ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3422/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7306/105/2008, reclamanta N.V., în calitate de unica moștenitoare a defunctei M.S.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Ploiești, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună admiterea cererii formulată de autoarea sa prin notificarea din 07 august 2001 și să se constate dreptul acesteia de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv și imposibil de restituit în natură, situat în Ploiești, P-ța V., fosta str. I.V.S., jud. Prahova, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, a arătat că este unica moștenitoare a defunctei M.S.M.

- decedată la 31 iulie 2007, conform certificatului de legatar din 25 octombrie 2007, aceasta din urmă formulând notificare în baza Legii nr. 10/2001 privind acordarea de despăgubiri pentru o parte din imobilul preluat abuziv de stat, notificare nesoluționată nici până în prezent. A mai arătat reclamanta că obiectul notificării sus-menționate a vizat construcția cu destinație comercială - prăvălie și terenul aferent în suprafața de 500 m.p., ocupat în prezent de blocul Centru Civic și de spații verzi, situate în Ploiești, P-ța V., fostă str. I.V.S., județul Prahova. Imobilul construcție a fost edificat de tatăl notificatoarei – D.G.Ș. în anul 1931 și preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, în anexa la decret figurând însă, numai D.G.G.

și nu și D.G.Ș., deși terenul și construcția de pe el au fost moștenite de cei doi frați de la tatăl lor, iar prăvălia a fost construită de D.G.Ș., astfel încât la momentul preluării bunului, ambii frați erau proprietarii acestuia. A precizat reclamanta că autoarea sa, M.S.M., este persoana îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, fiind unica moștenitoare a tatălui său – D.G.Ș., decedat la 13 mai 1967 și a unchiului său D.G.G., proprietarii imobilului preluat abuziv de către stat. Tribunalul Prahova, secția civilă, a pronunțat sentința nr. 482 din 24 februarie 2009, prin care a respins cererea ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit actelor existente la dosar, în anul 1932, imobilul din Ploiești, str. L., figura pe numele moștenitorilor defunctului D.C.G., respectiv D.G.Ș.

și D.G.G. Potrivit anexei la Decretul nr. 92/1950, imobilul compus din 4 apartamente situat în Ploiești, str. I.V.S. (fosta str. L.), a fost trecut în proprietatea statului din anexa la Decret reieșind că acest imobil a fost preluat de la D.G.G. Din certificatul de calitate de moștenitor din 2 septembrie 1997, de pe urma defunctului D.G.Ș. a rezultat că a rămas ca unică moștenitoare, în calitate de fiică, M.S.M., moștenită la rândul său de reclamanta N.V. căreia, în calitate de legatar universal îi revine întreaga masă succesorală. A mai reținut Tribunalul că, după apariția Legii nr. 10/2001, defuncta M.S.M. a formulat notificare prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilul compus din spațiu comercial, parter cu o cameră, etaj cu 2 camere unde se aflau un spațiu productiv și subsol, pe o suprafață construită de cca.

50 m.p. și terenul aferent cca. 640 m.p. Instanța a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a demonstrat că autoarea sa, M.S.M. ar fi avut calitatea de moștenitoare a unchiului D.G.G. iar pe de altă parte, din niciun înscris depus la dosar nu reiese că proprietar al imobilului era și defunctul D.G.Ș., în condițiile în care ultimul act care îi vizează pe ambii frați datează din anul 1941, dată de la care nu mai există nicio dovadă care să ateste că cei doi frați au continuat să rămână proprietarii imobilului până la momentul exproprierii. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis potrivit deciziei nr. 145 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În consecință, a fost schimbată în tot soluția de primă instanță și pe fond, admisă cererea. S-a constatat dreptul reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul (compus din construcție, formată din trei locuințe și un spațiu comercial, teren în suprafață de 552 m.p.), situat în Ploiești, Piața V., fostă str. I.V.S., jud. Prahova. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, analizând probele administrate în ambele faze procesuale, că imobilul ce a făcut obiectul notificării numitei M.S.M. a fost proprietatea lui D.G.G. și D.G.Ș., unchiul și, respectiv, tatăl notificatoarei (ambii moștenitori ai defunctului D.C.G.). S-a făcut dovada, de către reclamantă, a existenței în patrimoniul autorilor notificatoarei, anterior naționalizării, a imobilelor pentru care s-a formulat cererea de acordare a despăgubirilor, funcționând prezumția că la momentul preluării de către stat, ambii frați erau coproprietari.

De aceea, împrejurarea că în anexele decretului de expropriere apare numai unul dintre (D.G.G., cu 4 apartamente) nu are nicio relevanță juridică. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în materia Legii nr. 10/2001, dovada proprietății imobiliare cunoaște reguli derogatorii, regimul probațiunii fiind unul mai puțin exigent față de dreptul comun. În același timp, în cauză s-a făcut dovada calității succesorale a notificatoarei de pe urma defunctului D.G.Ș. (tatăl acesteia), conform certificatului de moștenitor (din 2 septembrie 1997), precum și de pe urma defunctului D.G.G. (unchi), potrivit certificatului de stare civilă. Cu privire la această din urmă succesiune s-au reținut și prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, care operează repunerea în termenul de acceptare a moștenirii prin efectul notificării transmise în termen.

În ce o privește pe reclamantă, aceasta are calitatea de legatar universal al notificatoarei, conform certificatului de legatar (din 25 octombrie 2007), justificându-și astfel, legitimarea procesuală și îndreptățirea la măsuri reparatorii. Prin încheierea din 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea de îndreptare eroare materială și de lămurire a dispozitivului deciziei formulată de reclamantă, care a susținut existența unor inadvertențe în privința alcătuirii imobilului pentru care s-a constatat îndreptățirea la măsuri reparatorii. În motivarea soluției s-a reținut că în decizia de apel nu s-a strecurat nicio eroare materială, care să cadă sub incidența art. 281 C. proc.

civ. De asemenea, dispozitivul hotărârii este clar și susceptibil de punere în executare, fără a se pune problema vreunei lămuriri a înțelesului, întinderii sau aplicării acestuia. I. Primăria Municipiului Ploiești a declarat recurs împotriva deciziei, susținând caracterul nelegal al soluției din perspectiva modalității de apreciere asupra calității de persoană îndreptățită a reclamantei, mai exact, asupra existenței coproprietății celor doi frați – D.G.Ș. și D.G.G. – la momentul naționalizării imobilului. Astfel, deși s-a demonstrat într-adevăr, că în anul 1931 s-a dat permisiune lui D.G.Ș. să construiască o casă cu parter și etaj, în continuare nu s-a făcut dovada că bunul ar fi rămas coproprietatea celor doi frați.

În aceste condiții, nu s-a probat calitatea de persoană îndreptățită de pe urma lui D.G.G. II. Reclamanta N.V. a formulat recurs împotriva deciziei și a încheierii din 10 decembrie 2009. Cu privire la decizie, criticile au vizat următoarele aspecte: - În mod greșit, în dispozitiv, s-a constatat dreptul apelantei-reclamante la măsuri reparatorii, în loc de a se constata dreptul notificatoarei M.S.M., așa cum de altfel, se reține în considerentele hotărârii. - În mod eronat instanța de apel a stabilit componența construcției pentru care a acordat măsuri reparatorii prin echivalent, reținând că respectiva construcție ar fi formată din trei locuințe și un spațiu comercial, aspecte pe care nici reclamanta și nici notificatoarea nu le-au susținut și nu le-au pretins.

Din înscrisurile depuse în susținerea pretențiilor rezultă, dimpotrivă, că imobilul era construit pe trei nivele (subsol-pivniță, parter și etaj), pe o suprafață de 26,50 m.p. Întreaga construcție avea destinație comercială, motiv pentru care în borderoul general al recenzorului din 1941 era înregistrată ca întreprindere comercială. Ca atare, în dispozitivul hotărârii trebuia să fie corect menționată componența construcției și descrisă corespunzător, elementele fiind necesare Comisiei Centrale pentru cuantificarea corectă a despăgubirilor. În drept, au fost indicate dispoz. art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. 2) Criticile îndreptate împotriva încheierii din 10 decembrie 2009 au reiterat aspectele referitoare la indicarea greșită a alcătuirii construcției și la consecințele ce decurg de aici, pe planul determinării despăgubirilor ce se datorează reclamantei și care urmează a fi stabilite de către Comisia Centrală.

Examinând criticile deduse judecății prin intermediul recursurilor exercitate în cauză, Înalta Curte constată următoarele: I. Recursul Primăriei Municipiului Ploiești este nefondat. Astfel, susținând greșita apreciere asupra calității de persoană îndreptățită a reclamantei, recurentul pretinde că nu s-ar fi demonstrat în cauză subzistența stării de coproprietate asupra imobilului în ce-i privește pe frații D.G. și Ș., până la momentul naționalizării și că nu s-a depus certificat de moștenitor de pe urma lui D.G. (astfel încât în privința acestuia nu este demonstrată calitatea de succesor). Critica este nefundamentată juridic sub un dublu aspect.

Pretinzând că din înscrisurile depuse nu rezultă și dacă ulterior anului 1931 a subzistat starea de coproprietate - până la data preluării imobilului în patrimoniul statului, recurentul tinde în fapt, la răsturnarea sarcinii probațiunii și la demonstrarea de către reclamantă a unui fapt negativ (că nu a fost sistată starea de coproprietate). Or, în materie de probațiune, sarcina probei incumbă celui care face o afirmație (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat). Aceasta înseamnă că pârâtul, în măsura în care avea elemente în legătură cu existența unei alte modalități a dreptului de proprietate (decât cea a coproprietății) sau cu existența unui alt titular, trebuia să probeze (în caz contrar, simpla afirmație fiind lipsită de consecințe juridice: idem est non esse aut non probari).

Critica vizând nedemonstrarea calității de moștenitor de pe urma lui D.G.G. are caracter formal, câtă vreme recurentul nu face referire și nu demonstrează caracterul nelegal al considerentelor deciziei din apel pe acest aspect. Astfel, instanța a reținut în mod corect că, potrivit certificatelor de stare civilă depuse la dosar s-a făcut dovada vocației succesorale a notificatoarei de pe urma lui D.G.G. și că prin aplicarea dispoz. art. 4 din Legea nr. 10/2001, operează oricum repunerea în termenul de acceptare a succesiunii prin efectul cererii de restituire. Fără să combată aceste argumente, recurentul susține doar că nu s-a depus certificatul de moștenitor, ignorând dispozițiile speciale ale art. 4 din Legea nr. 10/2001, aplicabile la speță și pe care de altfel, instanța și-a fundamentat soluția vizând calitatea de persoană îndreptățită a notificatoarei de pe urma unchiului (D.G.G.).

În consecință, criticile formulate de către pârât sunt nefondate și recursul va fi respins ca atare. II) Recursul declarat de reclamantă vizează deopotrivă, aspecte care nu se pot constitui în motive de nelegalitate și altele care fiind justificate, impun soluția de casare cu trimitere. - Astfel, este eronată susținerea recurentei-reclamante, conform căreia în dispozitivul hotărârii trebuia menționată ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii notificatoarea M.S.M. și nu reclamanta. Având a se pronunța asupra unor pretenții deduse judecății, instanța a verificat temeinicia acestora în persoana reclamantei, cea căreia îi aparține demersul judiciar și care a declanșat în cauză procedura jurisdicțională.

Faptul că dreptul subiectiv, în valorificarea căruia a fost transmisă notificarea potrivit Legii nr. 10/2001, a aparținut lui M.S.M., nu o transformă în mod automat, pe plan procesual, în reclamantă (calitate care este dobândită doar de către cel care exercită dreptul de chemare în judecată). Acest lucru nici nu este posibil, câtă vreme la data introducerii acțiunii M.S.M. era decedată, astfel încât, exhibând calitatea de legatar universal față de aceasta, reclamanta și-a justificat legitimarea procesuală în cauză. Or, în calitate de “continuator al personalității defunctului”, succesorul (în speță, legatarul universal) este considerat că ia locul acestuia, preluându-i drepturile și obligațiile.

Ca atare, pe plan procesual a dobândit calitatea de parte reclamanta, iar nu autoarea acesteia, fiind corectă soluția instanței de verificare și constatare a temeiniciei pretenției în raport de persoana care a învestit-o. De altfel, prin critica formulată, recurenta își neagă propriul demers judiciar, pentru că, în măsura în care nu și-ar fi justificat legitimarea și posibilitatea valorificării drepturilor ce au aparținut autoarei, era fără eficiență, în ce o privește, împrejurarea că notificatoarea a deținut în patrimoniu dreptul la măsuri reparatorii. - Critica recurentei este însă întemeiată și va fi primită în consecință, pe aspectul modalității în care instanța a identificat imobilul pentru care se datorează măsurile prin echivalent.

Astfel, potrivit notificării transmise, autoarea reclamantei a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul compus din spațiu comercial, parter cu o cameră, etaj cu 2 camere și subsol (depozit), situat pe o suprafață construită de aproximativ 50 m.p. și cu un teren aferent de 640 m.p. Contestația formulată a vizat valorificarea acelorași pretenții, cu referire la actele atașate notificării și care demonstrau aceeași alcătuire a imobilului. În aceste condiții, pronunțarea instanței de apel, care constată îndreptățirea reclamantei la măsuri reparatorii pentru construcția formată din trei locuințe, un spațiu comercial și teren în suprafață de 552 m.p., s-a făcut în afara limitelor învestirii.

Referirea din dispozitivul hotărârii, la raportul de expertiză efectuat în primă instanță, nu justifică adoptarea soluției, câtă vreme identificarea imobilului realizată de expert contravine descrierilor făcute de parte în conținutul notificării și de asemenea, celor rezultate din actele doveditoare ale dreptului de proprietate. Or, în aceste condiții, instanța trebuia să observe că elementele de fapt ale pricinii nu sunt pe deplin lămurite și să ordone în consecință probele necesare. Astfel cum se susține prin motivele de recurs, identificarea corespunzătoare a imobilului este într-adevăr, importantă, având în vedere că în funcție de aceasta se procedează la evaluare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În consecință, văzând dispozițiile art. 314 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei și încheierii de lămurire a dispozitivului urmează să fie admis, ambele casate și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. La reluarea judecății se vor administra probe suplimentare pentru identificarea imobilului ce a făcut obiectul notificării și pentru care se datorează măsuri reparatorii prin echivalent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta N.V. împotriva încheierii din 10 decembrie 2009 a deciziei nr. 145 din 8 octombrie 2009 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care le casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploiești împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2010.