ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5482/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5482/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Prahova, secția civilă, sub nr. 278/105/2007, reclamanții J.V. și S.I. au chemat

în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Ploiești, prin Primar, și Consiliul

Local Ploiești, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

constate că nu s-au produs efectele Decretului de expropriere nr. 235/1988 din punct

de vedere juridic, în cazul imobilului situat în Ploiești, retrocedarea imobilului

și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 631/2007, Tribunalul Prahova a admis acțiunea formulată de reclamanți și a dispus

retrocedarea către aceștia a imobilului situat în Ploiești, jud. Prahova, compus

din teren în suprafață de 338 m.p., identificat în punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-1 prin

raportul de expertiză topo efectuat de expert B.N. și din construcția existentă

pe respectivul teren. Prin aceeași sentință, pârâții au fost obligați la plata sumei

de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

s-a reținut că terenul în litigiu a aparținut autoarei comune a reclamanților, J.F.

(mamei, respectiv bunica reclamanților), care l-a dobândit prin succesiune de la

părinții săi și ulterior aceasta a edificat împreună cu soțul, J.N., casa de locuit

și anexele care există și în prezent pe teren, conform certificatului de moștenitor

din 21 decembrie 1983 eliberat de Notarialul Județean de Stat Prahova.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat în 1986, J.N. și J.L., au vândut dreptul lor indiviz de 13/16 din locuință

și anexele arătate anterior, iar terenul în suprafață de 150 m.p., indiviz din suprafața

totală de 363 m.p., a trecut în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea

nr. 58/1974.

A mai reținut instanța

de fond că, la decesul lui J.L., dreptul indiviz de 3/16, rămas acestuia după vânzare,

a revenit reclamantului S.I. - în calitate de nepot de soră, așa cum rezultă din

certificatul de moștenitor din 23 iunie 1988 eliberat de Notariatul Județean de

Stat Prahova.

Prin notificarea înregistrată

la Primăria Ploiești în 26 septembrie 2001, reclamanții au solicitat restituirea

în natură a suprafeței de teren indicate, însă această notificare a fost respinsă

prin dispoziția Primarului municipiului Ploiești din 19 iunie 2006, apreciindu-se

că acel teren a fost preluat în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea

nr. 58/1974, situație care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, republicată.

Ulterior, reclamanții

au solicitat pârâtei Primăria municipiului Ploiești să le emită titlu de proprietate

pentru terenul aferent imobilului construcție pe care îl dețin conform art. 36 din

Legea nr. 18/1991, republicată, cerere care însă, de asemenea, a fost respinsă,

cu motivarea că J.V. și S.I. nu sunt titularii dreptului de proprietate asupra acelei

construcții, care figurează în anexa Decretului de expropriere nr. 235/1988, ca

fiind proprietate de stat, împrejurări ce rezultă din adresa din 21 noiembrie 2007.

În aceste condiții, reținând

că potrivit deciziei nr. 6 din 27 septembrie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și în cazul

cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior

intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, condiție

ce se regăsește în speță, Tribunalul a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 35, 36 și 38 din Legea nr. 33/1994, texte de lege în baza cărora

a admis acțiunea și a dispus retrocedarea imobilului.

Într-un prim ciclu procesual,

finalizat prin decizia civilă nr. 4632 din 07 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, cauza a fost trimisă spre rejudecare în apel, cu motivarea că instanța

de apel nu a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii, ceea ce încalcă

principiile dreptului la apărare și al contradictorialității. Înalta Curte a dispus

ca în rejudecare să se stabilească norma de drept aplicabilă, având în vedere că

unitatea deținătoare a respins notificarea cu motivarea că imobilului nu îi sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar reclamanții pretind că nu au pierdut

posesia construcției și a terenului de 328 m.p., iar notificarea privea numai terenul

în suprafață de 150 m.p.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 3 din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului

Ploiești, prin Primar, și a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis excepția

de inadmisibilitate a acțiunii invocată de intimata Primăria Municipiului Ploiești

și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut la termenul de judecată din data de 11 ianuarie 2010,

apelanta a invocat ca motiv de apel de ordine publică excepția de inadmisibilitate

a acțiunii, în raport de dispozițiile deciziei pronunțată în recurs în interesul

legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 53 din 04 iulie 2007.

Examinând sentința apelată

prin prisma criticilor formulate și a normelor procedurale incidente în cauză, Curtea

a constatat că apelul este fondat, deoarece, potrivit dispozițiilor deciziei de

casare, obligatorie pentru Curte, conform art. 315 C. proc. civ., se impune a se

stabili, cu prioritate, norma de drept incidentă în cauză.

Dând curs acestei dispoziții,

Curtea a reținut că intimații-reclamanți au învestit instanța de fond cu o acțiune

întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, aspect ce rezultă din motivele de fapt

exprimate, din temeiul de drept invocat -”art. 35 și art. 38 din Legea nr. 33/1994”

și respectiv din pretențiile deduse judecății.

În raport de această calificare

a cererii de chemare în judecată - acțiunea în retrocedare a imobilului expropriat

întemeiată pe art. 35 și 38 din Legea nr. 33/1994 - și având în vedere că exproprierea

imobilului în litigiu s-a realizat în baza Decretului nr. 235/1988, iar prezenta

cerere de chemare în judecată a fost formulată la data de 11 ianuarie 2007, Curtea

a constatat ca fiind fondat motivul de ordine publică invocat de către apelantă

în ședința publică din data de 11 ianuarie 2010, vizând inadmisibilitatea acțiunii,

excepție de fond, ce vizează însuși exercițiul dreptului la acțiune.

S-a constatat sub acest

aspect că, potrivit dispozițiilor deciziei nr. 53 din 04 iulie 2007, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii s-a

stabilit că art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având

ca obiect imobilele expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În raport de această decizie

și în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea

dată problemelor de drept judecate în cadrul deciziei date în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe, având în vedere că, atât dispozitivul deciziei, cât

și considerentele acesteia sunt clare, neexistând nicio excepție de la măsura dispusă

în funcție de preluarea efectivă sau nu a imobilului de către stat.

Împotriva menționatei

decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, intimații-reclamanți J.V.

și S.I., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora

s-a arătat că dezlegarea dată prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii

nu putea fi avută în vedere întrucât situația dedusă judecății de către reclamanții

J.V. și S.I. nu este similară celei avută în vedere de către instanța supremă.

După cum rezultă din decizia

nr. 53/2007, imobilele expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989

pot fi retrocedate doar în condițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Or, în speța dedusă judecății,

aceste dispoziții ale legii reparatorii nu sunt aplicabile întrucât parte din imobil

a fost preluat în baza Legii nr. 58/1974, iar parte prin Decretul nr. 235/1988.

După cum se precizează

în art. 1.4 lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie

1945-22 decembrie 1989 aprobate prin hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 „Legea

nr. 58/1974, privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale,

prezintă relevanță deosebită prevederile art. 30 și 31 din respectiva lege, prin

care s-a stabilit că terenurile din intravilan pot fi dobândite numai prin moștenire

legală, iar în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestora trecea

în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri. Având în vedere că legiuitorul

de după anul 1989 a soluționat această problemă în favoarea dobânditorilor construcțiilor,

recunoscând acestora dreptul/vocația de a obține titluri de proprietate pentru terenul

aferent construcției cumpărate, urmează a se considera că aceste situații nu cad

sub incidența legii.”

Astfel, terenurile trecute

în proprietatea statului în baza Legii nr. 58/1974 nu fac obiect al Legii nr. 10/2001,

persoanele îndreptățite având la dispoziție alte mijloace legale pentru a-și redobândi

bunul.

De altfel, nici restul

de teren, în suprafață de 213 m.p., și nici construcția aflată pe aceasta nu pot

fi restituite în baza Legii nr. 10/2001 întrucât exproprierea nu a produs efecte.

Astfel, prin Decretul

nr. 235/1988 s-au propus mai multe imobile pentru expropriere în vederea dărâmării

construcțiilor existente și ridicării unor blocuri de locuințe.

Acest act a fost emis

în baza Decretului nr. 467/1979 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste

România privind evaluarea construcțiilor, terenurilor și plantațiilor ce se preiau,

cu plată, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute

de lege.

Or, potrivit art. 4 din

actul normativ menționat, imobilele expropriate trec în proprietatea statului la

data preluării lor efective în vederea demolării.

Deci, potrivit acestui

text, dreptul de proprietate al statului se constituia numai ca urmare a preluării

efective a imobilului în vederea demolării, astfel încât, până la acea dată, proprietarul,

deși expropriat, era în continuare titularul dreptului de proprietate, (a se vedea

în acest sens Curtea Supremă de Justiție - decizia nr. 2158 din 27 iunie 1996, Curtea

Constituțională - Decizia nr. 1/1993).

Totodată, constituirea

dreptului de proprietate al statului asupra imobilului expropriat era afectat de

condiția suspensivă a preluării efective pentru demolare.

Cât timp această condiție

nu mai poate fi îndeplinită, întrucât temeiul legal al planurilor de sistematizare,

pentru executarea cărora imobilele au fost expropriate, a dispărut, rezultă că prevederea

legală care a instituit condiția respectivă este, de asemenea, afectată, devenind

inoperantă.

De altfel, după intrarea

în vigoare a actualei Constituții, dreptul proprietarului expropriat nu mai poate

fi transferat, în măsura în care imobilul expropriat nu a fost preluat efectiv de

către stat până la 08 decembrie 1991, deoarece nu mai există temei legal pentru

o asemenea operațiune.

Or, în cazul reclamanților,

după emiterea Decretului nr. 235/1988 nu s-a întocmit niciun proces-verbal de predare-preluare

a imobilului, construcțiile nu au fost demolate, iar lucrările de utilitate publică

nu au fost realizate.

De aceea, reclamanții

au rămas în posesia bunului și au achitat impozitul aferent fără întrerupere.

După cum rezultă din adresa

din 19 septembrie 2006 a Consiliului Local al Municipiului Ploiești - Serviciul

Public Finanțe Locale, imobilul din Ploiești figurează impus pe numele J.V. și S.I.,

impozitele și taxele aferente imobilului fiind achitate la zi.

Astfel, reclamanții au

posesia și folosința asupra imobilului, au achitat neîntrerupt încă din 1986 impozitul

aferent și, mai mult, au vândut o suprafață de 35 m.p., realizând și un partaj cu

cumpărătorii, respectiv familia M.

În acest sens, recurenții

apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1993 potrivit

cu care dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de 1 an

potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările

nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a

făcut o nouă declarație de utilitate publică.

De asemenea, se mai apreciază

că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 întrucât reclamanții nu au pierdut

posesia.

Actul normativ reparatoriu

se aplică doar în cazurile în care foștii proprietari au fost deposedați în favoarea

statului sau unităților administrativ-teritoriale, împrejurare ce rezultă din dispozițiile

art. 1.

Iar art. 11 din Legea

nr. 10/2001, singurul care vizează ipoteza exproprierii, se referă la alte situații

de fapt față de cea prezentată anterior, întrucât are în vedere exproprieri efective,

când bunul a trecut în proprietatea statului prin deposedarea fostului proprietar.

În al doilea rând, instanța

de apel nu putea să se folosească de dezlegarea dată prin decizia nr. 53/2007 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, întrucât aceasta nu se aplică

litigiilor în curs de soluționare.

Este adevărat că, la data

investirii instanței de judecată, practica nu era unitară însă, opinia majoritară

era aceea că dacă expropriatul nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, era

îndreptățit să promoveze acțiuni în baza Legii nr. 33/1994.

Mai mult, și în doctrină

se aduceau numeroase argumente în sprijinul ideii că este vorba de două procedee

care au condiții și efecte diferite apreciindu-se că, spre deosebire de art. 35

din Legea nr. 33/1994, textul art. 11 din Legea nr. 10/2001 nu stinge dreptul la

reparații printr-o nouă declarare de utilitate publică, dar entitatea învestită

cu soluționarea notificării are un drept de apreciere și opțiune asupra măsurilor

reparatorii, exercitabil în cadrul procedurii administrative speciale și nu anterior

acesteia, cum cere textul art. 35.

De aceea, întrucât la

data învestirii instanței, prezenta cerere era admisibilă, instanța de apel nu putea

face trimitere la dezlegarea dată ulterior de instanța supremă, cu ocazia unui recurs

în interesul legii, chiar dacă aceasta este un izvor de drept secundar.

Procedând într-o astfel

de manieră, Curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție

potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale mai

favorabile.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat

pentru următoarele considerente:

Având în vedere că

art. 329 alin. (3) C. proc. civ. menționează că soluțiile pronunțate într-un recurs

în interesul legii asupra problemelor de drept judecate sunt obligatorii pentru

instanțe, obligația de analiză a incidenței deciziei pronunțate în interesul legii

revine tuturor instanțelor care analizează în viitor cauze care au același obiect

cu cel care a format obiectul recursului în interesul legii.

Prezenta cauză nu a fost

încă judecată pe fond, fiind casată cu trimitere spre rejudecare, rejudecarea pe

fond în al doilea ciclu procesual realizându-se după pronunțarea recursului în interesul

legii nr. 53/2007, motiv pentru care Înalta Curte consideră că, atâta vreme cât

prezenta cauză se află în curs de judecată în al doilea ciclu procesual, nu va fi

primită critica recurenților în sensul că nu se poate realiza o analiză a incidenței

deciziei în interesul legii nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, deoarece aceasta nu fusese pronunțată la momentul investirii instanței,

respectiv 11 ianuarie 2007.

Trecând la analiza deciziei

în interesul legii nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

se observă că în cuprinsul său s-a motivat că, deoarece „Legea nr. 10/2001 are caracter

special, în raport de Legea nr. 33/1994, și reglementează toate situațiile ce privesc

restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor

expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile

art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor

având a obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluare abuzivă de către

stat”.

Prin urmare, motivarea

instanței supreme se referă la toate situațiile în care imobilele au fost preluate

de către stat.

Art. 11 al Legii nr. 10/2001

reglementează situația imobilelor expropriate, însă în cuprinsul său nu se regăsește

și ipoteza imobilelor expropriate, care au rămas în posesia persoanei de la care

s-a realizat exproprierea și nu au fost preluate efectiv de către stat, astfel că

acest text legal nu este incident în cauză.

De asemenea, Capitolul

III al Legii nr. 10/2001 privind procedurile de restituire, reglementează doar situația

imobilelor care au fost naționalizate și preluate efectiv de stat, pentru că numai

în această situație foștii proprietari au deschisă calea notificării în procedura

administrativă prevăzută în art. 21 și urm. ale Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 are

ca scop acordarea de măsuri reparatorii tuturor acelora care au avut în proprietate

imobile pe care statul le-a preluat în modalitățile menționate în lege, imobile

care au intrat în posesia „unităților deținătoare”, astfel cum sunt denumite în

art. 21 al Legii nr. 10/2001, deci care nu se mai află în posesia persoanelor fizice.

În prezenta cauză reclamanții

au păstrat posesia terenului și au continuat să plătească impozite, astfel încât

ei nu au interesul de a se îndrepta cu notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001,

împotriva unei unități deținătoare, căci aceasta nu există, posesia aparținându-le

reclamanților, astfel încât, fiind inaplicabilă legea specială, Legea nr. 10/2001,

singura modalitate de a redobândi și desmembrământul dreptului de proprietate numit

„dispoziție”, de care reclamanții au fost lipsiți prin actul de expropriere, este

o acțiune de drept comun.

Cum în materia exproprierii,

dreptul comun este constituit de Legea nr. 33/1994, în mod greșit prima instanță

a apreciat că această lege nu este aplicabilă, deși reclamanții au indicat în mod

expres acest temei legal în soluționarea acțiunii de față, astfel cum rezultă din

precizarea acțiunii existente la dosarul primei instanțe.

Reclamanții invocă faptul

că nu au avut cunoștință despre existența decretului de expropriere asupra terenului

de 213 m.p. și construcție, decât cu ocazia soluționării notificării întemeiate

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la terenul de 150 m.p., trecut în

proprietatea statului în temeiul altei legi, deoarece s-au aflat în posesia continuă

a imobilului.

Pentru a se invoca soluția

dată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, trebuie

ca situația de fapt a speței să fie identică cu aceea avută în vedere la pronunțarea

recursului în interesul legii.

Astfel cum s-a arătat,

situația de fapt din prezenta cauză nu este identică cu cea din decizia nr. 53/2007,

chiar în cuprinsul acestei decizii fiind făcută precizarea că motivarea soluției

pronunțate în recursul în interesul legii are în vedere numai cazurile de preluare

abuzivă de către stat, situație care nu se regăsește în cauză cât timp preluarea

de către stat nu a fost una efectivă.

Pentru aceste argumente,

considerând că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul va fi

admis, casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului aceleiași

instanțe de apel, care va avea în vedere și indicațiile date de către instanța de

recurs din primul ciclu procesual, pe care instanța de apel din al doilea ciclu

procesual nu le-a mai analizat, prin prisma faptului că nu a intrat în analiza pe

fond a cauzei, respingând acțiunea ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de intimații-reclamanți J.V. și S.I. împotriva deciziei civile nr. 3 din 18 ianuarie

2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 21 octombrie 2010.