ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2798/2009

Asupra cererii

de recurs de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată că, prin sentința civilă nr. 689 din 25 martie

2008 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 5830/1285/2007 s-a respins acțiunea

formulată de reclamantul R.G. împotriva pârâților SC E.M.I.E. SRL și SC

P.D.I.E. SRL prin administrator judiciar CABINET DE PRACTICIAN ÎN INSOLVENȚĂ Z.R.T.,

reclamantul fiind obligat să plătească pârâtei suma de 5057 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a

pronunța aceasta soluție instanța a reținut că prin acțiunea formulată

reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută pentru lipsa consimțământului

eroare - obstacol a convenției de fidejusiune sau de obligație imperfectă

cuprinsă în procesele-verbale de conciliere directă încheiate în baza dispozițiilor

art. 720

1

C. proc. civ. între părți.

S-a reținut ca

la data de 27 februarie 2007 a fost încheiat procesul verbal de conciliere a

debitelor pe care SC P.D.I.E. SRL le avea către SC E.M.I.E. SRL, reclamantul

fiind prezent în calitate de asociat unic și administrator al SC P.D.I.E. SRL,

iar din cuprinsul înscrisului rezultă ca s-a recunoscut o datorie în sumă de

522.297,62 lei prin faptul ca biletele la ordin cuprinse în anexa 2 au fost

emise de către SC P.D.I.E. SRL în scopul onorării contractului nr. 35 din 14

iulie 2006 în anexa 2 și 3. Datoriile societății au fost însușite personal de către

reclamant având în vedere că este asociat unic și administrator al societății

și reclamantul, garantând în nume personal datoria SC P.D.I.E. SRL.

Ulterior, la

data de 14 martie 2007 părțile au încheiat un alt proces verbal de conciliere

în cuprinsul căruia s-a făcut mențiunea că este în legătură cu procesul verbal

din 27 februarie 2007 și mențiunea că reclamantul garantează personal achitarea

sumelor de bani pe care le datorează SC E.M.I.E. SRL.

Instanța a reținut

că mențiunile din cuprinsul celor două procese verbale, în sensul că

reclamantul garantează personal în nume propriu, respectiv își însușește

personal datoriile pe care societatea le are, sunt formulate într-o manieră

simplă și neechivocă acestea fiind coroborate cu probele testimoniale

administrate în cauză.

Pe de altă

parte instanța a reținut că natura juridică a celor două procese verbale

contestate nu prezintă relevantă în speță, deoarece nu au fost invocate vicii

specifice de valabilitate și neîndeplinirea unei condiții generale iar pentru a

fi în prezența unei erori asupra naturii actului juridic încheiat între părți,

trebuie să existe o concordanță involuntară între voința reală comuna a părților

și voința exprimată prin actul juridic, în speță fiind evident că voința internă

a reclamantului s-a exteriorizat prin exprimarea consimțământului la încheierea

unui înscris apt să producă efecte juridice în sensul garantării personale a

obligațiilor bănești ale societății la care este administrator și asociat unic.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamantul solicitând modificarea în tot a

acesteia în sensul admiterii acțiunii și a constatării nulității absolute a

convențiilor pentru lipsa consimțământului - eroare obstacol.

Apelantul a arătat

că instanța de fond a făcut o apreciere eronată a probelor testimoniale

administrate în dosar și mai ales a susținerilor sale înlăturând în totalitate

dispoziția martorului propus și luând în considerație în exclusivitate dispoziția

martorului propus de instanță.

Cu privire la

acțiunea introductivă reclamantul-apelant arată că eroarea­ obstacol asupra

actului ce se încheie -

error in negotium

- este prezentă atunci când o parte

crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte are credința greșită,

că încheie un alt act juridic. Apelantul a arătat că la data încheierii celor

două procese verbale de conciliere din 27 februarie, respectiv 14 martie 2007, a avut convingerea fermă că încheie două procese verbale în cadrul concilierii directe

reglementată de art. 720

1

C. proc. civ., așa după cum este menționat

și în cuprinsul actelor, în calitate de reprezentant legal și în numele societății

P.D.E.I. SRL și nicidecum că încheie o convenție de fidejusiune sau de delegație

imperfectă prin care se obliga să garanteze personal datoriile societății P.D.E.I.

SRL față de SC E.M.I.E. SRL, aspecte care în opinia reclamantului apelant

rezultă din declarația martorului M.A., precum și din conținutul celui de-al

3-lea proces verbal de conciliere.

Apelantul

precizează că deși rezultă că nu și-a exprimat consimțământul la încheierea

vreunei convenții de fidejusiune sau de delegație și nu a avut reprezentarea

asupra naturii actului juridic cuprins în cele două procese de conciliere

directă, totuși instanța i-a respins acțiunea, interpretând greșit actul dedus

judecații.

Analizând

apelul prin prisma motivelor invocate, Curtea de apel a apreciat că, în esență,

apelantul a criticat faptul că prima instanță a făcut o greșită apreciere a

probelor testimoniale administrate în cauză și în consecință a interpretat

greșit termenii care subliniază garantarea personală a obligațiilor bănești

stipulate în procesele verbale de conciliere încheiate la data de 27 februarie

2007, respectiv la data de 14 martie 2007. Lipsa totală a consimțământului, cum

este eroarea obstacol, constituie o cauză ce atrage nulitatea absolută a

actului juridic, deoarece o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar

cealaltă parte are credința greșită că încheie un alt act juridic. Eroarea este

falsă reprezentare a realității la încheierea actului juridic, iar

eroarea-obstacol (numită și distructivă de voință) este cea mai gravă formă a

erorii, împiedicând formarea actului juridic, în speță fiind invocată eroarea

asupra naturii actului încheiat între cele două părți (

error in negotium

)

apelantul susținând că a încheiat o simplă conciliere cu pârâtul, în sensul

art. 720

1

C. proc. civ., intenția sa nefiind sub nici o formă de a

garanta în cuprinsul celor două procese verbale de conciliere datoria de

522.297,62 RON pe care societatea al cărui asociat unic era SC P.D.E.I. SRL o

avea față de pârâta intimată, în ciuda termenilor neechivoci folosiți la

încheierea convențiilor din 27 februarie și 14 martie 2007.

Referindu-se

la convenții, art. 962 C. civ. stabilește că "obiectul convenției este

acela la care părțile sau numai una dintre ele se obligă", prin urmare

ceea ce urmează a se analiza este conduita părților stabilită prin acel act

juridic, respectiv acțiunile sau inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite

sau sunt ținute.

Or, în speță

așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, nici o probă nu este de

natură să confirme susținerea reclamantului în sensul falsei reprezentări a

naturii actului juridic. Lipsa de pregătire juridică a reclamantului nu poate

fi reținută ca argument pertinent, necunoașterea legii ori omisiunea

reclamantului de a fi asistat de un avocat, nu sunt de natură a-l exonera de

consecințele juridice pe care și le-a asumat garantând personal și în nume

propriu datoria pe care societatea al cărei unic asociat era SC P.D.E.I. SRL le

avea către SC E.M.I. SRL, cu atât mai mult cu cât este greu de acceptat că

reclamantul apelant care are calitatea de comerciant încă din anii 1993, este

total străin de termenii juridici uzitați la încheierea diferitelor acte

juridice.

Afirmația

apelantului că procesul-verbal din data de 6 iunie 2007 reprezintă o dovadă

concretă asupra falsei reprezentări pe care a avut-o referitor la cele două

procese-verbale anterior încheiate, nu este susținută de nici o probă administrată

în cauză.

Se invocă ca

unic argument în acest sens depoziția martorului M.A., însă depoziția acestui

martor a fost corect analizată de către prima instanță în contextul coroborării

cu susținerile reclamantului apelant care a arătat că avocatul angajat pentru

un alt litigiu l-a consiliat la data de 6 iunie 2007 asupra obligațiilor

asumate prin cele două proces­e verbale.

În fine, s-a

mai invocat în motivarea apelului faptul că mandatul avocatului P. la încheierea

celor două procese verbale contestate este discutabil, aspect nerelevant întrucât

mandatul acordat de intimată avocatului nu a fost niciodată contestat de

aceasta din urma.

Pentru toate

aceste considerente raportat la prevederile art. 296 C. proc. civ. Curtea de

Apel a respins apelul declarat de reclamantul R.G.R.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul care a reiterat toate criticile

din apel (deja expuse mai sus) și a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Intimata a

depus întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Înalta Curtea

găsește nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în

condițiile în care instanța de apel s-a pronunțat în raport de probele

administrate. În consecință, judecătorul care a cercetat fondul cauzei nu a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății și nici nu a schimbat natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Raporturile juridice dintre părți au

fost corect analizate, natura juridică a acestora nu a fost nici schimbată și

nici denaturată de instanța de apel. În plus, nu rezultă din actele dosarului

că instanța si-ar fi depășit atribuțiile, dimpotrivă a soluționat apelul în

limitele învestirii.

In esență,

recurentul apreciază că prima instanța a făcut o apreciere greșită a probelor testimoniale

administrate in dosar precum și a susținerilor făcute de reclamant, aceasta

considerând că depoziția martorului propus de el în dovedirea pretențiilor a

fost în realitate una obiectivă, aptă să formeze convingerea instanței în

sensul admiterii acțiunii.

Înalta Curte

apreciază că hotărârea recurată a fost pronunțată de către instanța de fond și

menținută de instanța de apel după o corectă evaluare a faptelor și o

coroborare a tuturor probelor administrate în cauză.

Intr-adevăr

pentru a pronunța această hotărâre, legat de cele două procese verbale

contestate, prima instanță a reținut în primul rând, și în mod corect,

simplitatea termenilor folosiți în cuprinsul actelor încheiate între părți la

intervale lungi de timp și caracterul neechivoc și repetitiv al termenilor care

subliniază garantarea personală a obligațiilor bănești ale societății pe care o

administrează. Lipsa de pregătire juridică a reclamantului a fost argumentul

principal al acestuia în susținerea nulității Proceselor verbale legal încheiate

și a fost corect înlăturată de instanță, care a observat că reclamantul nu este

un novice în afaceri comerciale.

Ar fi absurd

ca orice act încheiat de către un comerciant (iar in speță este un comerciant

activ din 1993) să fie susceptibil de a fi lovit de nulitate absolută pentru că

nu s-au înțeles expresiile folosite în act, că nu a fost asistat de către un

avocat la semnarea acelui act. În acest caz în mod cert raporturile comerciale

vor fi lipsite de stabilitate. Se prezumă că în activitatea sa curentă

comerciantul încheie frecvent acte juridice, iar rapiditatea încheierii

acestora este pentru el o condiție a realizării comerțului său. În speță însă

recurentul, a avut posibilitatea angajării serviciilor unui avocat și încheierea

Proceselor verbale contestate s-a făcut in deplină cunoștință de cauză.

Neasistarea sa de către un avocat a fost o opțiune personală a reclamantului,

iar dacă a greșit când a considerat că nu are nevoie de servicii de asistență

juridică, în mod cert nu poate invoca această "greșeală" pentru a obține

nulitatea convenției.

Cât privește

analiza depoziției martorului A.P. ca fiind subiectivă, acest aspect nu poate

fi cenzurat în calea de atac a recursului unde se face numai un control de

legalitate al deciziei, nefiind posibilă o reapreciere a probelor administrate

în fața instanței de fond sau de apel.

Așadar, Înalta

Curte găsește nefondat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. în condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța de

apel ar recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speței sau că a

aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea

restrâns ori cu totul eronat. De altfel, recurentul nici nu indică explicit

care ar fi textele ce ar cădea sub incidența motivului de recurs arătat.

Recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, pentru a conduce la casarea sau

modificarea hotărârii, nu se poate limita la o simplă indicare formală a

textelor, condiția legală a dezvoltării implicând determinarea greșelilor anume

imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și

indicarea probelor pe care se întemeiază. Recurentul circumscrie, practic,

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critici de netemeinicie și

nu de nelegalitate, ceea ce nu este permis în prezenta cale de atac.

În consecință,

conform art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de

reclamantul R.G.R. împotriva deciziei nr. 156 din 12 septembrie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul R.G.R. împotriva deciziei nr. 156 din 12 septembrie

2008 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 10 noiembrie 2009.