ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1256/2010

asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 09 septembrie 2006 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul C.F.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 16.150 lei cu titlu de daune materiale și la plata sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. și dispozițiile paragrafului 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La data de 8 noiembrie 2006, reclamantul și-a majorat pretențiile materiale la suma de 26.050 lei, precizând că onorariu avocațial achitat în cursul procesului penal se cifrează în realitate la această sumă.

La termenul din data de 21 iunie 2007, reclamantul a depus la dosar o extindere de acțiune, prin care a chemat în judecată, în calitate de pârât Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj. Prin sentința civilă nr. 489 din 21 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. 8354/117/2006, s-a admis lipsa excepției calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj și, în consecință, s-a respins acțiunea fața de acest pârât; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.F.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind obligat să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cu titlu de reparație pentru daune morale; au fost respinse restul pretențiilor.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanța a stabilit că reclamantul C.F.I. a fost lipsit de libertate o perioadă de 5 zile și i s-a restrâns libertatea o perioadă de 30 de zile. În baza rechizitoriului întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, la data de 29 mai 2003, s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului C.F.I. pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire prevăzută și pedepsită de art. 221 C. pen., constând din aceea că, în data de 01 iunie 2000, a primit de la numitul R.M.L. un autoturism marca BMW despre care avea cunoștință că este sustras, iar apoi l-a înstrăinat numitului Ene Constantin. Prin sentința penală nr. 229/2004, pronunțată de Tribunalul Alba în dosar nr. 3887/2003, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., reclamantul C.F.I. a fost achitat de învinuirea săvârșirii infracțiunii de tăinuire prevăzută și pedepsită de art. 221 C. pen. Hotărârea judecătorească de achitare a reclamantului a rămas irevocabilă la data de 15 februarie 2006. Înainte de a verifica temeinicia pretențiilor formulate de reclamant, instanța a analizat excepțiile invocate de părți, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, chemat în judecată de reclamant în calitate de pârât și excepția inadmisibilității. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a apreciat temeinicia acesteia, având în vedere că dispozițiile art. 505 alin. (4) și art. 506 alin. (3) C. proc.

pen., stabilesc că acțiunea în reparație se formulează împotriva Statului Român, citat prin Ministerul Finanțelor. Neavând calitatea de debitor al obligației de reparare și nici pe aceea de reprezentant al statului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Participarea Parchetului în prezentul proces are loc în temeiul dispozițiilor art. 145 C. proc. civ. Inadmisibilitatea pretențiilor reclamantului, invocate de Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj nu a fost socotită de instanță ca o excepție propriu-zisă, ci ca o apărare de fond. Dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului dau dreptul la reparație persoanelor care au fost private de libertate în condiții contrare dispozițiilor alin. (1)-4.

Chiar dacă s-ar admite că privarea de libertate a reclamantului s-a făcut în condițiile art. 5 alin. (1) lit. c), alin. (2)-(4) din Convenție, și astfel, nu ar fi îndreptățit la reparații în baza dispozițiilor Convenției, cererea reclamantului în repararea pagubei este admisibilă în temeiul dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., care îndreptățesc la reparare persoanele care au fost private de libertate sau cărora li s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar nelegalitatea măsurii a rezultat din achitarea sa prin hotărâre judecătorească definitivă. Legea internă fiind mai favorabilă, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, are prioritate. Din cuprinsul dispozițiilor legale art. 504 alin. (2) si (3) C. proc.

pen., nu rezultă nicidecum că dreptul la reparație l-ar avea numai persoana care a fost achitată în căile extraordinare de atac, nu și în ciclul procesual ordinar, astfel cum susține pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ci se referă doar la hotărâre definitivă de achitare. Tribunalul a găsit întemeiată susținerea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, potrivit căreia dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. și art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu îndreptățesc reclamantul la recuperarea de la Statul Român a cheltuielilor judiciare angajate de el în cursul procesului penal, pentru că aceste cheltuieli judiciare nu sunt în legătură de cauzalitate cu măsurile privative sau restrictive de libertate.

Din ordinele de plată depuse de reclamant în probațiune rezultă că onorariile avocațiale a căror restituire o solicită reclamantul, au fost achitate în cursul perioadei 2003-2006, la mult timp după ce măsurile preventive au încetat. Situația acestor cheltuieli trebuia rezolvată de reclamant în temeiul dispozițiilor art. 193 alin. (5) și (6) C. proc. pen. În privința celorlalte pretenții, s-a reținut că, în mare parte, acestea nu au fost dovedite. Astfel, reclamantul nu a făcut dovada situației economice și financiare a firmei al cărui angajat este, că aceasta firmă a suferit un prejudiciu de imagine prin arestarea sa, că au fost afectate raporturile comerciale ale acestei firme cu partenerii săi de afaceri, că lipsa sa din firmă pe durata măsurilor preventive a afectat firma.

De asemenea, reclamantul nu a dovedit că soția sa nu a mai angajat cauze în materie penală după arestarea sa, că opțiunea acesteia ar fi determinată de arestarea sa și nu de alte cauze, mai cu seama că specializarea avocaților pe anumite materii este un fapt obișnuit, fiind rare situațiile în care avocații angajează cauze de toate tipurile. În condițiile în care au rămas nedovedite o mare parte din consecințele păgubitoare pe care reclamantul pretinde că masurile preventive nelegale luate împotriva sa le-ar fi avut asupra persoanei și familiei sale, reparațiile vor fi stabilite doar pentru suferința psihică cauzată reclamantului prin măsurile privative și restrictive de libertate luate împotriva lui, suferința care, fără a fi nevoie de dovezi suplimentare, se prezumă că a existat căci libertatea este o nevoie fundamentală a omului, a cărei lipsă cauzează suferință.

Raportat la durata măsurilor - 5 zile lipsire de libertate și 30 de zile obligația de a nu părăsi localitatea -, instanța a apreciat că suma de 1000 lei reprezintă o reparație echitabilă pentru suferința psihică cauzată. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul C.F.I., solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate, cu consecința obligării pârâtului la plata prejudiciului efectiv cauzat. Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând modificarea în sensul respingerii acțiunii reclamantului în totalitate.

Prin decizia civilă nr. 69/A din 07 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. 8354/117/2006, s-a admis în parte apelul declarat de reclamantul C.F.I., împotriva sentinței civile nr. 489 din 21 iunie 2007 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. 8354/117/2006, fiind majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de la suma de 1.000 lei la suma de 2.000 lei și menținându-se restul dispozițiilor sentinței. Împotriva deciziei civile nr. 69/A din 07 martie 2008, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Recursul a fost admis, iar hotărârea a fost casată și trimisă cauza spre rejudecarea ambelor apeluri, prin decizia civilă nr. 7550 din 28 noiembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 8354/117/2006, reținându-se în esență că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la apelul pârâtului, nu a motivat hotărârea din perspectiva susținerilor pe care pârâtul le-a făcut prin declarația de apel, situație care echivalează cu o cercetare parțială a fondului pricinii și care atrage admiterea recursului în condițiile art. 312 pct. 5 C. proc. civ. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, ca instanță de apel, cu nr. 8354/117/2006. Verificând hotărârea atacată, în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea de Apel a apreciat că apelul reclamantului este fondat în parte, iar apelul pârâtului este nefondat, pentru următoarele considerente: Reclamantul C.F.I. a fost reținut în baza ordonanței de reținere emise de IPJ Alba în dosarul nr. P/204 pentru 24 de ore, începând cu data de 3 iunie 2000, iar prin ordonanța dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba în dosarul nr. 273/P/2000 s-a dispus arestarea reclamantului pentru o perioadă de 5 zile, între 3 iunie 2000 și 7 iunie 2000, în acest sens fiind emis și mandatul de arestare preventivă nr. 41 din 3 iunie 2000 . Măsura arestării preventive a fost revocată prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba la data de 7 iunie 2000, fiind înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba dat la 29 mai 2003 și înregistrat cu nr. 3887/2003, inculpatul C.F.I. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen. Prin sentința penală nr. 229 din 11 octombrie 2000, Tribunalul Alba a hotărât achitarea inculpatului C.F.I., în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât fapta nu constituie infracțiunea de tăinuire, lipsindu-i unul dintre elementele constitutive, respectiv latura subiectivă. Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia penală nr. 139/A din 06 mai 2005 a Curții de Apel Alba Iulia, menținută prin decizia nr. 977 din 15 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data la care reclamantul a fost privat de libertate, acesta avea vârsta de 34 de ani, era căsătorit și tată a trei copii minori, exercitând funcția de director comercial al SC M.G.M. SRL Cluj-Napoca. În drept, relevante sunt în cauză dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., art. 5 paragraful final din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 193 alin. (5) și alin. (6) C. proc. pen. Din analiza dispozițiilor mai sus evocate rezultă că persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea pagubei ori de câte ori nelegalitatea măsurii privative de libertate a fost stabilită prin una dintre modalitățile enumerate exhaustiv în cuprinsul alin. (3) al art. 504 C. proc.

pen. Prin urmare, nu doar persoana care a fost condamnată definitiv și în urma rejudecării cauzei a obținut o hotărâre definitivă de achitare are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, așa cum în mod eronat susține pârâtul apelant, analizând în exclusivitate dispozițiile alin. (1) al art. 504. O interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. este de natură să obstrucționeze realizarea scopului urmărit de legiuitor prin această normă, acela de a permite repararea prejudiciului cauzat prin erorile judiciare săvârșite în procesul penal, atât prin condamnări pe nedrept, cât și prin nelegala privare de libertate din cursul procesului penal, finalizat fie prin încetarea procesului penal, fie prin achitarea inculpatului.

Numai astfel legea internă este în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care trebuie interpretate legile interne, potrivit art. 20 din Constituție. În cauză, nelegalitatea măsurii restrictive de libertate luată împotriva inculpatului C.F.I. a fost stabilită prin hotărârea definitivă de achitare pronunțată în favoarea acestuia, prin urmare, se verifică ipoteza art. 504 alin. (2) coroborat cu alin. (3) teza a IV-a C. proc. pen. În aceste circumstanțe, în mod corect prima instanță a considerat a fi admisibilă acțiunea civilă în pretenții exercitată de reclamantul C.F.I. întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Cu privire la stabilirea întinderii reparației, potrivit art. 505 alin. (1) C. proc.

pen., trebuie să se țină seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportată, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Contrar celor susținute de pârâtul apelant, prima instanță a evocat și aplicat dispozițiile acestui text normativ, reținând, în considerentele hotărârii pronunțate, circumstanțe în legătură cu situația familială a reclamantului, precum și durata măsurilor restrictive de libertate, elemente suficiente pentru a permite instanței să prezume că reclamantul a fost supus unei suferințe psihice, libertatea reprezentând o nevoie fundamentală a omului. Prima instanță a operat, așadar, cu o prezumție judiciară, în considerarea căreia a obligat pârâta la plata unor daune morale.

Indiscutabil, cele șase zile în care reclamantul a fost privat de libertate, prin reținere și arestare preventivă, perioadă la care se adaugă cele 30 de zile în care exercițiul dreptului său la liberă circulație a fost restrâns, prin instituirea obligației de a nu părăsi localitatea de domiciliu, au adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiul profesional și altele asemenea. Reclamantul avea vârsta de 34 de ani, era căsătorit și tată a trei copii minori, își câștiga existența prin muncă, administrând o societate comercială, nu avea antecedente penale, opera așadar în favoarea sa prezumția de onestitate și onorabilitate, fiind perceput ca atare în mediul social în care trăia și muncea.

Or, prin arestarea preventivă toate aceste valori au fost afectate, suferința psihică fiind generată nu doar de efectele pe care durata privării de libertate le-a provocat, prin ea însăși, ci și prin efectele sociale ulterioare produse, achitarea nefiind întotdeauna suficientă pentru ameliorarea acestor efecte și reabilitarea socială deplină a reclamantului. Prin urmare, Curtea de Apel a apreciat că obligarea pârâtului la plata unor daune morale în cuantum de 5000 lei reprezintă o sumă rezonabilă, în măsură să acopere și să compenseze daunele morale suportate de reclamant.

Cu referire la despăgubirile pretinse pentru prejudiciul material suferit constând în cheltuielile judiciare aferente procesului penal, respectiv plata onorariului avocațial, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, tribunalul a respins aceste pretenții, constatând că ele nu sunt în legătură de cauzalitate cu măsurile privative și restrictive de libertate, onorariile avocațiale fiind achitate între anii 2003-2006, în faza judecății, la mult timp după ce măsurile preventive au încetat. Într-adevăr, recuperarea acestor cheltuieli era posibilă în cursul procesului penal, prin aplicarea dispozițiilor art. 193 alin. (5) și (6) C. proc. pen. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează următoarele critici de nelegalitate: 1. Instanța de apel a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii. Art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are aplicabilitate numai în cazul în care sunt întrunite o serie de condiții cumulative și anume : - hotărârea definitivă de condamnare pe nedrept să fie desființată într-o cale extraordinară de atac, urmată de achitarea condamnatului; - luarea unei măsuri preventive împotriva unei persoane care ulterior este scoasă de sub urmărire penală sau achitată. Astfel, răspunderea statului nu este antrenată în cazul pronunțării unei hotărâri de achitare în desfășurarea ciclului normal al procesului, așa cum este situația în speță.

Pe de altă parte, art. 5 din Convenția europeana a drepturilor omului permite privarea sau restrângerea libertății unei persoane în vederea aducerii în fata autorităților, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune, ori tocmai în această situație s-a aflat intimatul, reținut și arestat preventiv în baza unui mandat legal emis, în vederea aducerii sale în fata autorităților, în condițiile în care din probatoriu administrat în dosarul de urmărire penală până la momentul luării măsurilor preventive, existau indicii puternice în sensul săvârșirii de către acesta a unei infracțiuni. 2. Se mai arată că, modificând decizia tribunalului și majorând cuantumul despăgubirilor morale, instanța de apel s-a întemeiat în mod nelegal pe prezumții.

La acordarea daunelor morale instanța trebuie să aibă în vedere vârsta celui în cauză, perioada cât a fost privat de libertate, suferințele fizice și psihice la care a fost supus și care i-au știrbit onoarea, demnitatea și i-au îngrădit libertatea, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege. Pentru ca instanța sa poată aplica aceste criterii, cel ce pretinde daune trebuie să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale ocrotite prin Constituție i-au fost afectate prin arestarea ilegala și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

În speță, reclamantul-apelant a solicitat despăgubiri morale într-un cuantum exagerat și, contrar celor reținute de instanța de apel, nu a făcut dovada nici unui prejudiciu moral, înțelegând să-și dovedească pretențiile doar cu copiile ordonanțelor emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, insuficiente ca probațiune. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: 1. Normele europene invocate prin motivele de recurs prevăd că: „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.” (art. 5 pct. 5). Așa cum în mod constant a decis Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate”, parag. 1 al art. 5 are în vedere libertatea individuală în accepțiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei, urmărind ca nimeni să nu fie privat de această libertate în mod arbitrar.

Învestită cu soluționarea unor plângeri întemeiate pe prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța europeană, în jurisprudența sa, afirmă în mod constant că scopul esențial al art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale și că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală. În aplicarea art. 5 lit. c), în jurisprudența sa, instanța europeană a cercetat întotdeauna respectarea condiției existenței unor bănuieli legitime, plauzibile, verosimile, care să justifice arestarea unei persoane. În cauză, reclamantul C.F.I.

a fost reținut în baza ordonanței de reținere emise de IPJ Alba în dosarul nr. P/204 pentru 24 de ore, începând cu data de 3 iunie 2000, iar prin ordonanța dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba în dosarul nr. 273/P/2000 s-a dispus arestarea reclamantului pentru o perioadă de 5 zile, între 3 iunie 2000 și 7 iunie 2000, în acest sens fiind emis și mandatul de arestare preventivă nr. 41 din 3 iunie 2000 . Măsura arestării preventive a fost revocată prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba la data de 7 iunie 2000, fiind înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba dat la 29 mai 2003 și înregistrat cu nr. 3887/2003, inculpatul C.F.I.

a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen. Prin sentința penală nr. 229 din 11 octombrie 2000, Tribunalul Alba a hotărât achitarea inculpatului C.F.I., în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât fapta nu constituie infracțiunea de tăinuire, lipsindu-i unul dintre elementele constitutive, respectiv latura subiectivă. Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia penală nr. 139/A din 06 mai 2005 a Curții de Apel Alba Iulia, menținută prin decizia nr. 977 din 15 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că faptei ce a atras privarea de libertate a reclamantului îi lipsește unul din elementele constitutive, ceea ce determină, în mod evident, nelegalitatea actului prin care această măsură a fost dispusă.

Pe de altă parte, nelegalitatea actului care a determinat încarcerarea reclamantului atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. Scopul urmărit de aceste reglementări legale naționale este acela de a permite repararea prejudiciului suferit de acele persoane care au fost private de libertate în mod nelegal. Aceeași consecință - a recunoașterii dreptului reclamantului la repararea pagubei produse - o are și interpretarea art. 504 C. proc. pen. prin raportare la art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din perspectiva normei europene, încarcerarea reclamantului în baza unei ordonanțe de arestare, ulterior revocată, pentru o faptă ce s-a constatat prin hotărâre judecătorească că nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost reținut și arestat, atrage o încălcare a dreptului la libertate și obligă autoritățile statale la repararea prejudiciului astfel produs.

În consecință, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a constatat că reclamantului i s-a produs un prejudiciu prin încălcarea dreptului său la libertate și, pe cale de consecință, a stabilit incidența în cauză a art. 504 C. proc. pen. 2. În ceea ce privește întinderea acestui prejudiciu, Înalta Curte reține ca fiind nefondate criticile cuprinse în motivele de recurs. Curtea de Apel a constatat în mod corect că reclamantului a suferit un prejudiciu moral la a cărui reparare este îndreptățit. În prezent, posibilitatea reparării bănești a daunelor morale nu mai poate fi contestată, dispărând justificările ideologice ale sistemului politic trecut care fundamentau interzicerea acestora.

Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale, printre care chiar art. 505 C. proc. pen. Dispozițiile legale menționate prevăd repararea pagubei prin plata unei sume de bani folosind termenul de „paguba suferită” fără a distinge între prejudiciul moral și cel patrimonial. Mai mult, stabilind că la întinderea reparației „se ține seama (...) și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate (...)”, art. 505 C. proc. pen. trebuie interpretat în acord cu principiul enunțat anterior în sensul că are în vedere inclusiv prejudiciul moral atunci când reglementează criterii de stabilire a întinderii reparației pecuniare.

Probele administrate dovedesc că în cauză, prin eroarea judiciară intervenită, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului-intimat la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil atât din perspectiva art. 504 și urm. C. proc. pen. cât și din perspectiva art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale menționate și a principiilor de drept aplicabile în această materie. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, recurentul susține că acesta nu este dovedit prin probele administrate. Modul de interpretare a dovezilor administrate nu poate fi însă cenzurat pe calea recursului, în condițiile în care prevederile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau exercitarea controlului judiciar sub acest aspect au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, față de considerentele expuse, apreciind ca legală hotărârea recurată, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 117/A din 10 aprilie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2010.