ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5482/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția civilă, sub nr. 278/105/2007, reclamanții J.V. și S.I. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Ploiești, prin Primar, și Consiliul Local Ploiești, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că nu s-au produs efectele Decretului de expropriere nr. 235/1988 din punct de vedere juridic, în cazul imobilului situat în Ploiești, retrocedarea imobilului și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 631/2007, Tribunalul Prahova a admis acțiunea formulată de reclamanți și a dispus retrocedarea către aceștia a imobilului situat în Ploiești, jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 338 m.p., identificat în punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-1 prin raportul de expertiză topo efectuat de expert B.N.

și din construcția existentă pe respectivul teren. Prin aceeași sentință, pârâții au fost obligați la plata sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că terenul în litigiu a aparținut autoarei comune a reclamanților, J.F. (mamei, respectiv bunica reclamanților), care l-a dobândit prin succesiune de la părinții săi și ulterior aceasta a edificat împreună cu soțul, J.N., casa de locuit și anexele care există și în prezent pe teren, conform certificatului de moștenitor din 21 decembrie 1983 eliberat de Notarialul Județean de Stat Prahova. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 1986, J.N. și J.L., au vândut dreptul lor indiviz de 13/16 din locuință și anexele arătate anterior, iar terenul în suprafață de 150 m.p., indiviz din suprafața totală de 363 m.p., a trecut în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.

A mai reținut instanța de fond că, la decesul lui J.L., dreptul indiviz de 3/16, rămas acestuia după vânzare, a revenit reclamantului S.I. - în calitate de nepot de soră, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 23 iunie 1988 eliberat de Notariatul Județean de Stat Prahova. Prin notificarea înregistrată la Primăria Ploiești în 26 septembrie 2001, reclamanții au solicitat restituirea în natură a suprafeței de teren indicate, însă această notificare a fost respinsă prin dispoziția Primarului municipiului Ploiești din 19 iunie 2006, apreciindu-se că acel teren a fost preluat în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, situație care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, republicată.

Ulterior, reclamanții au solicitat pârâtei Primăria municipiului Ploiești să le emită titlu de proprietate pentru terenul aferent imobilului construcție pe care îl dețin conform art. 36 din Legea nr. 18/1991, republicată, cerere care însă, de asemenea, a fost respinsă, cu motivarea că J.V. și S.I.

nu sunt titularii dreptului de proprietate asupra acelei construcții, care figurează în anexa Decretului de expropriere nr. 235/1988, ca fiind proprietate de stat, împrejurări ce rezultă din adresa din 21 noiembrie 2007. În aceste condiții, reținând că potrivit deciziei nr. 6 din 27 septembrie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, condiție ce se regăsește în speță, Tribunalul a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 35, 36 și 38 din Legea nr. 33/1994, texte de lege în baza cărora a admis acțiunea și a dispus retrocedarea imobilului.

Într-un prim ciclu procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 4632 din 07 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza a fost trimisă spre rejudecare în apel, cu motivarea că instanța de apel nu a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii, ceea ce încalcă principiile dreptului la apărare și al contradictorialității. Înalta Curte a dispus ca în rejudecare să se stabilească norma de drept aplicabilă, având în vedere că unitatea deținătoare a respins notificarea cu motivarea că imobilului nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar reclamanții pretind că nu au pierdut posesia construcției și a terenului de 328 m.p., iar notificarea privea numai terenul în suprafață de 150 m.p.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 3 din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploiești, prin Primar, și a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de intimata Primăria Municipiului Ploiești și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut la termenul de judecată din data de 11 ianuarie 2010, apelanta a invocat ca motiv de apel de ordine publică excepția de inadmisibilitate a acțiunii, în raport de dispozițiile deciziei pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 53 din 04 iulie 2007. Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și a normelor procedurale incidente în cauză, Curtea a constatat că apelul este fondat, deoarece, potrivit dispozițiilor deciziei de casare, obligatorie pentru Curte, conform art. 315 C. proc. civ., se impune a se stabili, cu prioritate, norma de drept incidentă în cauză. Dând curs acestei dispoziții, Curtea a reținut că intimații-reclamanți au învestit instanța de fond cu o acțiune întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, aspect ce rezultă din motivele de fapt exprimate, din temeiul de drept invocat -”art.

35 și art. 38 din Legea nr. 33/1994” și respectiv din pretențiile deduse judecății. În raport de această calificare a cererii de chemare în judecată - acțiunea în retrocedare a imobilului expropriat întemeiată pe art. 35 și 38 din Legea nr. 33/1994 - și având în vedere că exproprierea imobilului în litigiu s-a realizat în baza Decretului nr. 235/1988, iar prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată la data de 11 ianuarie 2007, Curtea a constatat ca fiind fondat motivul de ordine publică invocat de către apelantă în ședința publică din data de 11 ianuarie 2010, vizând inadmisibilitatea acțiunii, excepție de fond, ce vizează însuși exercițiul dreptului la acțiune.

S-a constatat sub acest aspect că, potrivit dispozițiilor deciziei nr. 53 din 04 iulie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii s-a stabilit că art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În raport de această decizie și în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul deciziei date în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, având în vedere că, atât dispozitivul deciziei, cât și considerentele acesteia sunt clare, neexistând nicio excepție de la măsura dispusă în funcție de preluarea efectivă sau nu a imobilului de către stat.

Împotriva menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, intimații-reclamanți J.V. și S.I., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că dezlegarea dată prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nu putea fi avută în vedere întrucât situația dedusă judecății de către reclamanții J.V. și S.I. nu este similară celei avută în vedere de către instanța supremă. După cum rezultă din decizia nr. 53/2007, imobilele expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pot fi retrocedate doar în condițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001. Or, în speța dedusă judecății, aceste dispoziții ale legii reparatorii nu sunt aplicabile întrucât parte din imobil a fost preluat în baza Legii nr. 58/1974, iar parte prin Decretul nr. 235/1988.

După cum se precizează în art. 1.4 lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 aprobate prin hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 „Legea nr. 58/1974, privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, prezintă relevanță deosebită prevederile art. 30 și 31 din respectiva lege, prin care s-a stabilit că terenurile din intravilan pot fi dobândite numai prin moștenire legală, iar în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri.

Având în vedere că legiuitorul de după anul 1989 a soluționat această problemă în favoarea dobânditorilor construcțiilor, recunoscând acestora dreptul/vocația de a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, urmează a se considera că aceste situații nu cad sub incidența legii.” Astfel, terenurile trecute în proprietatea statului în baza Legii nr. 58/1974 nu fac obiect al Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite având la dispoziție alte mijloace legale pentru a-și redobândi bunul. De altfel, nici restul de teren, în suprafață de 213 m.p., și nici construcția aflată pe aceasta nu pot fi restituite în baza Legii nr. 10/2001 întrucât exproprierea nu a produs efecte.

Astfel, prin Decretul nr. 235/1988 s-au propus mai multe imobile pentru expropriere în vederea dărâmării construcțiilor existente și ridicării unor blocuri de locuințe. Acest act a fost emis în baza Decretului nr. 467/1979 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România privind evaluarea construcțiilor, terenurilor și plantațiilor ce se preiau, cu plată, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute de lege. Or, potrivit art. 4 din actul normativ menționat, imobilele expropriate trec în proprietatea statului la data preluării lor efective în vederea demolării.

Deci, potrivit acestui text, dreptul de proprietate al statului se constituia numai ca urmare a preluării efective a imobilului în vederea demolării, astfel încât, până la acea dată, proprietarul, deși expropriat, era în continuare titularul dreptului de proprietate, (a se vedea în acest sens Curtea Supremă de Justiție - decizia nr. 2158 din 27 iunie 1996, Curtea Constituțională - Decizia nr. 1/1993). Totodată, constituirea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului expropriat era afectat de condiția suspensivă a preluării efective pentru demolare. Cât timp această condiție nu mai poate fi îndeplinită, întrucât temeiul legal al planurilor de sistematizare, pentru executarea cărora imobilele au fost expropriate, a dispărut, rezultă că prevederea legală care a instituit condiția respectivă este, de asemenea, afectată, devenind inoperantă.

De altfel, după intrarea în vigoare a actualei Constituții, dreptul proprietarului expropriat nu mai poate fi transferat, în măsura în care imobilul expropriat nu a fost preluat efectiv de către stat până la 08 decembrie 1991, deoarece nu mai există temei legal pentru o asemenea operațiune. Or, în cazul reclamanților, după emiterea Decretului nr. 235/1988 nu s-a întocmit niciun proces-verbal de predare-preluare a imobilului, construcțiile nu au fost demolate, iar lucrările de utilitate publică nu au fost realizate. De aceea, reclamanții au rămas în posesia bunului și au achitat impozitul aferent fără întrerupere. După cum rezultă din adresa din 19 septembrie 2006 a Consiliului Local al Municipiului Ploiești - Serviciul Public Finanțe Locale, imobilul din Ploiești figurează impus pe numele J.V.

și S.I., impozitele și taxele aferente imobilului fiind achitate la zi. Astfel, reclamanții au posesia și folosința asupra imobilului, au achitat neîntrerupt încă din 1986 impozitul aferent și, mai mult, au vândut o suprafață de 35 m.p., realizând și un partaj cu cumpărătorii, respectiv familia M. În acest sens, recurenții apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1993 potrivit cu care dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de 1 an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.

De asemenea, se mai apreciază că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 întrucât reclamanții nu au pierdut posesia. Actul normativ reparatoriu se aplică doar în cazurile în care foștii proprietari au fost deposedați în favoarea statului sau unităților administrativ-teritoriale, împrejurare ce rezultă din dispozițiile art. 1. Iar art. 11 din Legea nr. 10/2001, singurul care vizează ipoteza exproprierii, se referă la alte situații de fapt față de cea prezentată anterior, întrucât are în vedere exproprieri efective, când bunul a trecut în proprietatea statului prin deposedarea fostului proprietar. În al doilea rând, instanța de apel nu putea să se folosească de dezlegarea dată prin decizia nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, întrucât aceasta nu se aplică litigiilor în curs de soluționare.

Este adevărat că, la data investirii instanței de judecată, practica nu era unitară însă, opinia majoritară era aceea că dacă expropriatul nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, era îndreptățit să promoveze acțiuni în baza Legii nr. 33/1994.

Mai mult, și în doctrină se aduceau numeroase argumente în sprijinul ideii că este vorba de două procedee care au condiții și efecte diferite apreciindu-se că, spre deosebire de art. 35 din Legea nr. 33/1994, textul art. 11 din Legea nr. 10/2001 nu stinge dreptul la reparații printr-o nouă declarare de utilitate publică, dar entitatea învestită cu soluționarea notificării are un drept de apreciere și opțiune asupra măsurilor reparatorii, exercitabil în cadrul procedurii administrative speciale și nu anterior acesteia, cum cere textul art. 35. De aceea, întrucât la data învestirii instanței, prezenta cerere era admisibilă, instanța de apel nu putea face trimitere la dezlegarea dată ulterior de instanța supremă, cu ocazia unui recurs în interesul legii, chiar dacă aceasta este un izvor de drept secundar.

Procedând într-o astfel de manieră, Curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale mai favorabile. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Având în vedere că art. 329 alin. (3) C. proc. civ. menționează că soluțiile pronunțate într-un recurs în interesul legii asupra problemelor de drept judecate sunt obligatorii pentru instanțe, obligația de analiză a incidenței deciziei pronunțate în interesul legii revine tuturor instanțelor care analizează în viitor cauze care au același obiect cu cel care a format obiectul recursului în interesul legii.

Prezenta cauză nu a fost încă judecată pe fond, fiind casată cu trimitere spre rejudecare, rejudecarea pe fond în al doilea ciclu procesual realizându-se după pronunțarea recursului în interesul legii nr. 53/2007, motiv pentru care Înalta Curte consideră că, atâta vreme cât prezenta cauză se află în curs de judecată în al doilea ciclu procesual, nu va fi primită critica recurenților în sensul că nu se poate realiza o analiză a incidenței deciziei în interesul legii nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece aceasta nu fusese pronunțată la momentul investirii instanței, respectiv 11 ianuarie 2007. Trecând la analiza deciziei în interesul legii nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, se observă că în cuprinsul său s-a motivat că, deoarece „Legea nr. 10/2001 are caracter special, în raport de Legea nr. 33/1994, și reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având a obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluare abuzivă de către stat”.

Prin urmare, motivarea instanței supreme se referă la toate situațiile în care imobilele au fost preluate de către stat. Art. 11 al Legii nr. 10/2001 reglementează situația imobilelor expropriate, însă în cuprinsul său nu se regăsește și ipoteza imobilelor expropriate, care au rămas în posesia persoanei de la care s-a realizat exproprierea și nu au fost preluate efectiv de către stat, astfel că acest text legal nu este incident în cauză. De asemenea, Capitolul III al Legii nr. 10/2001 privind procedurile de restituire, reglementează doar situația imobilelor care au fost naționalizate și preluate efectiv de stat, pentru că numai în această situație foștii proprietari au deschisă calea notificării în procedura administrativă prevăzută în art. 21 și urm. ale Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 are ca scop acordarea de măsuri reparatorii tuturor acelora care au avut în proprietate imobile pe care statul le-a preluat în modalitățile menționate în lege, imobile care au intrat în posesia „unităților deținătoare”, astfel cum sunt denumite în art. 21 al Legii nr. 10/2001, deci care nu se mai află în posesia persoanelor fizice. În prezenta cauză reclamanții au păstrat posesia terenului și au continuat să plătească impozite, astfel încât ei nu au interesul de a se îndrepta cu notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, împotriva unei unități deținătoare, căci aceasta nu există, posesia aparținându-le reclamanților, astfel încât, fiind inaplicabilă legea specială, Legea nr. 10/2001, singura modalitate de a redobândi și desmembrământul dreptului de proprietate numit „dispoziție”, de care reclamanții au fost lipsiți prin actul de expropriere, este o acțiune de drept comun.

Cum în materia exproprierii, dreptul comun este constituit de Legea nr. 33/1994, în mod greșit prima instanță a apreciat că această lege nu este aplicabilă, deși reclamanții au indicat în mod expres acest temei legal în soluționarea acțiunii de față, astfel cum rezultă din precizarea acțiunii existente la dosarul primei instanțe. Reclamanții invocă faptul că nu au avut cunoștință despre existența decretului de expropriere asupra terenului de 213 m.p. și construcție, decât cu ocazia soluționării notificării întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la terenul de 150 m.p., trecut în proprietatea statului în temeiul altei legi, deoarece s-au aflat în posesia continuă a imobilului.

Pentru a se invoca soluția dată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, trebuie ca situația de fapt a speței să fie identică cu aceea avută în vedere la pronunțarea recursului în interesul legii. Astfel cum s-a arătat, situația de fapt din prezenta cauză nu este identică cu cea din decizia nr. 53/2007, chiar în cuprinsul acestei decizii fiind făcută precizarea că motivarea soluției pronunțate în recursul în interesul legii are în vedere numai cazurile de preluare abuzivă de către stat, situație care nu se regăsește în cauză cât timp preluarea de către stat nu a fost una efectivă. Pentru aceste argumente, considerând că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul va fi admis, casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe de apel, care va avea în vedere și indicațiile date de către instanța de recurs din primul ciclu procesual, pe care instanța de apel din al doilea ciclu procesual nu le-a mai analizat, prin prisma faptului că nu a intrat în analiza pe fond a cauzei, respingând acțiunea ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de intimații-reclamanți J.V. și S.I. împotriva deciziei civile nr. 3 din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2010.