de nelegalitate, nerespectarea principiului disponibilității în sensul calificării greșite a acțiunii de față ca o acțiune în revendicare, deși obiectul era o acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Statului, prin M.F.P., care nu și-a îndeplinit obligațiile asumate în cadrul procedurilor speciale de retrocedare adoptate. Motivul de nelegalitate invocat de recurentul reclamant se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Deși, de principiu, motivul de casare prevăzut de acest text de lege vizează încălcarea legii de drept substanțial, este unanim admis în doctrină și în jurisprudență că, în mod excepțional, acest motiv include și nesocotirea legii de drept procesual, pentru acele situații care nu pot fi încadrate în niciunul din celelalte motive de recurs.

Curtea apreciază că motivul invocat nu poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nefiind vorba de vreo încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și nici în dispozițiile art. 304 pct. 8 invocate de recurent (instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecații și schimbându-i natura juridică a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii), nefiind vorba de o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății ci de o calificare greșită a obiectului acțiunii și de aici de o nerespectare a limitelor investirii instanței. În cauză, instanța de apel și instanța de fond au nesocotit dispozițiile de drept procesual privitoare la obligația instanțelor de a respecta limitele investirii din punctul de vedere al obiectului acțiunii.

Principul disponibilității include dreptul reclamantului de a porni sau nu procesul, de a stabili limitele obiectului procesului/respectiv ale apărării, de a stabili cadrul procesual sub aspectul părților chemate în judecată, dreptul de a efectua acte de dispoziție, dreptul de a exercita sau nu căile de atac, de a executa sau nu hotărârea obținută. Instanțele de fond și de apel au apreciat că ”reclamantul a investit instanța de judecată cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din vechiul C. civ.

(a se vedea, în acest sens, cererea de chemare în judecată, temeiul de drept invocat)”, analizând admisibilitatea acțiunii în revendicare prin raportare la legea generală/legea specială dar și statuând că obiectul acțiunii în revendicare nu poate să îl constituie decât un bun individual determinat, neputându-se admite ca obiectul individual determinat să fie înlocuit cu alte bunuri de valoare echivalentă sau printr-o compensație bănească, acest mod de soluționare echivalând cu schimbarea obiectului acțiunii în revendicare, care este o acțiune reală, într-o acțiune personală, ceea ce nu are fundament legal. Chiar dacă reclamantul a invocat în cererea de chemare în judecată un anumit temei de drept, instanțele erau datoare să pună în discuție și să stabilească obiectul acțiunii în raport de situația descrisă și de voința reală a reclamantului, să încadreze în drept și califice corect acțiunea în raport de acest obiect.

Potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, ”Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare. Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale (…).” Deci calificarea corectă a acțiunii revine în sarcina judecătorului, indiferent de calificarea dată de parte.

Ori, este evident că prin acțiune reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin M.F.P., la plata unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin faptul că în cadrul procedurilor speciale de reparație, C.C.S.D., tot în numele și pe seama statului, nu i-a plătit efectiv despăgubirile bănești stabilite prin decizia de retrocedare (prin echivalent). Obiectul acțiunii reclamantului este clar încât instanțele de judecată trebuiau să facă calificarea juridică corectă, ca o acțiune în despăgubiri, acțiune personală, patrimonială și să o soluționeze astfel, indiferent de calificarea juridică dată de reclamant (de temeiul de drept indicat de reclamant). Neprocedând astfel, instanțele au încălcat limitele investirii, nejudecând în limitele obiectului cererii deduse judecății.

Față de aceste considerente, Curtea apreciază că recursul reclamantului este fondat încât, în temeiul art. 304 pct. 9, raportat la art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecare instanței de apel având în vedere faptul că părțile nu au solicitat în mod expres trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță prin cererea de apel ori prin întâmpinare, conform art. 297 C. proc. civ. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va analiza temeinicia acțiunii în despăgubiri a reclamantului, îndreptată împotriva Statului Român, prin M.F.P., prin prisma aspectelor de fapt și de drept invocate de acesta, aceste aspecte neputând fi analizate de instanța de recurs în mod direct pentru a nu fi încălcat principiul respectării gradelor de jurisdicție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul E.A. împotriva Deciziei nr. 1273 din 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 martie 2015.