ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2145/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2145/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, asupra

recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 4276/118/2010, reclamanta SC A.I. SA, în

insolvență, reprezentată prin administrator special I.A. și administrator

judiciar A.L. I.P.U.R.L., a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art. 992 - 993 și 1092 C. civ., să

se dispună obligarea acesteia la restituirea, cu titlu de îmbogățire fără just

temei, o plată nedatorată, în sumă de 1.378.077,68 RON compusă din:

- 1.251.703,88 RON

reprezentând c/val. a 3 bilete la ordin emise de reclamantă în favoarea

pârâtei;

- 104.895,65 RON

reprezentând dobânzi legale achitate în dosar B.E.J. M.C. pentru întârzierea în

achitarea celor 3 bilete la ordin;

- 21.478,15 RON

reprezentând cheltuieli de executare în Dosar B.E.J. M.C. nr. 417/2008 deschis

pentru executarea sumelor înscrise în bilete la ordin, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea acțiunii

în fapt reclamanta a arătat, în esență, că cele 3 bilete la ordin au fost emise

până la clarificarea debitului datorat de SC A.D.S. către pârâtă, a stadiului

derulării contractelor comerciale dintre SC B. SRL și SC A.D.S., ce făcea parte

din Grupul A.

Plata debitului era

datorată de către SC A.D.S., dar certitudinea acestuia a apărut în momentul

rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care a fost respinsă

contestația împotriva creanței SC B. SRL.

După data deschiderii

procedurii insolvenței față de adevărata debitoare SC A.D.S., pârâta SC B. SRL

s-a înscris în tabelul obligațiilor, iar cele 3 bilete la ordin au fost puse în

executare silită împotriva reclamantei, în Dosar B.E.J. M.C. nr. 417/2008.

În aceste condiții în

care pârâta figurează în tabelul creditorilor și este posibil să se îndestuleze

în cadrul procedurii de faliment, de la societatea cu care a avut relații

comerciale, iar datoria nu a fost plătită de bună voie, ci în cadrul procedurii

execuționale, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Referitor la plățile

nedatorate achitate către pârâtă, în opinia reclamantei reprezintă totodată și

o îmbogățire fără just temei, între cele două instituții de drept neexistând

deosebiri esențiale.

Pentru dovedirea

situației de fapt, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

În apărare, pârâta a

formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca nefondată.

Pe cale de excepție,

pârâta a invocat netimbrarea acțiunii, solicitând anularea cererii ca

netimbrată, lipsa dovezii calității de reprezentant al semnatarilor cererii,

autoritatea de lucru judecat în raport de Sentința civilă nr. 1296 din 19

martie 2008 pronunțată de Tribunalul București și inadmisibilitatea cererii.

În susținerea

apărărilor pârâta a arătat, în esență, că procedura insolvenței față de

reclamantă a fost deschisă la cererea SC B. SRL în temeiul celor 3 bilete la

ordine emise de reclamantă, învestite cu formulă executorie, a căror restituire

o solicită prin prezenta acțiune.

Instanța s-a

pronunțat cu privire la existența în patrimoniul SC B. SRL a unei creanțe

certe, lichide și exigibile, sens în care a fost admisă cererea și a dispus

deschiderea procedurii insolvenței prin Sentința civilă nr. 1296 din 19 martie

2008 pronunțată de Tribunalul București, hotărâre rămasă definitivă și

irevocabilă prin respingerea recursului formulat împotriva acesteia.

Mai mult, prin

contestația la deschiderea procedurii, reclamanta debitoare a recunoscut expres

datoria față de SC B. SRL conform tranzacției încheiată la data de 17 martie

2008, angajându-se să o plătească în mod eșalonat.

În aceste condiții,

calea procedurală aleasă de reclamantă este inadmisibilă, întrucât creanțele

sunt verificate de administratorul judiciar în concordanță cu dispozițiile

legii insolvenței.

Susținerile

reclamantei cu privire la plata sumelor datorate s-a făcut din eroare și că pârâta

a încasat c/valoarea produselor și de la SC A.D.S. sunt nefondate și

nesusținute probator.

Pentru dovedirea

situației de fapt, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Prin Sentința civilă

nr. 4664 din 7 iunie 2011 Tribunalul Constanța a respins ca nefondate

excepțiile anulării cererii ca netimbrată și autorității de lucru judecat în

raport de Sentința civilă nr. 1296 din 19 martie 2008 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VII-a comercială, în Dosar nr. 43077/3/2007.

A fost admisă

excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă și, pe cale de

consecință a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC A.I. SA prin

administrator judiciar A.L. I.P.U.R.L., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL,

ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut următoarele:

Excepțiile

netimbrării acțiunii și autorității de lucru judecat în raport de Sentința

civilă nr. 1296 din 19 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, au fost

respinse ca nefondate, reținându-se, pe de o parte, considerentele Deciziei

civile nr. 9/COM din 26 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în

Dosar nr. 4276/113/2010, iar pe de altă parte faptul că în cauză nu este

îndeplinită cerința identității de obiect și cauză între Dosarele nr.

43077/3/2007 înregistrat pe rolul Tribunalului București și nr. 4276/118/2010

înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța pentru a opera autoritatea de lucru

judecat în sensul prevăzut de art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.

În ceea ce privește

excepția, inadmisibilității acțiunii, instanța de fond a constatat că este

întemeiată, întrucât apărările reclamantei puteau fi valorificate numai în baza

Legii nr. 85/2006, astfel că demersul judiciar al acesteia contravine

dispozițiilor legii insolvenței.

De altfel, cele 3

bilete la ordin emise de reclamantă au fost analizate de judecătorul sindic

desemnat în Dosarul nr. 43077/3/2007 al Tribunalului București, la data

deschiderii procedurii insolvenței fată de SC A.I. SA.

Astfel, prin Sentința

civilă nr. 1296 din 19 martie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 43077/3/2007,

judecătorul sindic a dispus respingerea contestației debitoarei SC A.I. SA și

admiterea cererii creditoarei SC B. SRL, în baza celor 3 bilete la ordin

învestite cu formulă executorie și a fost respinsă contestația reclamantei.

Împotriva sentinței

tribunalului, a declarat apel reclamanta, susținând că instanța de fond a

soluționat greșit excepția inadmisibilității.

Intimata, prin

întâmpinare, a solicitat respingerea apelului.

Prin Decizia civilă

nr. 10 din 6 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat

apelul reclamantei, în considerentele căreia, s-a reținut, în esență, că prin

Sentința civilă nr. 1296 din 19 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București

în Dosarul nr. 43077/3/2007 și rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii

recursului, s-a dispus respingerea contestației apelantei din prezenta cauză ca

tardiv formulată și a fost admisă cererea creditoarei SC B. SA

(intimata-pârâtă), fiind deschisă procedura generală de insolvență împotriva

apelantei; deschiderea procedurii insolvenței față de apelantă s-a dispus în

baza titlurilor executorii, respectiv cele 3 bilete la ordin (învestite cu formulă

executorie) emise de SC A.I. SA, bilete la ordin care fac obiectul și

prezentului litigiu.

Calea procedurală de

a contesta orice creanță împotriva debitorului în insolvență, deci inexistența

ei, este de a formula contestație în fața judecătorului sindic, așa încât

rezultă că pretențiile apelantei nu pot fi valorificate pe calea dreptului

comun, astfel că excepția inadmisibilității a fost soluționată corect.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile formulate

de recurentă se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 36 și art. 73

alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în considerarea cărora arată că în mod eronat,

a apreciat instanța de apel că singura cale procedurală de a contesta existența

unei creanțe este contestația în fața judecătorului sindic și că orice altă

cale de acțiune care eludează normele juridice incidente în materia insolvenței

neputând fi acceptată.

Prealabil motivării

recursului, recurenta arată că în procedura insolvenței se află spre

soluționare contestațiile formulate de mai mulți creditori împotriva

creanțelor, printre care și pârâta din prezenta cauză, cu precizarea că

principalul argument în respingerea acțiunii ce formează prezentul dosar a stat

tocmai respingerea contestației împotriva creditoarei SC B. SRL Constanța.

În continuare,

recurenta susține că sentința prin care s-a dispus deschiderea procedurii de

insolvență, nu s-au făcut mențiuni cu privire la caracterul creanței, respectiv

certă, exigibilă și lichidă. Astfel, recurentă contestă debitul în discuție,

întrucât acesta este datorat de SC A.D.S. SA Călărași și nu de societatea

recurentă, aspect pe care îl recunoaște aceasta din urmă, în sensul că debitul

este datorat către SC B. SRL Constanța.

În atare situație, se

impune clarificarea caracterului creanței și care anume dintre societăți este

debitoare, precum și a îmbogățirii fără just temei a creditoarei SC B. SRL

Constanța prin prejudicierea societății recurente cu un debit pe care nu-l

datorează.

Recurenta critică

decizia atacată sub aspectul că în mod greșit instanța de apel a apreciat că

toate societățile aflate în procedura insolvenței își pot valorifica

pretențiile față de terți numai în conformitate cu dispozițiile legii insolvenței,

întrucât opinează recurenta că, societățile aflate în procedura insolvenței își

pot valorifica eventualele pretenții și pe calea dreptului comun, iar

interdicția privind folosirea acestei căi procedurale a dreptului comun, se

referă la valorificarea pretențiilor terților împotriva societăților debitoare,

în considerarea cărora invocă art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind insolvența.

În virtutea acestui text de lege, legiuitorul pune la dispoziția debitorului

căile de atac din dreptul comun pentru valorificarea pretențiilor sale, tocmai

ca acesta să-și continue activitatea, să stopeze curgerea unor dobânzi,

majorări sau penalități și de a-și achita creanțele datorate. Apărările

formulate sub acest aspect au fost motivate în drept și cu dovezi reprezentând

hotărâri judecătorești irevocabile pentru aceeași creanță care atestă

inexistența vreunui raport juridic între societatea recurentă și pârâta - din

prezenta cauză - pe care instanța de apel nu le-a analizat.

În altă ordine de

idei, recurenta susținerea hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea

greșită a legii.

În opinia sa, pe

parcursul celor două faze procesuale situațiile apărute ulterior datei

deschiderii procedurii insolvenței împotriva societății recurente, inclusiv

admiterea cererii promovate de pârâtă nu evidențiază decât neîndeplinirea

condițiilor cerute de lege vizând creanța. În plus, valorificarea pretențiilor

poate avea loc și pe calea dreptului comun, iar contestația formulată de

recurentă în temeiul art. 73 din Legea nr. 85/2006 se află în curs de

soluționare.

Mai arată recurenta

că, debitul datorat în dosarul de insolvență privește valorificarea de către

pârâtă a unui număr de trei bilete la ordin, iar în cauza de față obiectul îl

reprezintă o îmbogățire fără justă cauză pentru o plată nedatorată care a fost

deja judecată irevocabil, prin înscrierea în calitate de creditoare față de

adevărata debitoare SC A.D.S. SA Călărași sub o altă formă și un alt obiect.

Astfel, încât se poate promova o acțiune pe calea dreptului comun, chiar dacă

se află în procedura insolvenței, nefiind o interdicție; în opinia sa chiar

dacă s-ar admite contestația sa formulată împotriva pârâtei, aceasta nu poate

dispune o restituire a sumelor de bani deja primite cu titlu de îmbogățire fără

justă cauză, așa încât nu poate face obiectul unei contestații de natura celei

din procedura insolvenței.

În final, recurenta

critică soluția din apel și sub aspectul că în mod eronat s-a admis excepția

inadmisibilității acțiunii având la bază o hotărâre judecătorească irevocabilă

doar pentru deschiderea procedurii insolvenței, când în mod legal ar fi trebuit

să analizeze comparativ cu cele două hotărâri judecătorești vizând aceeași

creanță potrivit cărora societatea debitoare nu este societatea recurentă.

Recursul este nefondat

conform considerentelor ce se vor expune în continuare:

În mod corect

instanța de apel a constatat că prezenta acțiune de drept comun promovată de

reclamantă este inadmisibilă, întrucât sumele, pretinse ca plată nedatorată și

îmbogățire fără justă cauză, au format obiectul Dosarului nr. 43077/3/2007 al

Tribunalului București ce a fost soluționat prin Sentința nr. 1296 din 19

martie 2008 - rămasă definitivă și irevocabilă, în temeiul căreia s-a deschis

procedura insolvenței. Astfel, dosarul soluționat și prezenta cauză au aceeași

cauză și privește aceeași creanță pe care pârâta o avea împotriva reclamantei,

în temeiul celor 3 bilete la ordine emise de reclamantă în favoarea pârâtei și

avalizate de către administratorul acesteia din urmă.

Așa fiind, Înalta

Curte urmează să respingă criticile recurentei cu privire la neexaminarea

creanței referitoare la caracterul exigibil sau nu, deoarece aceasta a fost

stabilită printr-o hotărâre judecătorească, pronunțată în temeiul procedurii

speciale reglementată de dispozițiile Legii nr. 85/2006 privind procedura

insolvenței, situație în care creanța nu mai poate fi readusă în discuție, ci

numai în cadrul procedurii speciale pe calea contestației reglementată de Legea

nr. 85/2006, cum în mod legal și temeinic au apreciat instanțele anterioare.

În considerarea

acestei hotărâri, pronunțată în cadrul procedurii speciale a insolvenței,

instanța de apel a reținut corect că cererea de chemare în judecată a

reclamantei întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă, o

eventuală contestare a existenței creanței neputând fi valorificată decât în

conformitate cu prevederile legii insolvenței.

În atare situație,

singura cale procedurală de a contesta existența unei creanțe este contestația

în fața judecătorului sindic, iar orice altă cale de acțiune care eludează

normele juridice incidente în materia insolvenței nefiind admisibilă, cum în

mod corect au stabilit instanțele anterioare.

De altfel, de

remarcat că legiuitorul a stabilit o asemenea măsură care justifică natura

specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, procedură care impune

crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual și egalitar în care creditorii

unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului

aflat în stare de insolvență, excluzând în acest context promovarea unor

acțiuni paralele, în scopul stabilirii pasivului și activului masei credale a

debitorului.

Criticile formulate

de recurentă referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 36 și art. 73

alin. (1) din Legea nr. 85/2006, vor fi înlăturate ca neîntemeiate, întrucât

acestea vizează hotărârea pronunțată în cadrul contestației prevăzută de art.

73 din Legea nr. 85/2006, și care nu poate forma obiectul unui control judiciar

în această cale de atac, decât nu mai sub aspectul dacă se poate promova sau o

acțiune de drept comun în condițiile date de particularitatea prezentei spețe.

Menționata hotărâre putând fi analizată numai din perspectiva celor arătate mai

sus mai ales că acțiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă.

Prealabil motivării

recursului, recurenta arată că în procedura insolvenței se află spre

soluționare contestațiile formulate de mai mulți creditori împotriva

creanțelor, printre care și pârâta din prezenta cauză, cu precizarea că

principalul argument în respingerea acțiunii ce formează prezentul dosar a stat

tocmai respingerea contestației împotriva creditoarei SC B. SRL Constanța.

În ce privește

criticile recurentei cu privire la neefectuarea pretinselor mențiuni ale

caracterului creanței pretinse, pe care îl contestă, de asemenea, Înalta Curte

urmează să le respingă ca nefondate, deoarece existența creanței și caracterul

datorat al acesteia de către societatea recurentă către pârâtă s-a pronunțat

Sentința nr. 1296 din 19 martie 2008 - rămasă definitivă și irevocabilă - în

Dosarul nr. 43077/3/2007 al Tribunalului București, așa cum s-a arătat mai sus.

Deschiderea

procedurii insolvenței față de recurentă s-a făcut în temeiul celor 3 bilete la

ordin învestite cu formulă executorie emise de societatea recurentă, bilete

care fac obiectul prezentului dosar.

De reamintit că

specificul procedurii a impus adoptarea unor reguli de procedură speciale, care

derogă de la normele dreptului comun. În acest context, reglementarea prin lege

a obligației judecătorului-sindic de a soluționa deodată, printr-o singură

sentință, toate contestațiile cu privire la creanțele și drepturile de

preferință trecute de administratorul judiciar sau de lichidator în tabelul

preliminar de creanțe, chiar dacă pentru soluționarea unora ar fi nevoie de

administrare de probe, constituie expresia uneia dintre caracteristicile

definitorii ale procedurii insolvenței, și anume celeritatea în realizarea

scopurilor declarate mai sus. În absența unei atari dispoziții de lege,

procedura, care de regulă are caracter colectiv, implicând participarea unui

număr mare de creditori ce vin în concurs pentru satisfacerea propriilor

creanțe, ar fi cu mult întârziată, situație ce ar genera o stare de perpetuă

incertitudine cât privește raporturile juridice stabilite între părțile

implicate, persoane fizice sau comercianți, afectând grav stabilitatea și

securitatea care trebuie să le caracterizeze.

Prin urmare, calea

procedurală de a contesta orice creanță împotriva debitorului în insolvență

este de a formula contestația pusă de legiuitor la dispoziția debitorului, în

fața judecătorului sindic, rațiunea legiuitorului fiind în respectarea

garanțiilor procesuale ale părților implicate.

Astfel,

judecătorul-sindic va soluționa, la termenul stabilit pentru definitivarea

tabelului de creanțe, contestațiile pentru care ar fi nevoie de administrarea

unor probe, prin admiterea provizorie, iar nu definitivă, a creanțelor

contestate. Înscrierea unei astfel de creanțe în tabelul definitiv al tuturor

creanțelor împotriva averii debitorului are caracter provizoriu, putând fi

modificată oricând pe parcursul derulării procedurii, ca urmare a completării

probatoriului. Sub acest aspect este lipsit de relevanță în cauză, faptul că

ulterior pronunțării deciziei atacate a fost admisă contestația formulată de

recurentă așa cum a arătat în notele de ședință depuse la termenul de azi,

precum și în raport de considerentele expuse mai sus. Pe de altă parte,

admiterea contestației în cadrul procedurii de insolvență nu poate schimba

limitele învestirii instanței de drept comun aflată în recurs, știut fiind că

cenzura deciziei recurate se face numai în limitele în care instanța de

judecată a fost învestită, conform petitului acțiunii reclamantei.

De asemenea, Înalta

Curte urmează să respingă criticile recurentei cu privire la contestarea

debitului sub aspectul că acesta ar fi datorat de SC A.D.S. SA Călărași și nu

de societatea recurentă, aspect pe care îl recunoaște această societate, în

sensul că debitul este datorat către SC B. SRL Constanța, pârâta din prezenta

cauză. Prin urmare, nu se poate pune problema prin prezenta acțiune de a se

clarifica caracterul creanței și stabilirea societății debitoare pentru toate

considerentele anterior expuse.

Așa fiind, în mod

corect instanța de apel a apreciat că toate societățile aflate în procedura

insolvenței își pot valorifica pretențiile față de terți numai în conformitate

cu dispozițiile legii insolvenței, și nu pe calea dreptului comun, întrucât

legiuitorul a avut în vedere în prevederile impuse, interesele părților

implicate, desigur și ale debitorului.

Invocarea art. 36 din

Legea nr. 85/2006 privind insolvența de către recurentă se face în raport cu

căile de atac din dreptul comun pentru valorificarea pretențiilor debitorului,

tocmai ca acesta să-și continue activitatea, să stopeze curgerea unor dobânzi,

majorări sau penalități și de a-și achita creanțele datorate, pe care Înalta

Curte îl constată nefondat, întrucât recurenta face simple afirmații, măsura

suspendării conform acestui text de lege menționat este o măsură stabilită care

se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006,

procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual și

egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica

drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență.

Prin urmare, instanța

de apel a examinat pricina sub acest aspect, ceea ce a condus la o soluție

pronunțată în apel în lumina dispozițiilor legale incidente în materia

insolvenței.

Referitor la

criticile recurentei potrivit cu care dosarul de insolvență privește

valorificarea de către pârâtă a unui număr de trei bilete la ordin, iar în

cauza de față obiectul îl reprezintă o îmbogățire fără justă cauză pentru o

plată nedatorată care a fost deja judecată irevocabil, prin înscrierea în

calitate de creditoare fată de adevărata debitoare SC A.D.S. SA Călărași,

Înalta Curte urmează să le înlăture ca nefondate, pentru următoarele

considerente:

Biletele la ordin au

fost analizate de judecătorul sindic în Dosarul nr. 43077/3/2007 al

Tribunalului București la data deschiderii procedurii insolvenței față de

reclamantă, neavând nicio relevanță faptul că societatea recurentă se află sub

observație și reorganizare, atâta timp cât hotărârea a rămas irevocabilă, în

prezenta cauză operând autoritatea de lucru judecat. Aceste bilete la ordin

nemaiputând constitui obiectul unei acțiuni pe calea dreptului comun, în

considerarea celor arătate mai sus și în condițiile existenței procedurii

insolvenței, care pune la dispoziția debitorului mijloace procesuale prin care

să-și valorifice drepturile - creanțe, debite etc. - raportate la părțile

adverse, adică ale creditorilor.

În ce privește

îmbogățirea fără justă cauză trebuie de reamintit că îmbogățirea fără justă

cauză este o creație a practicii judiciare, teoretizată în literatura de

specialitate, instituția fiind explicată pe baza unor aplicații la diferite

situații de fapt.

Ca expresie a

principiului potrivit căruia nimeni nu are dreptul să-și mărească patrimoniul

în detrimentul altuia, îmbogățirea fără justă cauză există atunci când se

mărește patrimoniul unei persoane prin diminuarea patrimoniului altei persoane.

În caz de îmbogățire

fără justă cauză, cel sărăcit are o acțiune în restituire împotriva celui îmbogățit,

dar admisibilitatea acțiunii se stabilește în raport de următoarele condiții:

- să existe

îmbogățirea patrimoniului pârâtului și sărăcirea patrimoniului reclamantului;

- între mărirea

patrimoniului pârâtului și micșorarea patrimoniului reclamantului să existe o

corelare necesară;

- absența unei cauze

legitime pentru mărirea unui patrimoniu în detrimentul altui patrimoniu.

Cel sărăcit să nu

aibă la dispoziție un alt mijloc juridic prin care să-și poată recupera

pierderea suferită.

Din examinarea condițiilor

de admisibilitate enunțate mai sus, rezultă că principiul îmbogățirii fără

justă cauză are un caracter subsidiar nefiind incidență în cauză, întrucât

între recurentă se află în procedura insolvenței și, prin urmare, pentru astfel

de situații, creditorul obligației are la dispoziție alte căi juridice, așa cum

s-a arătat mai sus.

Acțiunea în

restituire "de in rem verso" are drept scop restabilirea echilibrului

patrimonial între părțile din proces, de pe urma unui fapt licit și voluntar

care a produs o îmbogățire a uneia dintre părți în detrimentul altora, în afara

oricărui raport contractual.

De regulă, s-a

statuat că dreptul la restituire prin această acțiune, nu poate fi vorba în

sfera raporturilor contractuale când foloasele realizate de o parte sunt

consecința actului juridic consimțit și consfințit de cealaltă parte și care

constituie temeiul lor legal, principiul forței obligatorii a contractului în

lumina dispozițiilor art. 969 C. civ.

De asemenea, acțiunea

"de in rem verso" nu poate fi intentată pentru determinarea unei

părți să-și execute anumite obligații contractuale sau pentru angajarea

răspunderii contractuale în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare,

întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, cel sărăcit trebuie să nu aibă la dispoziție

"un alt mijloc juridic" prin care să-și poată recupera paguba

suferită; prin sintagma "un alt mijloc juridic" se înțelege că partea

care a fost sărăcită nu are la îndemână alte mijloace legale de reîntregire a

patrimoniului diminuat, în temeiul căreia să-și recupereze pierderea/paguba

efectiv suferită. În speță, recurenta având în cadrul procedurii de insolvență

căi prin care să-și valorifice pretinsele creanțe raportate, evident la

interesele creditorilor.

Prin urmare, în mod

corect și cu o interpretare în spiritul limitelor cu care a fost învestită,

instanța de apel a apreciat că în cauză reclamanta nu poate uza de această

instituție, întrucât are la îndemână prevederile legale înscrise de procedura

insolvenței.

În consecință,

instanța de apel a constatat legal și temeinic că acțiunea reclamantei, din

modul de redactare al petitului precum și din probatoriul solicitat, că

reclamanta a pornit de la o premisă greșită în stabilirea obiectului acțiunii

cu care a învestit instanța, solicitând pe calea îmbogățirii fără justă cauză a

se constata valoarea celor trei bilete la ordin.

Față de

considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă și celelalte

critici ale recurentei care tind spre admisibilitatea acțiunii promovate de

reclamantă, pe de o parte, iar pe de altă parte, recurenta aduce critici cu

privire la modul de soluționare a contestațiilor formulate în procedura

insolvenței - pe care le menționează formal - și pe care instanța de recurs nu

le poate examina, întrucât exced controlului judiciar căii de atac exercitate.

Referitor la decizia

depusă la termenul de astăzi, Înalta Curte constată că aceasta excede

controlului judiciar, iar pe de altă parte, această chestiune se tranșează

numai în cadrul procedurii de insolvență demarată în prezenta cauză.

În consecință, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca

nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 10 din

6 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC A.I. SA prin administrator judiciar SC A.L.

I.P.U.R.L. București. împotriva Deciziei civile nr. 10 din 6 februarie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 mai 2013.

Procesat de GGC - AS