ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 777/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 777/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Fondul și hotărârea

instanței de fond.

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 7966/105/2011, reclamantul E.A. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului

la plata contravalorii cotei de 1/2 din imobilul construcție și teren în

suprafața de 115 mp, intravilan, situat în municipiul Ploiești, județul

Prahova, cuantum ce urmează a fi stabilit prin intermediul unei expertize de

specialitate și pe care, la momentul introducerii acțiunii, o estimează ca

fiind de 200.000 euro.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că este titular al dreptului de creanță ce

rezulta din Dispoziția din 30 martie 2006 a Primăriei Municipiului Ploiești,

emisă potrivit prevederilor Legii 10/2001. Dreptul de creanța izvorăște din

aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv din soluționarea notificării adresate

unității deținătoare prin adoptarea soluției de restituire a imobilului prin

echivalent bănesc, față de imposibilitatea de restituire în natură (decizie

rămasă definitivă, nefiind atacată).

A învederat

reclamantul că a purtat cu A.N.R.P., unde Dosarul a fost înregistrat sub nr. 14190/CC,

o corespondență între anii 2007 și 2010, răspunsurile primite fiind relativ

identice, cuprinzând o înșiruire de texte de lege și referiri la acte normative

de „accelerare” a procedurii de restituire a proprietăților abuziv confiscate

de regimul comunist, numai că demersurile sale au rămas fără rezultat, în

condițiile în care F.P.S. nu funcționează.

În susținerea cererii

sale, reclamantul a precizat că are un „bun" în sensul art. 1 alin. (1)

din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., astfel că Statul Român, prin

acțiunile sale concrete, care conduc la lipsirea efectivă de "bunul"

respectiv, îi încalcă dreptul de proprietate, situație care durează de 20 de

ani.

A precizat

reclamantul că înțelege să își întemeieze pretențiile pe dispozițiile din

Constituția României, care dau prioritate legii internaționale la care România

este parte, în caz de neconcordanțe cu legea internă.

În concret,

reclamantul a arătat că își întemeiază cererea pe dispozițiile dreptului comun,

reprezentat de art. 480 C. civ. (vizând acțiunea în revendicare) și dreptul

european devenit drept intern prin ratificare.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, reclamantul a afirmat că acesta trebuie stabilit în

raport cu valoarea pagubei la data efectuării plații sau, cu aproximație, de la

data pronunțării hotărârii judecătorești, deoarece numai așa se poate realiza

principiul reparării integrale a prejudiciului, asigurând astfel celui păgubit,

posibilitatea a-și restabili, la prețul zilei, situația patrimonială pe

care ar fi avut-o daca nu ar fi fost păgubit.

Pârâtul Statul Român,

prin reprezentantul său legal M.F.P., la rândul său reprezentat de D.G.F.P.

Prahova, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetentei

teritoriale a Tribunalului Prahova, având în vedere dispozițiile art. 5 C.

proc. civ., care arată că cererea se face la instanța domiciliului pârâtului,

întrucât reclamantul pretinde restituirea unei sume de bani, deși prin acțiune

se indică drept temei legal art. 480 C. civ. Susține că prezenta cerere se

constituie într-o veritabilă acțiune în pretenții, de drept comun, a cărei

competență este stabilită de art. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 8 C. proc.

civ. De asemenea, pârâtul a invocat și excepția lipsei calității sale

procesuale pasive, arătând că prin acțiunea introductivă s-a solicitat

obligarea sa la plata despăgubirilor ce i-au fost stabilite prin Dispoziția din

30 martie 2006 emisa de Primăria Ploiești. Or, atunci când se solicită

obligarea la despăgubiri stabilite de autoritatea administrativă, statul, prin

M.F.P., nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu este parte în raportul

juridic obligațional, de drept substanțial, dedus judecății. O asemenea

obligație este, în totalitate, în sarcina autorității administrative stabilite

de legiuitor, respectiv C.C.S.D.

Prin sentința civilă nr.

4944 din 16 octombrie 2012, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiate, atât

excepțiile invocate de pârât, cât și acțiunea.

Prima instanță a

reținut că reclamantul E.A. a formulat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

cerere de retrocedare a cotei indivize de ½ din imobilul situat în

Ploiești, județul Prahova, iar prin Dispoziția din 30 martie 2006, emisă de primarul

Municipiului Ploiești, a fost respinsă cererea de restituire în natură a

imobilului, dispunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în

baza Legii nr. 247/2005, sens în care notificarea reclamantului a fost

înaintată spre soluționare Secretariatului C.C.S.D., în vederea emiterii unei

decizii reprezentând titlu de despăgubire.

În cauza de față,

reclamantul a înțeles să promoveze o acțiune în revendicare pe calea dreptului

comun, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., coroborate cu art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, solicitând restituirea imobilului preluat abuziv

prin echivalent bănesc, având în vedere că restituirea în natură nu mai este

posibilă, imobilul în litigiu fiind transmis în proprietate unei terțe persoane

printr-un act juridic ce nu a fost desființat.

Din această

perspectivă, tribunalul a apreciat că Statul Român, prin M.F.P., are calitate

procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece reclamantul nu și-a întemeiat

cererea în pretenții pe dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 247/2005,

ci, pe prevederile de drept comun, astfel cum au fost menționate mai sus, în

speța de față nefiind aplicabilă Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, secțiile unite, pronunțată într-un recurs în interesul

legii.

În situația în care

cererea de despăgubiri ar fi fost formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 247/2005,

calitate procesuală pasivă ar fi avut instituția publică stabilită de lege ca

având obligația de despăgubire, respectiv C.C.S.D. Însă, potrivit dispozițiilor

art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile la care participă

nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă

în astfel de raporturi prin M.F.P., afară de cazurile în care legea stabilește

anume alte organe în acest scop”.

Pe de altă parte,

tribunalul a respins și excepția inadmisibilității acțiunii, ținând seama că

reclamantul este titularul unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție, recunoscut prin Dispoziția din 30 martie 2006 emisă de primarul

Municipiului Ploiești, chiar dacă acest „bun” a fost stabilit într-o formă

bănească și nu ca un bun în sens material restrâns.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a constatat că acțiunea reclamantului prin care solicită obținerea

de despăgubiri pe calea dreptului comun, într-o acțiune în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., nu poate fi primită, în ciuda

criticilor aduse de reclamant mecanismului legislativ chiar dacă acest mecanism

este de natură a cauza întârzieri semnificative în primirea efectivă de

despăgubiri de către cei cărora li s-a recunoscut acest drept. La acest moment,

prin hotărârea - pilot din Cauza Atanasiu, Statul Român se află într-o perioadă

de tranziție, stabilită de C.E.D.O., pentru găsirea de soluții concrete și

viabile pentru acordarea despăgubirilor foștilor proprietari deposedați abuziv

în perioada comunistă, într-un termen și în condiții rezonabile. Din această

perspectivă, până la momentul pronunțării acestei hotărâri, Curtea Europeană nu

a condamnat Statul Român în legătură cu aplicabilitatea procedurii stufoase

reglementate de Legea nr. 247/2005.

Urmează, așadar, ca

reclamantul să se conformeze dispozițiilor legale în vigoare, respectiv Legea nr.

247/2005, Titlul VII, ce nu au fost declarate incompatibile cu prevederile

Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

despăgubirile pe care este îndreptățit a le primi fiind stabilite și acordate

în conformitate cu procedura instituită de această lege.

Apelul și hotărârea

instanței de apel.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul susținând că prima instanță s-a aflat în eroare

asupra obiectului cererii de chemare în judecată, care constă în obligarea

pârâtului la plata de despăgubiri echivalente cu ½ din imobilul compus

din teren și construcție, situat în Ploiești, str. Constanței, nr. 13. Arată că

nu a solicitat revendicarea bunului întrucât imobilul nu mai poate fi restituit

în natură, fiindu-i recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pe care nu le-a

încasat. Deci, obiectul prezentei acțiuni nu îl constituie revendicarea

imobilului ci, obligarea statului român, reprezentat de M.F.P., la repararea

prejudiciului suferit prin neplata despăgubirilor ce i-au fost recunoscute din anul

2006 prin legea specială de reparație.

Susține că, faptul

că a uzat de legea specială nu îi îngrădește dreptul de a acționa împotriva

statului în vederea stabilirii și acordării de despăgubiri, deja recunoscute

prin dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001. De asemenea, nici Curtea

Europeană (Cauza Atanasiu) nu i-a îngrădit dreptul de a se adresa instanței de

judecată cu o astfel de acțiune sau de a continua judecata în situația în care

acțiunea a fost introdusă înainte.

Susține că motivarea

potrivit căreia România a fost obligată ca într-un interval de 18 luni să

adopte măsuri care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1

din Convenție și art. 1 din protocolul Adițional nr. 1 nu poate fi primită în

situația în care C.E.D.O. nu a respins, ci, a suspendat toate acțiunile aflate

pe rolul acestei instanțe, până ce Statul Român își va îndeplini obligația de a

adopta o nouă procedură simplificată de acordare a măsurilor reparatorii.

Mai arată că Legea nr.

10/2001 și Legea nr. 247/2005, cadru legal existent la momentul introducerii

acțiunii, recunosc în favoarea sa dreptul de a acționa pe cale judecătorească

împotriva statului, promovarea unei astfel de acțiuni fiind admisibilă în

condițiile în care Legea nr. 165/2013, adoptată ca urmare a cerințelor

Curții Europene, nu simplifică cu nimic vechea procedură de acordare a

măsurilor reparatorii.

Prin Decizia nr. 1273

din 10 noiembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 4944 din

16 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova reținând următoarele:

În cauza pendinte

judecății, în anul 2011, reclamantul a investit instanța de judecată cu

soluționarea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din

vechiul C. civ. (a se vedea, în acest sens, cererea de chemare în judecată,

temeiul de drept invocat).

Acțiunea în

revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă

analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege

specială, derogatorie sub anumite aspecte.

Legea nr. 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor de către stat și, fără să

diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator,

subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special.

A aprecia că există

posibilitatea pentru reclamant de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării (C. civ.) ar însemna

încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

De altfel, existența

Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității uzitării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în situația în care calea oferită de

legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea

de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii

nr. 10/2001, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în

patrimoniul persoanei interesate.

Instanța de apel

a mai apreciat că acțiunea în revendicare poate avea ca obiect numai un bun

imobil individual determinat (bunul de care reclamantul a fost deposedat).

Practica

judecătorească și literatura de specialitate au statuat în mod constant, că nu

se admite ca obiectul individualizat determinat să fie înlocuit cu alte bunuri

de valoare echivalentă sau printr-o compensație bănească. Acest mod de

soluționare echivalează cu schimbarea obiectului acțiunii în revendicare, care

este o acțiune reală, într-o acțiune personală, ceea ce nu are fundament legal.

Or, în cazul în speță,

obiectul acțiunii în revendicare îl constituie tocmai despăgubirile acordate

reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția din 30 martie 2006,

emisă de Primarul Municipiului Ploiești.

În acest context,

împrejurarea că reclamantul nu a obținut încă despăgubirile acordate în temeiul

Legii nr. 10/2001 (aflându-se în derulare procedura administrativă de

specialitate) nu este de natură a-l îndreptăți să promoveze, în acest sens, o

acțiune în revendicare.

Recursul și

hotărârea instanței de recurs.

Împotriva Deciziei

nr. 1273 din 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a

declarat recurs reclamantul E.A. solicitând modificarea deciziei atacate, iar

pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Invocă faptul că instanța

de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecații și schimbându-i

natura juridică a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. Atât

instanța de apel, ca și instanța de fond, consideră acțiunea dedusă

judecații ca fiind o acțiune în revendicare și nu una în pretenții. Acțiunea

dedusă judecații, este o acțiune în pretenții, formulată ca urmare a

constatării dreptului printr-o dispoziție emisa în baza Legii nr. 10/2001

pentru un imobil ce a făcut obiectul acestei legi, imobil ce a fost preluat în

mod abuziv în proprietatea statului, imposibil de restituit în natură și pentru

care au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent, neachitate până în

prezent.

In sistemul Legii nr.

10/2001, obligația de restituire și cea de acordare a unor bunuri și servicii

în compensare revine unității deținătoare, iar cea de acordare a despăgubirilor

revine C.C.S.D., în numele și pe seama statului.

Atât în situația ce

face obiectul prezentei acțiuni, cât și în alte nenumărate cazuri, statul român

nu și-a îndeplinit obligația asumată prin emiterea Legii nr. 10/2001,

aceea de a îndrepta prejudiciile produse de regimul comunist foștilor

proprietari.

Obligația de reparare

a prejudiciului prin echivalent bănesc este în acest context consecința

neîndeplinirii obligației prevăzute la art. 7 alin. (2) din Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 și ca atare răspunderea juridica aparține statului român.

Hotărârile C.E.D.O.

contra României au statuat că atunci când restituirea în natură a unui imobil

nu este posibilă în temeiul Legii nr. 10/2001, statul trebuie să acorde

despăgubiri beneficiarului dreptului de restituire, acoperindu-i integral

prejudiciul suferit.

Recurentul

susține că nu putea să formuleze o acțiune în revendicare atâta vreme cat

imobilul nu mai poate fi restituit în natură, acesta fiind vândut foștilor

chiriași, iar contractul de vânzare-cumpărate nu a fost anulat. Mai mult decât

atât, a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, ce a fost

soluționată printr-o dispoziție de acordare de măsuri reparatorii sub forma

despăgubirilor, cu care a fost de acord și pe care nu a contestat-o, astfel

încât nu avea niciun motiv să formuleze o acțiune în revendicare.

Mai arată că, faptul

că a uzat de legea specială nu îi îngrădește dreptul de a acționa pe cale judecătorească

împotriva Statului în vederea stabilirii și acordării de despăgubiri, deja

recunoscute prin dispoziția emisa în baza Legii nr. 10/2001, invocând în acest

sens jurisprudența C.E.D.O. și faptul că România a fost obligată ca

într-un interval de 18 luni (prelungit ulterior) să adopte masuri care să

garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art.

1 din Protocolul Adițional nr. 1. Legea nr. 165/2013 adoptată ca urmare a

cerințelor Curții Europene nu simplifică cu nimic vechea procedură de acordare

a măsurilor reparatorii, ci este și mai mult îngreunată câtă vreme nu există

norme metodologice iar aceste despăgubiri nu au început să fie plătite. Prin

adoptarea acestei legi, statul român, nu a creat un mecanism eficient și adecvat

pentru plata despăgubirilor ci a stagnat și mai mult repararea prejudiciilor

cauzate foștilor proprietari de către regimul comunist.

Având în vedere toate

aceste aspecte, chiar și prin prisma Legii nr. 165/2013, prezenta acțiune nu

apare ca neîntemeiată, drept urmare a faptului că niciun articol nu interzice

promovarea unei astfel de acțiuni.

Intimatul a depus

întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este fondat

pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Unul din principiile

fundamentale ale dreptului procesual civil, în viziunea legiuitorului C. proc.

civ. de la 1865 - aplicabil în speță, păstrat și în viziunea noului

cod, este principiul disponibilității. Recurentul a invocat, ca un prim

motiv de nelegalitate, nerespectarea principiului disponibilității în

sensul calificării greșite a acțiunii de față ca o acțiune

în revendicare, deși obiectul era o acțiune în despăgubiri îndreptată

împotriva Statului, prin M.F.P., care nu și-a îndeplinit obligațiile

asumate în cadrul procedurilor speciale de retrocedare adoptate.

Motivul de nelegalitate

invocat de recurentul reclamant se încadrează în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. Deși, de principiu, motivul de casare prevăzut de acest

text de lege vizează încălcarea legii de drept substanțial, este unanim

admis în doctrină și în jurisprudență că, în mod excepțional,

acest motiv include și nesocotirea legii de drept procesual, pentru acele

situații care nu pot fi încadrate în niciunul din celelalte motive de

recurs. Curtea apreciază că motivul invocat nu poate fi încadrat în

dispozițiile

art.

304 pct. 5 C. proc. civ., nefiind vorba de vreo încălcare a formelor de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ. și nici în dispozițiile art. 304 pct. 8 invocate de

recurent (instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecații

și schimbându-i natura juridică a pronunțat o hotărâre cu aplicarea

greșită a legii), nefiind vorba de o interpretare greșită a actului

juridic dedus judecății ci de o calificare greșită a obiectului

acțiunii și de aici de o nerespectare a limitelor investirii

instanței.

În cauză,

instanța de apel și instanța de fond au nesocotit

dispozițiile de drept procesual privitoare la obligația

instanțelor de a respecta limitele investirii din punctul de vedere al

obiectului acțiunii. Principul disponibilității include dreptul

reclamantului de a porni sau nu procesul, de a stabili limitele obiectului

procesului/respectiv ale apărării, de a stabili cadrul procesual sub aspectul

părților chemate în judecată, dreptul de a efectua acte de

dispoziție, dreptul de a exercita sau nu căile de atac, de a executa sau

nu hotărârea obținută.

Instanțele de

fond și de apel au apreciat că ”reclamantul a investit instanța de

judecată cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 din vechiul C. civ. (a se vedea, în acest sens, cererea

de chemare în judecată, temeiul de drept invocat)”, analizând admisibilitatea

acțiunii în revendicare prin raportare la legea generală/legea specială

dar și statuând că obiectul acțiunii în revendicare nu poate să îl

constituie decât un bun individual determinat, neputându-se admite ca obiectul

individual determinat să fie înlocuit cu alte bunuri de valoare echivalentă sau

printr-o compensație bănească, acest mod de soluționare echivalând cu

schimbarea obiectului acțiunii în revendicare, care este o acțiune reală,

într-o acțiune personală, ceea ce nu are fundament legal.

Chiar dacă

reclamantul a invocat în cererea de chemare în judecată un anumit temei de

drept, instanțele erau datoare să pună în discuție și să

stabilească obiectul acțiunii în raport de situația descrisă și

de voința reală a reclamantului, să încadreze în drept și califice

corect acțiunea în raport de acest obiect.

Potrivit art. 129 alin.

(4) C. proc. civ. de la 1865, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010,

”Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă

în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le

ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în

dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt

menționate în cerere sau în întâmpinare. Judecătorii au îndatorirea să stăruie,

prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale (…).” Deci

calificarea corectă a acțiunii revine în sarcina judecătorului, indiferent

de calificarea dată de parte.

Ori, este evident că

prin acțiune reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin M.F.P.,

la plata unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin faptul că

în cadrul procedurilor speciale de reparație, C.C.S.D., tot în numele

și pe seama statului, nu i-a plătit efectiv despăgubirile bănești

stabilite prin decizia de retrocedare (prin echivalent).

Obiectul

acțiunii reclamantului este clar încât instanțele de judecată trebuiau

să facă calificarea juridică corectă, ca o acțiune în despăgubiri,

acțiune personală, patrimonială și să o soluționeze astfel,

indiferent de calificarea juridică dată de reclamant (de temeiul de drept

indicat de reclamant).

Neprocedând astfel,

instanțele au încălcat limitele investirii, nejudecând în limitele

obiectului cererii deduse judecății.

Față de aceste

considerente, Curtea apreciază că recursul reclamantului este fondat încât, în

temeiul art. 304 pct. 9, raportat la art. 313 C. proc. civ., va admite

recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecare

instanței de apel având în vedere faptul că părțile nu au solicitat în mod

expres trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță prin cererea de

apel ori prin întâmpinare, conform art. 297 C. proc. civ. astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea

soluționării proceselor.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de apel va analiza temeinicia acțiunii în

despăgubiri a reclamantului, îndreptată împotriva Statului Român, prin M.F.P., prin

prisma aspectelor de fapt și de drept invocate de acesta, aceste aspecte

neputând fi analizate de instanța de recurs în mod direct pentru a nu fi

încălcat principiul respectării gradelor de jurisdicție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul E.A. împotriva Deciziei nr. 1273 din 10 noiembrie 2014 a

Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 martie 2015.