ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4425/2010

Asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova la data de 26 aprilie 2006, reclamanta G.I.M. a chemat în

judecată pârâții Consiliul local al municipiului Ploiești, Primăria

municipiului Ploiești prin primar și Municipiul Ploiești solicitând, în temeiul

art. 35 din Legea nr. 33/1994, retrocedarea terenului în suprafață de 156 mp

situat în Ploiești.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 870 din 6 iunie 2007 a

admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local al

municipiului Ploiești și Primăriei municipiului Ploiești, pe cale de consecință

a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu aceste pârâte, ca fiind

introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția inadmisibilității acțiunii formulată de pârâtul

Municipiul Ploiești și a admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu

acest din urmă pârât.

A dispus retrocedarea imobilului în suprafață de 150 mp - astfel cum a

fost individualizat prin raportul de expertiză topo P.D. - în natură, către

reclamantă.

Î

mpotriva sentinței tribunalului a declarat apel

Municipiul Ploiești prin primar, criticând-o pentru greșita respingere a

excepției inadmisibilității acțiunii.

Prin decizia nr. 402 din 8 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâtului, a

schimbat în parte sentința civilă nr. 870 din 6 iunie 2007 a Tribunalului

Prahova, a admis excepția inadmisibilității, a respins acțiunea ca

inadmisibilă, menținând restul dispozițiilor sentinței în ceea ce privește

admiterea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a celorlalți pârâți.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a avut în vedere

caracterul obligatoriu al deciziei nr. 53/2007 a Secțiilor Unite a Înaltei

Curți de Casație și Justiție privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, care se interpretează în sensul că dispozițiile art. 35 din Legea nr.

33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate,

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001.

Decizia de mai sus a fost recurată de reclamanta G.I.M., care a arătat

că instanța de apel a apreciat eronat inadmisibilitatea acțiunii, solicitând

admiterea recursului, casarea deciziei Curții de Apel Ploiești și menținerea ca

legală și temeinică a sentinței Tribunalului Prahova.

La termenul de judecată din 17 februarie

2009, Înalta Curte a dispus suspendarea judecății recursului, în temeiul art.

242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând că niciuna dintre părți nu s-a

prezentat la strigarea cauzei și nici nu a solicitat judecarea în lipsă.

Prin rezoluția din 6 mai 2010, în temeiul art. 252 alin. (1) C. proc.

civ. s-a dispus, din oficiu, repunerea cauzei pe rol în

vederea

discutării perimării, părțile fiind citate legal pentru termenul din 14

septembrie 2010.

Verificând incidența prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța supremă reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de

chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere

de reformare sau revocare se perima de drept, dacă a rămas în nelucrare din

vina părții timp de un an".

Apreciind că de la data întreruperii cursului judecății, conform art.

242 (1) pct. 2 C. proc. civ., niciuna dintre părți nu a solicitat reluarea

judecății, constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile procesuale mai sus

evocate, recursul fiind perimat de drept, ca o consecință a lipsei de stăruință

a părților în desfășurarea activității judiciare.

Ca atare, în reglementarea prevăzută de Codul de procedură civilă, în

cuprinsul Secțiunii a VI-a, Capitolul III, perimarea sancționează dezinteresul

manifestat de părți, în îndeplinirea obligațiilor procesuale și se întemeiază

pe o prezumție de abandonare a judecății, dedusă din simplul fapt al rămânerii

litigiului în nelucrare un anumit interval de timp, stabilit de lege.

Ca o condiție a perimării, culpa procesuală exprimă tocmai caracterul de

sancțiune al acestei instituții de drept procesual civil.

Astfel, examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată

că prezenta cerere de recurs a rămas în nelucrare din vina părții, timp de mai

mult de 1 an, fiind întrunită condiția prevăzută de art. 248 alin. (1) din

același cod.

Cum, potrivit art. 252 alin. (1) și (2) C. proc. civ. perimarea se poate

constata din oficiu, pe cale de excepție, instanța supremă va face aplicarea

acestor texte procedurale, dând eficiență prevederilor art. 248 alin. (1) C.

proc. civ., incidente în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

perimat recursul declarat de reclamanta G.I.M. împotriva deciziei nr. 402 din 8

octombrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie

2010.