ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3422/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3422/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 7306/105/2008, reclamanta N.V., în calitate de

unica moștenitoare a defunctei M.S.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului

Ploiești, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună

admiterea cererii formulată de autoarea sa prin notificarea din 07 august 2001

și să se constate dreptul acesteia de a beneficia de măsuri reparatorii prin

echivalent, constând în despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv și imposibil

de restituit în natură, situat în Ploiești, P-ța V., fosta str. I.V.S., jud. Prahova,

cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

a arătat că este unica moștenitoare a defunctei M.S.M. - decedată la 31 iulie

2007, conform certificatului de legatar din 25 octombrie 2007, aceasta din urmă

formulând notificare în baza Legii nr. 10/2001 privind acordarea de despăgubiri

pentru o parte din imobilul preluat abuziv de stat, notificare nesoluționată

nici până în prezent.

A mai arătat reclamanta

că obiectul notificării sus-menționate a vizat construcția cu destinație comercială

- prăvălie și terenul aferent în suprafața de 500 m.p., ocupat în prezent de blocul

Centru Civic și de spații verzi, situate în Ploiești, P-ța V., fostă str. I.V.S.,

județul Prahova.

Imobilul construcție a

fost edificat de tatăl notificatoarei – D.G.Ș.  în anul 1931 și preluat de stat

în baza Decretului nr.  92/1950, în anexa la decret figurând însă, numai D.G.G.

și nu și D.G.Ș., deși terenul și construcția de pe el au fost moștenite de cei

doi frați de la tatăl lor, iar prăvălia a fost construită de D.G.Ș., astfel încât

la momentul preluării bunului, ambii frați erau proprietarii acestuia.

A precizat reclamanta

că autoarea sa, M.S.M., este persoana îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent,

fiind unica moștenitoare a tatălui său – D.G.Ș., decedat la 13 mai 1967 și a unchiului

său D.G.G., proprietarii imobilului preluat abuziv de către stat.

Tribunalul Prahova, secția

civilă, a pronunțat sentința nr. 482 din 24 februarie 2009, prin care a respins

cererea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că, potrivit actelor existente la dosar, în anul 1932,

imobilul din Ploiești, str. L., figura pe numele moștenitorilor defunctului D.C.G.,

respectiv D.G.Ș. și D.G.G.

Potrivit anexei la Decretul

nr. 92/1950, imobilul compus din 4 apartamente situat în Ploiești, str. I.V.S. (fosta

str. L.), a fost trecut în proprietatea statului din anexa la Decret reieșind că

acest imobil a fost preluat de la D.G.G.

Din certificatul de calitate

de moștenitor din 2 septembrie 1997, de pe urma defunctului D.G.Ș.  a rezultat că

a rămas ca unică moștenitoare, în calitate de fiică, M.S.M., moștenită la rândul

său de reclamanta N.V. căreia, în calitate de legatar universal îi revine întreaga

masă succesorală.

A mai reținut Tribunalul

că, după apariția Legii nr. 10/2001, defuncta M.S.M. a formulat notificare prin

care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru

imobilul compus din spațiu comercial, parter cu o cameră, etaj cu 2 camere unde

se aflau un spațiu productiv și subsol, pe o suprafață construită de cca. 50 m.p.

și terenul aferent cca. 640 m.p.

Instanța a apreciat că

reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3

coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a demonstrat că autoarea

sa, M.S.M. ar fi avut calitatea de moștenitoare a unchiului D.G.G. iar pe de altă

parte, din niciun înscris depus la dosar nu reiese că proprietar al imobilului era

și defunctul D.G.Ș., în condițiile în care ultimul act care îi vizează pe ambii

frați datează din anul 1941, dată de la care nu mai există nicio dovadă care să

ateste că cei doi frați au continuat să rămână proprietarii imobilului până la momentul

exproprierii.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost admis potrivit deciziei nr. 145 din 8

octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie. În consecință, a fost schimbată în tot soluția de primă instanță

și pe fond, admisă cererea. S-a constatat dreptul reclamantei de a beneficia de

măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul (compus din construcție,

formată din trei locuințe și un spațiu comercial, teren în suprafață de 552 m.p.),

situat în Ploiești, Piața V., fostă str. I.V.S., jud. Prahova.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut, analizând probele administrate în ambele faze procesuale,

că imobilul ce a făcut obiectul notificării numitei M.S.M. a fost proprietatea lui

D.G.G. și D.G.Ș., unchiul și, respectiv, tatăl notificatoarei (ambii moștenitori

ai defunctului D.C.G.).

S-a făcut dovada, de către

reclamantă, a existenței în patrimoniul autorilor notificatoarei, anterior naționalizării,

a imobilelor pentru care s-a formulat cererea de acordare a despăgubirilor, funcționând

prezumția că la momentul preluării de către stat, ambii frați erau coproprietari.

De aceea, împrejurarea

că în anexele decretului de expropriere apare numai unul dintre (D.G.G., cu 4 apartamente)

nu are nicio relevanță juridică.

Aceasta, cu atât mai mult

cu cât în materia Legii nr. 10/2001, dovada proprietății imobiliare cunoaște reguli

derogatorii, regimul probațiunii fiind unul mai puțin exigent față de dreptul comun.

În același timp, în cauză

s-a făcut dovada calității succesorale a notificatoarei de pe urma defunctului D.G.Ș.

(tatăl acesteia), conform certificatului de moștenitor (din 2 septembrie 1997),

precum și de pe urma defunctului D.G.G. (unchi), potrivit certificatului de stare

civilă.

Cu privire la această

din urmă succesiune s-au reținut și prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, care

operează repunerea în termenul de acceptare a moștenirii prin efectul notificării

transmise în termen.

În ce o privește pe reclamantă,

aceasta are calitatea de legatar universal al notificatoarei, conform certificatului

de legatar (din 25 octombrie 2007), justificându-și astfel, legitimarea procesuală

și îndreptățirea la măsuri reparatorii.

Prin încheierea din 10

decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea de îndreptare eroare materială

și de lămurire a dispozitivului deciziei formulată de reclamantă, care a susținut

existența unor inadvertențe în privința alcătuirii imobilului pentru care s-a constatat

îndreptățirea la măsuri reparatorii.

În motivarea soluției

s-a reținut că în decizia de apel nu s-a strecurat nicio eroare materială, care

să cadă sub incidența art. 281 C. proc. civ. De asemenea, dispozitivul hotărârii

este clar și susceptibil de punere în executare, fără a se pune problema vreunei

lămuriri a înțelesului, întinderii sau aplicării acestuia.

I. Primăria Municipiului

Ploiești a declarat recurs împotriva deciziei, susținând caracterul nelegal al soluției

din perspectiva modalității de apreciere asupra calității de persoană îndreptățită

a reclamantei, mai exact, asupra existenței coproprietății celor doi frați – D.G.Ș.

și D.G.G. – la momentul naționalizării imobilului.

Astfel, deși s-a demonstrat

într-adevăr, că în anul 1931 s-a dat permisiune lui D.G.Ș. să construiască o casă

cu parter și etaj, în continuare nu s-a făcut dovada că bunul ar fi rămas coproprietatea

celor doi frați.

În aceste condiții, nu

s-a probat calitatea de persoană îndreptățită de pe urma lui D.G.G.

II. Reclamanta N.V. a

formulat recurs împotriva deciziei și a încheierii din 10 decembrie 2009.

Cu privire la decizie,

criticile au vizat următoarele aspecte:

- În mod greșit, în dispozitiv,

s-a constatat dreptul apelantei-reclamante la măsuri reparatorii, în loc de a se

constata dreptul notificatoarei M.S.M., așa cum de altfel, se reține în considerentele

hotărârii.

- În mod eronat instanța

de apel a stabilit componența construcției pentru care a acordat măsuri reparatorii

prin echivalent, reținând că respectiva construcție ar fi formată din trei locuințe

și un spațiu comercial, aspecte pe care nici reclamanta și nici notificatoarea nu

le-au susținut și nu le-au pretins.

Din înscrisurile depuse

în susținerea pretențiilor rezultă, dimpotrivă, că imobilul era construit pe trei

nivele (subsol-pivniță, parter și etaj), pe o suprafață de 26,50 m.p. Întreaga construcție

avea destinație comercială, motiv pentru care în borderoul general al recenzorului

din 1941 era înregistrată ca întreprindere comercială.

Ca atare, în dispozitivul

hotărârii trebuia să fie corect menționată componența construcției și descrisă corespunzător,

elementele fiind necesare Comisiei Centrale pentru cuantificarea corectă a despăgubirilor.

În drept, au fost indicate

dispoz. art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

2) Criticile îndreptate

împotriva încheierii din 10 decembrie 2009 au reiterat aspectele referitoare la

indicarea greșită a alcătuirii construcției și la consecințele ce decurg de aici,

pe planul determinării despăgubirilor ce se datorează reclamantei și care urmează

a fi stabilite de către Comisia Centrală.

Examinând criticile deduse

judecății prin intermediul recursurilor exercitate în cauză, Înalta Curte constată

următoarele:

I. Recursul Primăriei

Municipiului Ploiești este nefondat.

Astfel, susținând greșita

apreciere asupra calității de persoană îndreptățită a reclamantei, recurentul pretinde

că nu s-ar fi demonstrat în cauză subzistența stării de coproprietate asupra imobilului

în ce-i privește pe frații D.G. și Ș., până la momentul naționalizării și că nu

s-a depus certificat de moștenitor de pe urma lui D.G. (astfel încât în privința

acestuia nu este demonstrată calitatea de succesor).

Critica este nefundamentată

juridic sub un dublu aspect.

Pretinzând că din înscrisurile

depuse nu rezultă și dacă ulterior anului 1931 a subzistat starea de coproprietate

- până la data preluării imobilului în patrimoniul statului, recurentul tinde în

fapt, la răsturnarea sarcinii probațiunii și la demonstrarea de către reclamantă

a unui fapt negativ (că nu a fost sistată starea de coproprietate).

Or, în materie de probațiune,

sarcina probei incumbă celui care face o afirmație (probatio incumbit ei qui dicit

non ei qui negat).

Aceasta înseamnă că pârâtul,

în măsura în care avea elemente în legătură cu existența unei alte modalități a

dreptului de proprietate (decât cea a coproprietății) sau cu existența unui alt

titular, trebuia să probeze (în caz contrar, simpla afirmație fiind lipsită de consecințe

juridice: idem est non esse aut non probari).

Critica vizând nedemonstrarea

calității de moștenitor de pe urma lui D.G.G. are caracter formal, câtă vreme recurentul

nu face referire și nu demonstrează caracterul nelegal al considerentelor deciziei

din apel pe acest aspect.

Astfel, instanța a reținut

în mod corect că, potrivit certificatelor de stare civilă depuse la dosar s-a făcut

dovada vocației succesorale a notificatoarei de pe urma lui D.G.G. și că prin aplicarea

dispoz. art. 4 din Legea nr. 10/2001, operează oricum repunerea în termenul de acceptare

a succesiunii prin efectul cererii de restituire.

Fără să combată aceste

argumente, recurentul susține doar că nu s-a depus certificatul de moștenitor, ignorând

dispozițiile speciale ale art. 4 din Legea nr. 10/2001, aplicabile la speță și pe

care de altfel, instanța și-a fundamentat soluția vizând calitatea de persoană îndreptățită

a notificatoarei de pe urma unchiului (D.G.G.).

În consecință, criticile

formulate de către pârât sunt nefondate și recursul va fi respins ca atare.

II) Recursul declarat

de reclamantă vizează deopotrivă, aspecte care nu se pot constitui în motive de

nelegalitate și altele care fiind justificate, impun soluția de casare cu trimitere.

- Astfel, este eronată

susținerea recurentei-reclamante, conform căreia în dispozitivul hotărârii trebuia

menționată ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii notificatoarea M.S.M.

și nu reclamanta.

Având a se pronunța asupra

unor pretenții deduse judecății, instanța a verificat temeinicia acestora în persoana

reclamantei, cea căreia îi aparține demersul judiciar și care a declanșat în cauză

procedura jurisdicțională.

Faptul că dreptul subiectiv,

în valorificarea căruia a fost transmisă notificarea potrivit Legii nr. 10/2001,

a aparținut lui M.S.M., nu o transformă în mod automat, pe plan procesual, în reclamantă

(calitate care este dobândită doar de către cel care exercită dreptul de chemare

în judecată).

Acest lucru nici nu este

posibil, câtă vreme la data introducerii acțiunii M.S.M. era decedată, astfel încât,

exhibând calitatea de legatar universal față de aceasta, reclamanta și-a justificat

legitimarea procesuală în cauză.

Or, în calitate de “continuator

al personalității defunctului”, succesorul (în speță, legatarul universal) este

considerat că ia locul acestuia, preluându-i drepturile și obligațiile.

Ca atare, pe plan procesual

a dobândit calitatea de parte reclamanta, iar nu autoarea acesteia, fiind corectă

soluția instanței de verificare și constatare a temeiniciei pretenției în raport

de persoana care a învestit-o.

De altfel, prin critica

formulată, recurenta își neagă propriul demers judiciar, pentru că, în măsura în

care nu și-ar fi justificat legitimarea și posibilitatea valorificării drepturilor

ce au aparținut autoarei, era fără eficiență, în ce o privește, împrejurarea că

notificatoarea a deținut în patrimoniu dreptul la măsuri reparatorii.

- Critica recurentei este

însă întemeiată și va fi primită în consecință, pe aspectul modalității în care

instanța a identificat imobilul pentru care se datorează măsurile prin echivalent.

Astfel, potrivit notificării

transmise, autoarea reclamantei a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul

compus din spațiu comercial, parter cu o cameră, etaj cu 2 camere și subsol (depozit),

situat pe o suprafață construită de aproximativ 50 m.p. și cu un teren aferent de

640 m.p.

Contestația formulată

a vizat valorificarea acelorași pretenții, cu referire la actele atașate notificării

și care demonstrau aceeași alcătuire a imobilului.

În aceste condiții, pronunțarea

instanței de apel, care constată îndreptățirea reclamantei la măsuri reparatorii

pentru construcția formată din trei locuințe, un spațiu comercial și teren în suprafață

de 552 m.p., s-a făcut în afara limitelor învestirii.

Referirea din dispozitivul

hotărârii, la raportul de expertiză efectuat în primă instanță, nu justifică adoptarea

soluției, câtă vreme identificarea imobilului realizată de expert contravine descrierilor

făcute de parte în conținutul notificării și de asemenea, celor rezultate din actele

doveditoare ale dreptului de proprietate.

Or, în aceste condiții,

instanța trebuia să observe că elementele de fapt ale pricinii nu sunt pe deplin

lămurite și să ordone în consecință probele necesare.

Astfel cum se susține

prin motivele de recurs, identificarea corespunzătoare a imobilului este într-adevăr,

importantă, având în vedere că în funcție de aceasta se procedează la evaluare de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În consecință, văzând

dispozițiile art. 314 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei

și încheierii de lămurire a dispozitivului urmează să fie admis, ambele casate și

cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

La reluarea judecății

se vor administra probe suplimentare pentru identificarea imobilului ce a făcut

obiectul notificării și pentru care se datorează măsuri reparatorii prin echivalent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta N.V. împotriva încheierii din 10 decembrie 2009 a deciziei nr.

145 din 8 octombrie 2009 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, pe care le casează și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploiești împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie

2010.