ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 643/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea adresată Tribunalului Constanța și înregistrată sub nr. x/14.10.2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând echivalentul prejudiciului - pierderii cauzate societății prin exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor aferente calității de administrator al societății - prejudiciul cauzat fiind evaluat provizoriu la valoarea de 110.000 RON, a sumelor reprezentând echivalentul beneficiului nerealizat ca efect al prejudiciului cauzat conform capătului 1 de cerere - evaluat provizoriu la suma de 10.000 RON, precum și a dobânzilor legale aferente sumelor anterioare pe perioada cuprinsă între scadența obligației și data executării acesteia - dobânzi evaluate provizoriu la suma de 5.000 RON, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3410/04.12.2014, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea, dispunând obligarea pârâtului B. la plata către reclamantă a sumei de 133.077,93 RON, reprezentând prejudiciul cauzat și la plata dobânzii legale aferentă debitului principal, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a debitului principal, respingând restul capetelor de cerere ca nefondate.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Pârâtul B. a deținut, cumulativ, funcția de asociat și administrator al societății reclamante S.C. A. S.R.L. în intervalul precizat de reclamantă, 2007-2009, precum și funcția de director economic al societății, în baza contractului de muncă nr. x/21.05.2013, contract care și-a încetat efectele, în baza Deciziei nr. 855578 din 29.06.2010 începând cu data de 01.07.2010 .

Examinând atribuțiile exercitării mandatului de administrare al societății reclamante, prin raportare la dispozițiile cuprinse în art. 70 cu referire la art. 73 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 31/1990, instanța a concluzionat că apărările pârâtului sunt nefondate ele neconstituind o cauză de exonerare de răspundere, în același sens fiind și concluziile privind organizarea și conducerea contabilității societății, prin raportare la dispozițiile art. 10 cu referire la art. 30 din Legea nr. 82/1990, urmare neadministrării de probe.

Din analiza materialului probator administrat în cauză, instanța a apreciat că reclamanta a dovedit săvârșirea de către pârât a unei fapte ilicite constând în încălcarea de către acesta, a obligațiilor deținute în exercitarea mandatului de administrator privind organizarea și conducerea contabilității potrivit dispozițiilor legale, producerea unei prejudiciu cert societății comerciale reclamante în cuantum de 133.077,93 RON, în cauză existând și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și producerea prejudiciului, întrucât, urmare neținerii contabilității potrivit dispozițiilor legale, societății reclamante i s-a produs prejudiciul menționat, aceasta fiind ținută a suporta cheltuieli care, în cazul corectei țineri a contabilității, nu s-ar fi înregistrat.

S-a avut în vedere în acest scop raportul de contraexpertiză contabilă judiciară întocmit de doamna expert C., precum și răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de reclamantă, în cuprinsul căruia se arată că, în întreaga perioada 2007-2009, în timpul exercitării mandatului de administrator de către pârâtul B., au existat erori contabile majore, nu au fost întocmite documentele legale pentru inventarierea patrimoniului, pentru stabilirea unui prejudiciu total cauzat reclamantei fiind necesară refacerea întregii contabilități pentru perioada 2007-2008.

S-a mai reținut că în contabilitatea societății nu au fost în mod corect înregistrate operațiunile economice aferente contractelor încheiate cu firmele de leasing pentru un număr de 8 autoturisme, care au fost vândute terților fără ca respectivele bunuri să se afle în patrimoniul reclamantei, ci doar în posesia/folosința acesteia, în baza unor contracte de leasing, astfel că situațiile financiare anuale ale exercițiilor 2007-2009 sunt denaturate semnificativ, prin menținerea în conturile de imobilizări a acestor autovehicule, care nu se mai aflau în posesia/proprietatea sau folosința reclamantei.

În consecință, a reținut instanța de fond urmare concluziilor raportului de expertiză, că:

"cu toate că aceste autoturisme au fost înstrăinate, societatea a continuat să înregistreze cheltuieli cu dobânzile de leasing, cu asigurările și cu alte cheltuieli aferente acestora, valoarea acestor cheltuieli, calculată până la 31.12.2009, fiind de 114.722,35 RON - costuri suplimentare aferente contractelor de leasing și 18.355,58 RON impozit pe profit aferent costurilor suplimentare", deoarece, pentru un număr de 8 autoturisme au fost achiziționate de reclamantă de la diferiți importatori, pentru achitarea contravalorii acestora fiind încheiate contracte de leasing cu diferite societăți de leasing (D., E., F.).

S-a mai reținut că, urmare acestor contracte autoturismele nu se mai aflau în proprietatea S.C. A. S.R.L. la momentul la care, ulterior, societatea reclamantă administrată de pârât, a vândut aceleași bunuri către terți, fără a deține, deci, dreptul de proprietate care să îi permită înstrăinarea, operațiuni comerciale ce nu au fost înregistrate în contabilitate, autoturismele figurând permanent în evidența S.C. A. S.R.L., urmare acestor nereguli contabile societatea reclamantă suportând un prejudiciu concret prin achitarea costurilor suplimentare aferente contractelor de leasing, cuantificate de expertiză la valoarea totală de 133.077,93 RON.

Întrucât responsabilitatea legalei întocmiri a evidenței contabile a societății aparținea administratorului, s-a reținut că producerea prejudiciului s-a datorat acestei fapte ilicite, și deci defectuoasei administrări exercitate de pârât, în speță fiind îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtului B., fapt pentru care, instanța de fond a admis în parte acțiunea și a dispus obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 133.077,93 RON, reprezentând prejudiciul cauzat și la plata dobânzii legale aferente debitului principal, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii (instanța apreciind că doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii, prin stabilirea obligației de plată a prejudiciului cauzat, intervine scadența obligației pârâtului) și până la achitarea integrală a debitului principal.

În ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor de bani ce reprezintă echivalentul beneficiului nerealizat ca efect al prejudiciului cauzat prin exercitarea necorespunzătoare a funcției de administrator, instanța a constatat că nu s-au administrat probe de către reclamantă în sensul indicării criteriilor de individualizare și cuantificare a beneficiului nerealizat pretins a fi suferit, sens în care a respins capătul de cerere ca nefundat.

În privința capetelor de cerere formulate prin completarea acțiunii inițiale, vizând excluderea asociatului B. și stabilirea structurii participării la capitalul social al asociaților rămași în societate, întrucât reclamanta nu a propus probe care să dovedească în mod cert comiterea de către pârât a fraudei împotriva societății și împrejurarea că neregulile existente în contabilitate, în privința celor 8 autoturisme au fost comise de pârât cu intenția cauzării unui prejudiciu societății reclamante, instanța a reținut că acestea sunt nefondate și a dispus respingerea lor ca atare.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 536/19.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins apelurile pentru următoarele motive:

Probatoriul administrat în cauză a făcut dovada faptului că apelantul pârât B. a deținut, cumulativ, funcția de asociat și administrator al societății reclamante S.C. A. S.R.L., în intervalul 2007-2009, precum și funcția de director economic al societății, în baza contractului de muncă nr. x/21.05.2013, contract care și-a încetat efectele începând cu data de 01.07.2010 în baza Deciziei nr. 855578 din 29.06.2010, fapt pentru care acesta avea atribuții în sensul îndeplinirii tuturor operațiunilor de gestiune necesare atingerii scopului social și în interesul societății, precum și obligația supravegherii existenței evidențelor contabile ale societății și regularităților înscrierilor în respectivele evidențe, deținând și dreptul de reprezentare al societății în cadrul raporturilor juridice cu terții.

În acest sens, dispozițiile art. 70 din Legea nr. 31/1990, ce prevede:

"Administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv", se coroborează pe deplin cu dispozițiile art. 73 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ce prevăd că:

"Administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru (…) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere și de stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun".

În acest context legislativ, legal și temeinic prima instanță a apreciat că apărările apelantului pârât referitoare la "existența unei persoane angajată în funcția de contabil, cu atribuțiuni prin contractul de muncă privind întocmirea documentelor financiare contabile prevăzute de dispozițiile legale" nu puteau fi primite odată ce, chiar dacă în procesul-verbal întocmit la data de 11.08.2011 este menționată existența contractului de muncă nr. x/09.02.2004 al angajatei G. în funcția de contabil, fișa postului nu are dată de luare la cunoștință.

În ceea ce privește contractul de muncă x/03.06.2008 pentru numitul H., angajat în intervalul 03.06.2008 - 10.03.2010 în funcția de șef birou financiar, reține Curtea a nu putea fi avute în vedere susținerile apelantului pârât, pentru că, această împrejurarea nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere, în condițiile în care administratorul societății, este cel care are atribuțiile legale în verificarea modului de întocmire a actelor contabile și a realității datelor înscrise în aceste documente, tot el fiind cel care semnează aceste documente contabile, atestând astfel legala lor întocmire, iar la momentul depunerii documentelor financiar contabile la AFP, acestea sunt însoțite de raportul întocmit de administratorul societății, care atestă conformitatea lor cu dispozițiile legale în materie.

Relevante în acest sens au fost considerate dispozițiile art. 10 din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora:

"Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau alte persoane care are obligația gestionării unității respectiv" prin coroborare cu dispozițiile art. 30 din Legea nr. 82/1990, potrivit cărora:

"Situațiile financiare anuale vot fi însoțite de o declarație scrisă a persoanelor prevăzute la art. 10 alin. (1) (administratorul, ordonatorul de credite sau alte persoane care au obligația gestionării unității respective) prin care își asumă răspunderea pentru întocmirea situațiilor financiare anuale".

Prin urmare, prima instanță a concluzionat corect în sensul neadministrării unui probatoriu de către apelantul pârât care să facă dovada că organizarea și conducerea contabilității intra în atribuțiile altei persoane decât administratorul societății, potrivit prevederilor actului constitutiv al acesteia sau unei hotărâri exprese în acest sens a asociațiilor S.C. A. S.R.L., aceasta în condițiile în care apelantul pârât a fost și angajat în funcția de director general al reclamantei.

Pentru considerentele relevate, reținând încălcarea obligațiilor ce îi incumbau, Curtea a apreciat în sensul producerii unui prejudiciu societății reclamante ce are caracter cert, fapt ce determină antrenarea răspunderii civile contractuale în ceea ce-l privește pe numitul B., odată ce, raporturile juridice dintre societate și administrator sunt reglementate de regulile mandatului, care au natura juridică a raporturilor contractuale.

S-a subliniat că întregul material probator administrat în cauză a făcut dovada săvârșirii de către apelantul pârât a unei fapte ilicite constând în încălcarea obligațiilor deținute în exercitarea mandatului de administrator privind organizarea și conducerea contabilității potrivit dispozițiilor legale, ce este în cuantum de 133.077,93 RON, în cauză existând și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și producerea prejudiciului, întrucât, urmare neținerii contabilității potrivit dispozițiilor legale, societății reclamante i s-a produs un prejudiciu, aceasta fiind ținută a suporta cheltuieli care, în cazul corectei țineri a contabilității, nu s-ar fi înregistrat.

În acest cadru, au fost amintite și concluziile raportului de contraexpertiză contabilă dispus a fi efectuat în cauză de experții contabili desemnați de instanță, asistați de experții parte încuviințați pentru fiecare dintre părți, din care rezultă că apelantul pârât a săvârșit fapte de natură a prejudicia apelanta reclamantă - societate comercială, în sensul că, în perioada 2007-2009, în timpul exercitării mandatului de administrator, au existat erori contabile majore constând în aceea că, nu au fost întocmite documentele legale pentru inventarierea patrimoniului; nu au fost respectate prevederile legale privind obligativitatea completării registrului de evidență fiscală și nu a fost implementat controlul intern la nivelul societății - fapte în raport cu care sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 82/1991 cu referire la art. 73 din Legea nr. 31/1991.

Așa fiind, Curtea de apel a apreciat corectă reținerea de prima instanță a faptului că nu au fost în mod corect înregistrate în contabilitatea societății operațiunile economice aferente contractelor încheiate cu firmele de leasing pentru un număr de 8 autoturisme, care au fost vândute terților, fără ca respectivele bunuri să se afle în patrimoniul apelantei reclamante ci, doar în posesia/folosința acesteia, în baza unor contracte de leasing, astfel că situațiile financiare anuale ale exercițiilor 2007-2009 au fost denaturate semnificativ, prin menținerea în conturile de imobilizări a acestor autovehicule, care nu se mai aflau în posesia/proprietatea sau folosința apelantei reclamante.

În consecință, Curtea a reținut concluziile raportului de contraexpertiză întocmit în cauză, în sensul că:

"pentru toate autoturismele vândute s-a folosit aceeași procedură, respectiv: se achiziționa autoturismul de la importator, fiind marfă, se vinde societății de leasing (finanțare stoc marfă autoturisme), autoturismul rămâne la dispoziția societății (certificatul de înmatriculare rămâne la societate), pentru a fi vândută în numele societății de leasing; contravaloarea autoturismelor vândute, pentru cele 8 a fost facturată și încasată de societate".

Totodată, Curtea a avut în vedere faptul că nici una dintre societățile de leasing cu care apelanta S.C. A. S.R.L. a încheiat contracte de leasing nu s-a înscris în tabelul definitiv al creanțelor societății (tabel aflat în dosar nr. x/2011 al Tribunalul Constanța și publicat în BPI nr. 13864/23.12.2011), iar pentru formulele contabile privind leasingul se poate reține în sarcina apelantului administrator întocmirea unor situații financiare denaturate, atât timp cât, societatea nu avea drept de proprietate asupra autoturismelor pentru a le putea înstrăina sau a le putea preda spre utilizare unor terți. Aceste operațiuni comerciale nu au fost înregistrate în contabilitate, autoturismele figurând permanent în evidența S.C. A. S.R.L., aceste nereguli contabile producând societății apelante un prejudiciu concret prin achitarea costurilor suplimentare aferente contractelor de leasing, pentru stabilirea căruia este necesară refacerea întregii contabilități pentru perioada 2007-2008.

Curtea a apreciat că responsabilitatea legalei întocmiri a evidenței contabile a societății aparține administratorului, iar producerea prejudiciului s-a datorat acestei fapte ilicite săvârșite de acesta și defectuoasei administrări exercitate de administrator, astfel că a reținut îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtului B..

În ceea ce privește obligarea la plata dobânzilor legale aferente debitului principal, Curtea a înlăturat susținerile apelantului privind momentul de la care s-a dispus de instanță cu motivarea că acesta trebuie să suporte obligația de la momentul rămânerii definitive a hotărârii, întrucât stabilirea obligației de plată a prejudiciului cauzat, intervine de la momentul scadenței acesteia și până la achitarea integrală a debitului principal.

În privința modului în care instanța de fond a dat dezlegare capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata sumelor de bani ce reprezintă echivalentul beneficiului nerealizat, ca efect al prejudiciului cauzat prin exercitarea necorespunzătoare a funcției de administrator, a confirmat considerentele primei instanțe de fond referitoare la faptul că nu au fost administrate probe de către apelanta reclamantă, în sensul indicării criteriilor de individualizare și cuantificare a beneficiului nerealizat pretins a fi suferit.

Împotriva acestei decizii, ambele părți au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar I. a solicitat, în principal, casarea deciziei și trimiterea dosarului spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, modificarea acesteia, admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii acțiunii în totalitate.

În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a analizat criticile sale privitoare la stabilirea momentului de la care se calculează dobânzile, achiesând fără suport legal la soluția primei instanțe. A subliniat faptul că a solicitat acordarea dobânzilor de la data încetării mandatului de administrator al pârâtului, deși i s-ar fi cuvenit de la data producerii prejudiciului pentru fiecare faptă ilicită. Totodată, a precizat că hotărârea primei instanțe era executorie în condițiile art. 720

8

C. proc. civ., obligația de plată devenind scadentă de la momentul pronunțării, relevante fiind și dispozițiile art. 43 Codul comercial

Pentru aceleași motive, recurenta a susținut că soluția instanței cu privire la acest aspect s-a pronunțat cu încălcarea legii, devenind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-pârât B. a solicitat modificarea acesteia, admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței în sensul respingerii acțiunii în totalitate.

În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că decizia cuprinde motive străine de pricină deoarece ipoteza existenței unui contract de muncă exclude de plano posibilitatea aplicării prevederilor referitoare la mandat din Legea nr. 31/1990 și Codul comercial, litigiile dintre angajat și angajator fiind exclusiv conflicte de muncă, de competența altor instanțe.

În cadrul motivului de recurs instituit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât antrenarea răspunderii administratorului pentru neregularități privitoare la evidențele contabile în condițiile în care societatea avea director economic și contabil autorizat contravine dispozițiilor art. 10 alin. (4) din legea nr. 82/1991, având în vedere faptul că raportul de contraexpertiză a cponfirmat că erorile contabile aparțin personalului angajat. Recurentul-pârât a subliniat faptul că legea oferă protecție doar contra neglijenței și fraudei, nu și contra riscurilor inerente ale afacerilor, iar răspunderea administratorului este subsidiară, neputând fi angajată decât după ce societatea a epuizat orice al remediu de recuperare a prejudiciului.

Pe fond, recurentul-pârât a mai susținut și greșita determinare a prejudiciului în raport de nerefacerea evidențelor contabile care a permis menținerea provizionului de risc greșit constituit, utilizat apoi pentru justificarea unei pagube.

Analizând decizia prin prisma motivelor invocate și în limita în care a fost recurată, Înalta Curte apreciază nefondate recursuriel pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul este o cale extraordinară de atac și, în consecință, ca ultim grad de jurisdicție, nu își propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. în acest context, simpla nemulțumire a unei părți cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Pentru acest motiv, argumentele recurenților vor fi prealabil filtrate pentru a răspunde cerinței unor critici de nelegalitate.

În cauză, ambii recurenți au invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., imputând instanței de apel nemotivarea sau valorificarea unor motive străine de pricină cu privire la aspecte diferite din litigiu.

Lecturând decizia atacată, Înalta Curte constată că aceasta cuprinde o amplă evidențiere a situației de fapt și o analiză detaliată a normelor incidente în cauză și a modalității de interpretare și aplicare a acestora la datele concrete ale litigiului, putând fi extras cu ușurință silogismul juridic ce a stat la baza pronunțării soluției. Aspectele invocate de părți vor fi avute în vedere la analiza celuilalt motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că nu este în măsură a analiza principalele critici ale recurentului care, deși formal încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cuprind argumente de netemeinicie, partea criticând interpretarea probelor de către instanțele de judecată și modalitatea de stabilire a situației de fapt sub aspectul faptei reținute și a întinderii prejudiciului produs.

Referitor la incidența răspunderii sale în calitate de administrator cât timp activitatea contabilă curentă era desfășurată de alte persoane, Înalta Curte constată că instanțele nu au imputat pârâtului decât obligații ce îi reveneau acestuia în virtutea calității deținute în societate, respectiv organizarea, coordonarea și conducerea activității contabile, cu atât mai mult cu cât era cel mai îndreptățit să cunoască relevanța și continutul operațiunilor economice derulate de societate.

Totodată, în raport de obiectul și cauza acțiunii inițiale, competența instanțelor de judecată a fost determinată în mod corect, acestea nefiind investite cu un litigiu de muncă sau pe baza premiselor acestuia.

Sub aspectul criticilor recurentei-reclamante subsumate motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanțele anterioare au reținut încălcarea de către pârât a obligațiilor ce îi reveneau în calitate de administrator al societății reclamante.

Potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1190 republ. obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege. Prin urmare, răspunderea ce le revine acestora pentru încălcarea obligațiilor dobândite în temeiul contractului de mandat intervenit între acesta și societate de la momentul numirii are natură contractuală, chiar și în cazul în care o parte din acestea nu se regăsesc în mod expres în actul conventional de desemnare (act constitutiv sau hotărâre a adunării generale a asociaților), ci în prevederile legale completatoare. Această calificare este menționată în mod expres și în considerentele deciziei atacate, aspect necriticat în mod direct de recurenta-reclamantă, ci doar incidental, sub aspectul modalității de calcul a pretențiilor accesorii.

În consecință, la stabilirea momentului de la care pârâtul era ținut și la plata daunelor interese moratorii sub forma dobânzii legale urmau a fi reținute regulile raspunderii contractuale, și nu a celei delictuale. Pe de altă parte, obligațiile imputate administratorului nu constau în plata unor sume de bani, ci în obligații de a face sau a nu face, cu regim diferit de punere în întârziere, dispozițiile art. 43 Codul comercial nefiind incidente. În acest context, s-a reținut în mod corect de instanța de apel faptul că încălcarea obligațiilor contractuale și întinderea prejudiciului suferit de reclamantă au fost determinate în cursul procesului, obligația de plată a reclamantului fiind individualizată doar la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, moment de la care curg și dobânzile moratorii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar I. și recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 536 din 19 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 aprilie 2017.