ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2065/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 10 noiembrie 2008, reclamanta

N.V. a chemat în judecată Primăria municipiului Ploiești, solicitând admiterea

cererii formulate de autoarea sa, M.S.M., prin notificarea din 7 august 2001,

să se constate dreptul acesteia de a beneficia de măsuri reparatorii prin

echivalent, constând în despăgubiri, pentru imobilul preluat abuziv și

imposibil de restituit în natură, situat în Ploiești, județul Prahova.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a numitei M.S.M. decedată la 31

iulie 2007 (conform certificatului de legatar din 25 octombrie 2007) care a

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea de

despăgubiri pentru o parte din imobilul preluat abuziv de stat, notificare

nesoluționată nici până în prezent.

A mai arătat

reclamanta că obiectul notificării l-a reprezentat construcția cu destinație

comercială, prăvălie și terenul aferent în suprafață de 500 m.p., ocupat în

prezent de blocul C.C. și de spații verzi, situat în Ploiești. Imobilul

construcție a fost edificat de tatăl notificatoarei, D.G.Ș., în anul 1931 și

preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

S-a susținut de către

reclamantă că autoarea sa, M.S.M., este persoana îndreptățită la măsuri

reparatorii prin echivalent, fiind unica moștenitoare a tatălui său, D.G.Ș.,

decedat la 13 mai 1967 și a unchiului său D.G.G., proprietarii imobilului

preluat abuziv de către stat.

Tribunalul Prahova a

pronunțat sentința civilă nr. 482 din 24 februarie 2009, prin care a respins

cererea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, potrivit actelor existente la dosar, în

anul 1932, imobilul din Ploiești, figura pe numele moștenitorilor defunctului

D.C.G., respectiv D.G.Ș. și D.G.G.

Potrivit anexei la

Decretul nr. 92/1950, imobilul compus din 4 apartamente situat în Ploiești, a

fost trecut în proprietatea statului, fiind preluat de la D.G.G.

Din certificatul de

calitate de moștenitor din 02 septembrie 1997, de pe urma defunctului D.G.Ș., a

rezultat că a rămas ca unică moștenitoare, în calitate de fiică, M.S.M.,

moștenită la rândul său de reclamanta N.V. căreia, în calitate de legatar

universal, îi revine întreaga masă succesorală.

S-a apreciat că

reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art.

3 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a demonstrat că

autoarea sa, M.S.M. ar fi avut calitatea de moștenitoare a unchiului D.G.G.,

iar pe de altă parte, din niciun înscris depus la dosar nu reiese că proprietar

al imobilului era și numitul D.G.Ș., în condițiile în care ultimul act care îi

vizează pe ambii frați datează din anul 1941, dată de la care nu mai există

nicio dovadă care să ateste că cei doi frați au continuat să rămână

proprietarii imobilului până la momentul exproprierii.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel Ploiești

prin decizia civilă nr. 145 din 8 octombrie 2009.

În consecință, a fost

schimbată în tot soluția primei instanțe și, pe fond, admisă cererea. S-a

constatat dreptul reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii prin

echivalent bănesc pentru imobilul (compus din construcție, formată din trei

locuințe și un spațiu comercial, teren în suprafață de 552 m.p.) situat în

Ploiești.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că imobilul ce a făcut obiectul notificării

numitei M.S.M. a fost proprietatea lui D.G.G. și D.G.Ș., unchiul și, respectiv

tatăl notificatoarei (ambii moștenitori ai defunctului D.C.G.).

În același timp, în

cauză s-a făcut dovada calității succesorale a notificatoarei de pe urma

defunctului D.G.Ș. (tatăl acesteia), conform certificatului de moștenitor (2

septembrie 1997), precum și de pe urma defunctului D.G.G. (unchiul său)

potrivit certificatului de stare civilă.

În ce o privește pe

reclamantă, aceasta are calitatea de legatar universal al notificatoarei,

conform certificatului de legatar din 25 octombrie 2007, justificându-și,

astfel, legitimarea procesuală și îndreptățirea la măsuri reparatorii.

Prin încheierea din

10 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea de îndreptare

eroare materială și de lămurire a dispozitivului deciziei formulată de

reclamantă, care a susținut existența unor inadvertențe în privința alcătuirii

imobilului pentru care s-a constatat îndreptățirea la măsuri reparatorii.

Primăria Municipiului

Ploiești a declarat recurs împotriva deciziei, susținând caracterul nelegal al

soluției din perspectiva modalității de apreciere asupra calității de persoană

îndreptățită a reclamantei, mai exact, asupra existenței coproprietății celor

doi frați, D.G.Ș. și D.G.G., la momentul naționalizării imobilului.

Reclamanta N.V. a

formulat recurs atât împotriva deciziei, cât și a încheierii din 10 decembrie

2009.

Prin decizia civilă

nr. 3422 din 2 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca

nefondat recursul declarat de pârâtă, a admis recursul reclamantei, a casat

atât decizia civilă nr. 145 din 8 octombrie 2009, cât și încheierea din 10

decembrie 2009 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, cu trimitere spre

rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța

această decizie, Înalta Curte a reținut caracterul nefondat al criticilor

pârâtei întrucât, în măsura în care avea elemente în legătură cu existența unei

alte modalități a dreptului de proprietate (decât cea a coproprietății) sau cu

existența unui alt titular, aceasta trebuia să probeze (în caz contrar, simpla

afirmație fiind lipsită de consecințe juridice).

Critica vizând

nedemonstrarea calității de moștenitor de pe urma lui D.G.G. s-a constatat a

avea caracter formal, câtă vreme, recurenta-pârâtă nu a făcut referire și nu a

demonstrat caracterul nelegal al considerentelor deciziei din apel pe acest

aspect.

A fost apreciată însă

întemeiată critica recurentei-reclamante pe aspectul modalității în care

instanța a identificat imobilul pentru care se datorează măsurile prin

echivalent, impunându-se suplimentarea probatoriului pentru identificarea

corespunzătoare a imobilului pentru care se datorează recurentei-reclamante

măsuri reparatorii prin echivalent.

Luând în considerare

îndrumările deciziei de casare, instanța de apel a dispus efectuarea unei

expertize, pentru stabilirea cu exactitate a componenței construcției în

litigiu, suprafața construită și materialele de construcție folosite.

La rejudecare, Curtea

de Apel Ploiești a pronunțat decizia civilă nr. 107 din 11 aprilie 2011 prin

care a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința, a admis cererea

formulată și a constatat dreptul reclamantei de a beneficia de măsuri

reparatorii pentru imobilul situat în Ploiești, Piața Victoriei, compus din

construcție formată din trei locuințe și un spațiu comercial, prăvălie,

alcătuit din pivniță, parter și etaj (mansardă), construcție din zidărie de

cărămidă, planșeu din beton armat și învelitoare din tablă, suprafața

construită 26,50 mp, precum și teren în suprafață de 552 mp.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că problema cu a cărei tranșare a fost învestită,

după casarea cu trimitere, o reprezintă identificare corectă a construcției,

fiind statuat irevocabil asupra calității de persoană îndreptățită a

reclamantei.

Procedându-se la

analiza materialului probator administrat suplimentar, s-a constatat că

imobilul în litigiu este compus din construcție formată din trei locuințe și un

spațiu comercial, prăvălie, alcătuit din pivniță, parter și etaj (mansardă),

construcție din zidărie de cărămidă, planșeu din beton armat și învelitoare din

tablă, suprafață construită 26,50 mp, precum și teren în suprafață de 552 mp.

Dându-se eficiență

dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 și Normelor metodologice de

aplicare unitară a legii, s-a constatat dreptul reclamantei la măsuri

reparatorii pentru imobilul astfel identificat.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamantă care, invocând art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

a formulat următoarele critici:

- Instanța de apel,

în rejudecare, a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că a acordat

despăgubiri și pentru cele trei locuințe care nu au făcut obiectul notificării,

care există și în prezent, în Ploiești, două la adresa C.T. Grigorescu și una

în str. Kutuzov, formând obiectul altor notificări.

Or, prin acțiunea

introductivă, s-au cerut despăgubiri pentru o parte din imobilul situat în

Ploiești, alcătuit din pivniță, parter și etaj mansardat.

Recurenta a făcut

referire la modalitatea preluării imobilului de către stat, în anul 1950, prin

naționalizare, la titularii dreptului de proprietate asupra imobilului, la

felul în care acesta s-a transmis pe cale succesorală, de la autorul D.G.G.,

precum și la caracterul abuziv al preluării, în condițiile în care proprietar

deposedat a fost menționat numai D.G.G., nu și fratele acestuia, D.G.Ș.

S-a arătat că, parte

din imobilul expropriat se află la adrese diferite, în Piața Victoriei (unde se

regăsește terenul în suprafață de 552 mp), în str. C.T. Grigorescu (unde se

află situat terenul de 543 mp, pe care se găsesc două locuințe) și în str.

Kutuzov (unde se află terenul de 452 mp, pe care se află o locuință, în care

funcționează Muzeul I.L.C.).

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată că acestea nu sunt susceptibile de

încadrare în dispozițiile invocate, ale art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și nici,

în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în alte motive de recurs din

cele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru a face posibil

controlul de legalitate.

Astfel, ignorând

conținutul soluției date de instanța de apel la momentul rejudecării, recurenta

pretinde judecarea plus petita, întrucât instanța s-ar fi pronunțat asupra

măsurilor reparatorii solicitate prin alte notificări, în privința unor imobile

situate la alte adrese.

Critica este străină

hotărârii pronunțate în apel, care în limitele fixate prin decizia de casare, a

avut de identificat imobilul situat la adresa din Ploiești.

O asemenea

identificare, fără referire la imobile situate la alte adrese, se regăsește în

dispozitivul deciziei și în considerentele lămuritoare ale acestuia (referirea

la cele trei locuințe vizând de fapt, părțile componente ale respectivului

imobil, desfășurat conform expertizei, pe trei nivele, pivniță, parter, etaj).

- De asemenea, fără

legătură cu soluția din apel, recurenta face referire la dovedirea calității de

persoană îndreptățită și la caracterul abuziv al preluării imobilului.

Or, asemenea aspecte

nu au mai făcut obiect al dezbaterii și verificării jurisdicționale în apel,

instanța de apel reținând corect că acestea au fost tranșate irevocabil și că

la rejudecare trebuie să procedeze doar la individualizarea imobilului.

- În mod asemănător,

fără să se conformeze exigențelor judecății în recurs, reclamanta prezintă o

serie de elemente de fapt, legate de modalitatea dobândirii proprietății asupra

imobilului, de faptul construirii prăvăliei, de evoluția adreselor poștale.

Sunt prezentate

totodată, mijloacele de probă care, potrivit reclamantei, demonstrează dreptul

de proprietate al autorilor autoarei sale asupra imobilului.

Se constată așadar,

că aspectele deduse judecății de către reclamantă sunt fie străine de soluția

adoptată în cauză (atunci când se pretinde pronunțarea asupra altor imobile

decât cel care a făcut obiectul învestirii), fie tind la o readucere în

discuție a unor împrejurări tranșate jurisdicțional irevocabil, fie la

evaluarea elementelor de fapt și a mijloacelor de probă administrate în cauză.

Toate aceste elemente

determină imposibilitatea identificării unor critici de nelegalitate în

limitele și în condițiile expres reglementate prin dispozițiile art. 304 pct. 1

– 9 C. proc. civ. (indicarea prevederilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. de către

recurentă realizându-se, așa cum s-a arătat, în mod formal, în condițiile în

care argumentele dezvoltate sunt străine de soluția din apel).

În consecință, văzând

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care

sancționează cu nulitatea nedepunerea motivelor de nelegalitate, se va constata

nulitatea cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta N.V. împotriva deciziei civile nr. 107 din 11 aprilie

2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 martie 2012.