ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 78/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 78/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la 17 noiembrie 2006, reclamantul C.I.

a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000.000 lei, cu

titlul de daune morale suferite de reclamant ca urmare a perioadei de arest

preventiv din 23 aprilie 2004-13 septembrie 2004.

în motivarea

acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., art.

52 alin. (3) din Constituție și art. 5 din C.E.D.O., reclamantul a arătat că,

în baza propunerii de arestare preventivă a Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Târgu Mureș, din 22 aprilie 2004 s-a emis mandatul de arestare preventivă

nr. 2 din 23 aprilie 2004, conform căruia a fost arestat pe durata menționată.

Prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș nr. 33/P/2004

a fost trimis în judecată în stare de arest pentru săvârșirea infracțiunii de

ultraj prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen., iar prin sentința penală nr. 237

din 3 martie 2006 a Judecătoriei Suceava s-a hotărât schimbarea încadrării

juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată, din infracțiunea de

ultraj, în infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 180 alin.

(1) C. pen. și s-a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2

rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen., ca urmare a lipsei plângerii prealabile

a părții vătămate B.A.

Sentința a

fosta apelată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, apel ce a fost

respins prin decizia nr.443/2006 a Tribunalului Suceava.

S-a reținut

că încadrarea juridică a faptei trebuie să se realizeze în baza legilor în

vigoare la acea dată, Legea nr. 18/1996, Legea

nr. 188/1999 și Legea nr. 333/2003, încă de la

începerea urmăririi

penale, cea prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., deoarece partea vătămată

îndeplinea funcția de portar la Centrul de Plasament pentru minori „D.P.P.",

neputând fi considerat funcționar public pentru a avea calitatea de subiect

pasiv al infracțiunii de ultraj.

Reclamantul a

susținut că este victima unei erori judiciare, corecta încadrare juridică a

faptei având consecințe asupra posibilității luării măsurii arestării

preventive cât și a menținerii acesteia.

Prin sentința

civilă nr. 1034 din 27 martie 2007, Tribunalul Harghita a respins acțiunea,

apreciind că în speță nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii

patrimoniale a Statului Român pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare, în cazul concret dedus judecății, încetarea procesului penal

împotriva reclamantului s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 rap. la art. 10 lit. f)

C. proc. pen., ca urmare a plângerii prealabile, și nu în temeiul vreuneia din

condițiile reglementate de art. 504 C. proc. pen.

Instanța de

fond a reținut că partea vătămată, paznic la un centru de plasament, nu a avut

calitatea de funcționar public, această împrejurare neputând fi stabilită

concret, la data arestării, ci ulterior, pe parcursul cercetării judecătorești,

constatându-se că reclamantul nu avea calitatea pentru a fi subiect pasiv al

infracțiunii de ultraj, în perioada 23 aprilie 2004-13 septembrie 2004, fiind

emise și alte mandate de arestare preventivă pentru săvârșirea altor

infracțiuni reținute în sarcina reclamantului.

Soluția primei instanțe a rămas definitivă, prin decizia nr. 99 /A din

25 octombrie 2007 a

Curții de

Apel Târgu Mureș, secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru miori și

familie, care a respins apelul declarat de reclamantul C.I. împotriva sentinței

Tribunalului Harghita.

Instanța de

apel a reținut în esență că, prin emiterea mandatului de arestare nr. 2 din 23

aprilie 2004 s-a încălcat dreptul subiectiv al reclamantului la libertate și

s-a invocat că starea de arest ar fi existat și dacă nu se emitea acest mandat,

deoarece, astfel cum a reținut și instanța de fond, în aceeași zi s-a emis și

mandatul nr.3/2004, așa încât nu se poate susține că reclamantul ar fi suferit

un prejudiciu ca urmare a perioadei petrecută în arest preventiv.

Curtea de

Apel Târgu Mureș a apreciat că, în situația în care ar fi existat doar mandatul

de arestare în discuție, celelalte motive de apel ar fi fost întemeiate, fiind

aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție, raportat la

caracterul obligatoriu al deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții

Constituționale și greșita apreciere a instanței de fond referitoare la normele

legale în vigoare la data încadrării juridice a faptei, inserând în motivarea

soluției

sale și considerente străine cauzei privind

aplicabilitatea prevederilor răspunderii civile delictuale prev. de art.

998-999 C. civ.

Împotriva

deciziei instanței de control judiciar ordinar a declarat recurs reclamantul,

pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., arătând

că deși a indicat ca temei de

drept art. 504-506 C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituție și art. 5

din C.E.D.O., instanța de apel a analizat raportul juridic sub un alt temei de

drept, cel al răspunderii civile delictuale, și nu a făcut aplicabilitatea art.

52 alin. (3) din Constituție raportat la caracterul obligatoriu al deciziei

nr.45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale.

Prin decizia

nr. 4153 din 20 iunie 2008, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantul C.I.,

a casat decizia Curții de Apel Târgu Mureș și a trimis cauza, spre rejudecare,

aceleiași instanțe de apel, conform art. 312 alin. (5) coroborat cu art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Pentru a

decide astfel, instanța de recurs a reținut că, respingând ca nefondat apelul

reclamantului, instanța de apel a apreciat eronat că, deși, prin emiterea

mandatului de arestare nr. 2 din 23 aprilie 2004 s-a încălcat dreptul subiectiv

al acestuia la libertate, nu se poate susține cu temei că reclamantul ar fi

suferit un prejudicu ca urmare a perioadei de arest preventiv, perioadă în care

s-au emis și alte mandate de arestare.

S-a

considerat că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât

apreciază că deși nu ar fi întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii

statului în caz de eroare judiciară, susține că motivele de apel ar fi fost

întemeiate cu singura condiție să nu fi existat și alte mandate de arestare,

instanța depășind obiectul învestirii analizând efectul altor mandate, deși a

fost sesizată numai cu repararea prejudiciului produs prin emiterea mandatului

de arestare nr. 2 din 23 aprilie 2004.

În

rejudecare, prin decizia nr. 10/A din 23 ianuarie 2009 Curtea de Apel Târgu

Mureș, secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, a

admis apelul reclamantului, a modificat sentința civilă nr. 1034 din 27 martie

2007 a Tribunalului Harghita și a admis în parte acțiunea reclamantului,

obligând pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească

acestuia, suma de 500.000 lei, daune morale suferite de reclamant ca urmare a

perioadei petrecute în stare de arest preventiv din data de 23 aprilie 2004-13

septembrie 2004.

Instanța de apel a

reținut că sunt incidente prevederile art. 5 alin. (5) din C.E.D.O., art. 52 alin.

(3) din Constituție, fiind întrunite condițiile răspunderii statului pentru

prejudiciile produse ca urmare a erorilor judiciare, în conformitate cu

dispozițiile art. 504-505 C. proc. pen. S-a stabilit că subzistă condițiile

erorii judiciare care determină dreptul la reparație al persoanei care a

suferit un prejudiciu prin privarea sa de libertate cu referire la decizia nr. 1481

din 5 martie 2008 și cauza Vișan contra României din 24 aprilie 2008 a CEDO .

Cât privește cuantumul

daunelor morale acordate, Curtea de Apel Târgu Mureș a considerat că

"datorită naturii nepatrimoniale a acestora nu este posibilă o evaluare

exactă în bani, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la

elementele de fapt, în speță, reclamantul fiind reținut și în baza altor

mandate de arestare și s-a arătat că s-a avut în vedere perioada arestării, de

aprox. 5 luni și împrejurarea că reclamantul nu a solicitat și nu a probat în

consecință, efectele privării sale de libertate în ce privește relațiile

profesionale și de familie".

Decizia pronunțată în

apel a făcut obiectul recursului declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, care a adus critici referitoare la nelegalitatea

hotărârii cu referire la neîndeplinirea condițiilor ce atrag răspunderea

statului pentru prejudiciile cauzate

prin erori judiciare

conform art. 504 și urm. C. proc. pen. și care au dezvoltat susțineri potrivit

cu care , nu se poate reține temeiul răspunderii statului, întrucât s-a

stabilit cu caracter definitiv revocarea mandatului de arestare nr. 2 din 23

aprilie 2004 emis de Judecătoria Miercurea Ciuc.

În motivele de

recurs, pârâtul a arătat că prin dispozițiile constituționale reglementate de

art. 53 alin. (2), statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erori judiciare, dacă se stabilește că persoana față de care a fost luată

măsura abuzivă a suferit din cauza unei erori judiciare săvârșită în procesul

penal și arată că eroarea judiciară nu se regăsește în speță, aplicarea acestei

răspunderi neavând temeiul invocat de reclamant.

S-a reținut în

motivele de recurs că din acțiunea reclamantului a rezultat că în dosarul nr. 962/P/2006

al Tribunalului Suceava, prin decizia nr. 443/2006 s-a dispus încetarea

procesului penal în baza art. 11 pct. 2 rap la art. 10 lit. f) C. proc. pen. ca

urmare a lipsei plângerii prealabile a părții vătămate și nu în conformitate cu

prevederile art. 10 alin. (1) lit. j) din același cod.

Au fost

susținute și critici potrivit cu care instanța nu a stabilit în mod obiectiv

dimensiunea suferințelor fizice și întinderea

prejudiciului moral, stabilirea cuantumul daunelor

morale nefiind

realizată în condițiile administrării unor probatorii concludente, fără

criterii și elemente de apreciere.

Recursul este fondat și urmează a fi admis pentru

considerentele ce succed.

Potrivit art.

504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are

dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării

cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(2)

Are dreptul la repararea

pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate

ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

(3)

Privarea sau restrângerea

de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanța

procurorului de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate,

prin

ordonanța procurorului de scoatere de

sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale

pentru cauza

prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., or prin hotărârea

instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin

hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărârea definitivă de încetare a

procesului penal, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j).

Î

n cazul

concret dedus judecății nu sunt întrunite condițiile existenței unei erori

judiciare în sensul mai sus arătat, neputându-se reține cu temei că reclamantul

a fost nelegal arestat.

Prin decizia

penală nr. 171/R din 13 septembrie 2004, Tribunalul Harghita a stabilit cu caracter

definitiv că a fost revocat mandatul de arestare preventivă nr. 2 din 23

aprilie 2004 emis de Judecătoria Harghita și s-a dispus punerea în libertate a

inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

Astfel,

arestarea reclamantului dispusă în baza mandatului sus menționat, ce a avut ca

temei prevederile art. 148 alin. (1) lit. d), e), i) C. proc. pen., astfel cum

s-a reținut prin decizia penală a Tribunalului Harghita, (fila 68 dosar nr.

1003/96/2006 ) a fost revocată, acesta fiind însă, arestat în alte cauze, și,

aflându-se în stare de detenție pentru alte fapte reținute în sarcina sa, nu a

avut posibilitatea să încerce zădărnicirea aflării adevărului, să influențeze

martorii, etc.

Ca atare, s-a

constatat că temeiurile arestării au încetat și nu se mai impune arestarea

preventivă, reținându-se, totodată în considerentele deciziei penale nr. 171/R/2004

că inculpatul este arestat și în alte cauze.

Este de

observat că revocarea arestării preventive nu s-a realizat datorită

caracterului nelegal al măsurii luate, la momentul dispunerii acesteia,

condiție obligatorie pentru existența unei erori judiciare, ci această măsura a

fost luată ca urmare a încetării temeiurile arestării, apreciindu-se că nu se

justifică și nu se mai impune arestarea preventivă a inculpatului.

Instanța apreciază că în speță

nu a fost săvârșită o eroare judiciară, în sensul reglementat de art. 504 C.

proc. pen., pentru a fi angajată răspunderea statului, nefiind incidente

ipotezele textului reglementat de art. 504 C. proc. civ. și nefiind îndeplinită

condiția nelegalității arestării inculpatului, condiție obligatorie pentru

existența unei erori judiciare, care să constituie fundamental obligării

statului la reparație.

Având în

vedere dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., dreptul la repararea

pagubei îl are persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de

libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, deci numai în

condițiile unei constatări a nelegalității măsurii privative de libertate,

printr-o hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de

încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j)

C. proc. pen., lipsirea de libertate a reclamantului neoperând în mod nelegal,

deoarece împotriva acestuia a fost pornită urmărirea penală în baza altui

mandat, într-o altă cauză.

Hotărârea

instanței de apel este nelegală, sub incidența motivului reglementat de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., decizia fiind pronunțată cu aplicarea greșită, în

speță a dispozițiilor art. 504-506 C. proc. pen.

Din

conținutul acestor norme rezultă că statul are o răspundere directă și limitată

la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale,

iar prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituție rezultă că eroarea

judiciară a fost definită cu referire concretă la un fapt obiectiv - respectiv,

condamnarea constatată nelegală prin pronunțarea unei hotărâri

de achitare sau privarea de libertate ori

restrângerea libertății unei persoane în mod nelegal,

constatată astfel

prin actul procedural al procurorului sau al instanței de judecată.

Față de

neîndeplinirea condițiilor răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin

erori judiciare, critica din recurs privind cuantumul daunelor morale acordate

de instanța de apel rămâne fără obiect și nu subzistă unei analize pertinente,

circumscrise raportului juridic descris.

În cazul

concret dedus judecății, răspunderea statului nu este incidență, neexistând

eroare judiciară, astfel încât Înalta Curte va admite recursul, va modifica

decizia atacată și va respinge apelul declarat de reclamant ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) și (3 )C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P.

Harghita împotriva deciziei nr. 10/A din 23 ianuarie 2009 a Curții de Apel

Târgu Mureș, secția civilă.

Modifică decizia

atacată și respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr.

1034 din 27 martie 2007 a Tribunalului Harghita, ca nefondat.

P

ronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie

2010.