ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1256/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1256/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 09

septembrie 2006 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul C.F.I. a chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea

pârâtului la plata sumei de 16.150 lei cu titlu de daune materiale și la plata

sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 504-506 C. proc. pen. și dispozițiile paragrafului 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 8 noiembrie 2006,

reclamantul și-a majorat pretențiile materiale la suma de 26.050 lei, precizând

că onorariu avocațial achitat în cursul procesului penal se cifrează în

realitate la această sumă.

La termenul din data de 21 iunie 2007,

reclamantul a depus la dosar o extindere de acțiune, prin care a chemat în

judecată, în calitate de pârât Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă

Tribunalul Cluj.

Prin sentința civilă nr. 489 din 21 iunie

2007, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. 8354/117/2006, s-a admis lipsa

excepției calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj

și, în consecință, s-a respins acțiunea fața de acest pârât; s-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul C.F.I. împotriva pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind obligat să plătească reclamantului

suma de 1.000 lei cu titlu de reparație pentru daune morale; au fost respinse

restul pretențiilor.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanța a stabilit că reclamantul C.F.I. a fost lipsit de libertate o perioadă

de 5 zile și i s-a restrâns libertatea o perioadă de 30 de zile.

În baza rechizitoriului întocmit de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, la data de 29 mai 2003, s-a dispus

trimiterea în judecată a reclamantului C.F.I. pentru săvârșirea infracțiunii de

tăinuire prevăzută și pedepsită de art. 221 C. pen., constând din aceea că, în

data de 01 iunie 2000, a primit de la numitul R.M.L. un autoturism marca BMW

despre care avea cunoștință că este sustras, iar apoi l-a înstrăinat numitului

Ene Constantin.

Prin sentința penală nr. 229/2004,

pronunțată de Tribunalul Alba în dosar nr. 3887/2003, în baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., reclamantul C.F.I.

a fost achitat de învinuirea săvârșirii infracțiunii de tăinuire prevăzută și

pedepsită de art. 221 C. pen.

Hotărârea judecătorească de achitare a

reclamantului a rămas irevocabilă la data de 15 februarie 2006.

Înainte de a verifica temeinicia

pretențiilor formulate de reclamant, instanța a analizat excepțiile invocate de

părți, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de

pe lângă Tribunalul Cluj, chemat în judecată de reclamant în calitate de pârât

și excepția inadmisibilității.

Cu privire la excepția lipsei calității

procesuale pasive, tribunalul a apreciat temeinicia acesteia, având în vedere

că dispozițiile art. 505 alin. (4) și art. 506 alin. (3) C. proc. pen.,

stabilesc că acțiunea în reparație se formulează împotriva Statului Român,

citat prin Ministerul Finanțelor. Neavând calitatea de debitor al obligației de

reparare și nici pe aceea de reprezentant al statului, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Cluj nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Participarea

Parchetului în prezentul proces are loc în temeiul dispozițiilor art. 145 C. proc. civ.

Inadmisibilitatea pretențiilor

reclamantului, invocate de Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Cluj nu a fost socotită de instanță ca o excepție

propriu-zisă, ci ca o apărare de fond.

Dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului dau dreptul la reparație persoanelor care au fost private de

libertate în condiții contrare dispozițiilor alin. (1)-4. Chiar dacă s-ar

admite că privarea de libertate a reclamantului s-a făcut în condițiile art. 5 alin.

(1) lit. c), alin. (2)-(4) din Convenție, și astfel, nu ar fi îndreptățit la

reparații în baza dispozițiilor Convenției, cererea reclamantului în repararea

pagubei este admisibilă în temeiul dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C.

proc. pen., care îndreptățesc la reparare persoanele care au fost private de

libertate sau cărora li s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar

nelegalitatea măsurii a rezultat din achitarea sa prin hotărâre judecătorească

definitivă. Legea internă fiind mai favorabilă, potrivit art. 20 alin. (2) din

Constituție, are prioritate.

Din cuprinsul dispozițiilor legale art.

504 alin. (2) si (3) C. proc. pen., nu rezultă nicidecum că dreptul la

reparație l-ar avea numai persoana care a fost achitată în căile extraordinare

de atac, nu și în ciclul procesual ordinar, astfel cum susține pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, ci se referă doar la hotărâre definitivă de

achitare.

Tribunalul a găsit întemeiată susținerea

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, potrivit căreia dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. și art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu îndreptățesc

reclamantul la recuperarea de la Statul Român a cheltuielilor judiciare angajate de el în cursul procesului penal, pentru că aceste cheltuieli judiciare nu sunt

în legătură de cauzalitate cu măsurile privative sau restrictive de libertate.

Din ordinele de plată depuse de reclamant în probațiune rezultă că onorariile

avocațiale a căror restituire o solicită reclamantul, au fost achitate în

cursul perioadei 2003-2006, la mult timp după ce măsurile preventive au

încetat.

Situația acestor cheltuieli trebuia

rezolvată de reclamant în temeiul dispozițiilor art. 193 alin. (5) și (6) C.

proc. pen.

În privința celorlalte pretenții, s-a

reținut că, în mare parte, acestea nu au fost dovedite.

Astfel, reclamantul nu a făcut dovada

situației economice și financiare a firmei al cărui angajat este, că aceasta

firmă a suferit un prejudiciu de imagine prin arestarea sa, că au fost afectate

raporturile comerciale ale acestei firme cu partenerii săi de afaceri, că lipsa

sa din firmă pe durata măsurilor preventive a afectat firma.

De asemenea, reclamantul nu a dovedit că

soția sa nu a mai angajat cauze în materie penală după arestarea sa, că

opțiunea acesteia ar fi determinată de arestarea sa și nu de alte cauze, mai cu

seama că specializarea avocaților pe anumite materii este un fapt obișnuit,

fiind rare situațiile în care avocații angajează cauze de toate tipurile.

În condițiile în care au rămas nedovedite

o mare parte din consecințele păgubitoare pe care reclamantul pretinde că

masurile preventive nelegale luate împotriva sa le-ar fi avut asupra persoanei

și familiei sale, reparațiile vor fi stabilite doar pentru suferința psihică

cauzată reclamantului prin măsurile privative și restrictive de libertate luate

împotriva lui, suferința care, fără a fi nevoie de dovezi suplimentare, se

prezumă că a existat căci libertatea este o nevoie fundamentală a omului, a

cărei lipsă cauzează suferință.

Raportat la durata măsurilor - 5 zile

lipsire de libertate și 30 de zile obligația de a nu părăsi localitatea -,

instanța a apreciat că suma de 1000 lei reprezintă o reparație echitabilă

pentru suferința psihică cauzată.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamantul C.F.I., solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii

atacate, cu consecința obligării pârâtului la plata prejudiciului efectiv

cauzat.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat

apel și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând

modificarea în sensul respingerii acțiunii reclamantului în totalitate.

Prin decizia civilă nr. 69/A din 07

martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. 8354/117/2006, s-a

admis în parte apelul declarat de reclamantul C.F.I., împotriva sentinței

civile nr. 489 din 21 iunie 2007 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr.

8354/117/2006, fiind majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului

de la suma de 1.000 lei la suma de 2.000 lei și menținându-se restul

dispozițiilor sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 69/A din 07

martie 2008, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, solicitând casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii

cauzei spre rejudecare.

Recursul a fost admis, iar hotărârea a

fost casată și trimisă cauza spre rejudecarea ambelor apeluri, prin decizia

civilă nr. 7550 din 28 noiembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în dosar nr. 8354/117/2006, reținându-se în esență că instanța de apel

nu s-a pronunțat cu privire la apelul pârâtului, nu a motivat hotărârea din

perspectiva susținerilor pe care pârâtul le-a făcut prin declarația de apel,

situație care echivalează cu o cercetare parțială a fondului pricinii și care

atrage admiterea recursului în condițiile art. 312 pct. 5 C. proc. civ.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel Cluj, ca instanță de apel, cu nr. 8354/117/2006.

Verificând hotărârea atacată, în

conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel a

apreciat că apelul reclamantului este fondat în parte, iar apelul pârâtului

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamantul C.F.I. a fost reținut în

baza ordonanței de reținere emise de IPJ Alba în dosarul nr. P/204 pentru 24 de

ore, începând cu data de 3 iunie 2000, iar prin ordonanța dată de Parchetul de

pe lângă Tribunalul Alba în dosarul nr. 273/P/2000 s-a dispus arestarea

reclamantului pentru o perioadă de 5 zile, între 3 iunie 2000 și 7 iunie 2000,

în acest sens fiind emis și mandatul de arestare preventivă nr. 41 din 3 iunie

2000 .

Măsura arestării preventive a fost

revocată prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba la data de 7

iunie 2000, fiind înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea

pentru o perioadă de 30 de zile.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Tribunalul Alba dat la 29 mai 2003 și înregistrat cu nr. 3887/2003,

inculpatul C.F.I. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de

tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen.

Prin sentința penală nr. 229 din 11

octombrie 2000, Tribunalul Alba a hotărât achitarea inculpatului C.F.I., în

baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., întrucât fapta nu constituie infracțiunea de tăinuire, lipsindu-i unul

dintre elementele constitutive, respectiv latura subiectivă. Această hotărâre a

rămas definitivă prin decizia penală nr. 139/A din 06 mai 2005 a Curții de Apel

Alba Iulia, menținută prin decizia nr. 977 din 15 februarie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

La data la care reclamantul a fost privat

de libertate, acesta avea vârsta de 34 de ani, era căsătorit și tată a trei

copii minori, exercitând funcția de director comercial al SC M.G.M. SRL

Cluj-Napoca.

În drept, relevante sunt în cauză

dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., art. 5 paragraful final din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 193 alin. (5) și alin. (6) C. proc. pen.

Din analiza dispozițiilor mai sus evocate

rezultă că persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de

libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la

repararea pagubei ori de câte ori nelegalitatea măsurii privative de libertate

a fost stabilită prin una dintre modalitățile enumerate exhaustiv în cuprinsul

alin. (3) al art. 504 C. proc. pen.

Prin urmare, nu doar persoana care a fost

condamnată definitiv și în urma rejudecării cauzei a obținut o hotărâre

definitivă de achitare are dreptul la repararea de către stat a pagubei

suferite, așa cum în mod eronat susține pârâtul apelant, analizând în

exclusivitate dispozițiile alin. (1) al art. 504. O interpretare restrictivă a

dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. este de natură să obstrucționeze realizarea

scopului urmărit de legiuitor prin această normă, acela de a permite repararea prejudiciului

cauzat prin erorile judiciare săvârșite în procesul penal, atât prin condamnări

pe nedrept, cât și prin nelegala privare de libertate din cursul procesului penal,

finalizat fie prin încetarea procesului penal, fie prin achitarea inculpatului.

Numai astfel legea internă este în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful

5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care trebuie

interpretate legile interne, potrivit art. 20 din Constituție.

În cauză, nelegalitatea măsurii

restrictive de libertate luată împotriva inculpatului C.F.I. a fost stabilită

prin hotărârea definitivă de achitare pronunțată în favoarea acestuia, prin

urmare, se verifică ipoteza art. 504 alin. (2) coroborat cu alin. (3) teza a

IV-a C. proc. pen. În aceste circumstanțe, în mod corect prima instanță a

considerat a fi admisibilă acțiunea civilă în pretenții exercitată de

reclamantul C.F.I. întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Cu privire la stabilirea întinderii

reparației, potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., trebuie să se țină seama

de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportată,

precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui

privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Contrar celor

susținute de pârâtul apelant, prima instanță a evocat și aplicat dispozițiile

acestui text normativ, reținând, în considerentele hotărârii pronunțate,

circumstanțe în legătură cu situația familială a reclamantului, precum și

durata măsurilor restrictive de libertate, elemente suficiente pentru a permite

instanței să prezume că reclamantul a fost supus unei suferințe psihice,

libertatea reprezentând o nevoie fundamentală a omului. Prima instanță a

operat, așadar, cu o prezumție judiciară, în considerarea căreia a obligat

pârâta la plata unor daune morale.

Indiscutabil, cele șase zile în care

reclamantul a fost privat de libertate, prin reținere și arestare preventivă,

perioadă la care se adaugă cele 30 de zile în care exercițiul dreptului său la

liberă circulație a fost restrâns, prin instituirea obligației de a nu părăsi

localitatea de domiciliu, au adus atingere valorilor care definesc

personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la

sănătatea și integritatea sa corporală, la cinste, demnitate, onoare,

prestigiul profesional și altele asemenea.

Reclamantul avea vârsta de 34 de ani, era

căsătorit și tată a trei copii minori, își câștiga existența prin muncă,

administrând o societate comercială, nu avea antecedente penale, opera așadar

în favoarea sa prezumția de onestitate și onorabilitate, fiind perceput ca

atare în mediul social în care trăia și muncea. Or, prin arestarea preventivă

toate aceste valori au fost afectate, suferința psihică fiind generată nu doar

de efectele pe care durata privării de libertate le-a provocat, prin ea însăși,

ci și prin efectele sociale ulterioare produse, achitarea nefiind întotdeauna

suficientă pentru ameliorarea acestor efecte și reabilitarea socială deplină a

reclamantului.

Prin urmare, Curtea de Apel a apreciat că

obligarea pârâtului la plata unor daune morale în cuantum de 5000 lei

reprezintă o sumă rezonabilă, în măsură să acopere și să compenseze daunele

morale suportate de reclamant.

Cu referire la despăgubirile pretinse

pentru prejudiciul material suferit constând în cheltuielile judiciare aferente

procesului penal, respectiv plata onorariului avocațial, instanța de apel a

apreciat că, în mod corect, tribunalul a respins aceste pretenții, constatând

că ele nu sunt în legătură de cauzalitate cu măsurile privative și restrictive

de libertate, onorariile avocațiale fiind achitate între anii 2003-2006, în

faza judecății, la mult timp după ce măsurile preventive au încetat.

Într-adevăr, recuperarea acestor

cheltuieli era posibilă în cursul procesului penal, prin aplicarea

dispozițiilor art. 193 alin. (5) și (6) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal a declarat și motivat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin motivele de recurs întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează următoarele critici de

nelegalitate:

greșit excepția inadmisibilității acțiunii.

Art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are

aplicabilitate numai în cazul în care sunt întrunite o serie de condiții cumulative

și anume :

- hotărârea definitivă de condamnare

pe nedrept să fie desființată într-o cale extraordinară de atac, urmată de

achitarea condamnatului;

- luarea unei măsuri preventive împotriva

unei persoane care ulterior este scoasă de sub urmărire penală sau achitată.

Astfel, răspunderea statului nu este

antrenată în cazul pronunțării unei hotărâri de achitare în desfășurarea ciclului

normal al procesului, așa cum este situația în speță.

Pe de altă parte, art. 5 din Convenția

europeana a drepturilor omului permite privarea sau restrângerea libertății

unei persoane în vederea aducerii în fata autorităților, atunci când există

motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune, ori tocmai în această

situație s-a aflat intimatul, reținut și arestat preventiv în baza unui mandat

legal emis, în vederea aducerii sale în fata autorităților, în condițiile în care

din probatoriu administrat în dosarul de urmărire penală până la momentul

luării măsurilor preventive, existau indicii puternice în sensul săvârșirii de

către acesta a unei infracțiuni.

tribunalului și majorând cuantumul despăgubirilor morale, instanța de apel s-a

întemeiat în mod nelegal pe prezumții.

La acordarea daunelor morale

instanța trebuie să aibă în vedere vârsta celui în cauză, perioada cât a fost

privat de libertate, suferințele fizice și psihice la care a fost supus și care

i-au știrbit onoarea, demnitatea și i-au îngrădit libertatea, drepturile

personale nepatrimoniale ocrotite de lege.

Pentru ca instanța sa poată aplica aceste

criterii, cel ce pretinde daune trebuie să producă un minim de argumente și

indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale

ocrotite prin Constituție i-au fost afectate prin arestarea ilegala și, pe cale

de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să

compenseze prejudiciul.

În speță, reclamantul-apelant a solicitat

despăgubiri morale într-un cuantum exagerat și, contrar celor reținute de

instanța de apel, nu a făcut dovada nici unui prejudiciu moral, înțelegând să-și

dovedească pretențiile doar cu copiile ordonanțelor emise de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Alba, insuficiente ca probațiune.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul

nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

motivele de recurs prevăd că:

„Orice persoană are dreptul la

libertate și la siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de

libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

c) dacă a fost arestat sau reținut

în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când

există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există

motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

Orice persoană care este victima

unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui

articol are dreptul la reparații.” (art. 5 pct. 5).

Așa cum în mod constant a decis

Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate”, parag. 1 al art. 5 are în

vedere libertatea individuală în accepțiunea ei clasică, adică libertatea

fizică a persoanei, urmărind ca nimeni să nu fie privat de această libertate în

mod arbitrar. Învestită cu soluționarea unor plângeri întemeiate pe prevederile

art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța europeană, în

jurisprudența sa, afirmă în mod constant că scopul esențial al art. 5 este

protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale și că, în

realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază

legală.

În aplicarea art. 5 lit. c), în

jurisprudența sa, instanța europeană a cercetat întotdeauna respectarea

condiției existenței unor bănuieli legitime, plauzibile, verosimile, care să

justifice arestarea unei persoane.

În cauză, reclamantul C.F.I. a fost

reținut în baza ordonanței de reținere emise de IPJ Alba în dosarul nr. P/204

pentru 24 de ore, începând cu data de 3 iunie 2000, iar prin ordonanța dată de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba în dosarul nr. 273/P/2000 s-a dispus

arestarea reclamantului pentru o perioadă de 5 zile, între 3 iunie 2000 și 7

iunie 2000, în acest sens fiind emis și mandatul de arestare preventivă nr. 41

din 3 iunie 2000 .

Măsura arestării preventive a fost

revocată prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba la data de 7

iunie 2000, fiind înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea

pentru o perioadă de 30 de zile.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Tribunalul Alba dat la 29 mai 2003 și înregistrat cu nr. 3887/2003,

inculpatul C.F.I. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de

tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen.

Prin sentința penală nr. 229 din 11

octombrie 2000, Tribunalul Alba a hotărât achitarea inculpatului C.F.I., în

baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., întrucât fapta nu constituie infracțiunea de tăinuire, lipsindu-i unul

dintre elementele constitutive, respectiv latura subiectivă. Această hotărâre a

rămas definitivă prin decizia penală nr. 139/A din 06 mai 2005 a Curții de Apel

Alba Iulia, menținută prin decizia nr. 977 din 15 februarie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, printr-o hotărâre

judecătorească definitivă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că faptei ce

a atras privarea de libertate a reclamantului îi lipsește unul din elementele

constitutive, ceea ce determină, în mod evident, nelegalitatea actului prin care

această măsură a fost dispusă.

Pe de altă parte, nelegalitatea

actului care a determinat încarcerarea reclamantului atrage incidența în cauză

a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. Scopul urmărit de aceste reglementări

legale naționale este acela de a permite repararea prejudiciului suferit de

acele persoane care au fost private de libertate în mod nelegal.

Aceeași consecință - a recunoașterii

dreptului reclamantului la repararea pagubei produse - o are și interpretarea

art. 504 C. proc. pen. prin raportare la art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului. Din perspectiva normei europene, încarcerarea

reclamantului în baza unei ordonanțe de arestare, ulterior revocată, pentru o

faptă ce s-a constatat prin hotărâre judecătorească că nu întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii pentru care a fost reținut și arestat, atrage o

încălcare a dreptului la libertate și obligă autoritățile statale la repararea

prejudiciului astfel produs.

În consecință, Înalta Curte

apreciază că în mod corect instanța de apel a constatat că reclamantului i s-a

produs un prejudiciu prin încălcarea dreptului său la libertate și, pe cale de

consecință, a stabilit incidența în cauză a art. 504 C. proc. pen.

acestui prejudiciu, Înalta Curte reține ca fiind nefondate criticile cuprinse

în motivele de recurs.

Curtea de Apel a constatat în mod

corect că reclamantului a suferit un prejudiciu moral la a cărui reparare este

îndreptățit.

În prezent, posibilitatea reparării

bănești a daunelor morale nu mai poate fi contestată, dispărând justificările

ideologice ale sistemului politic trecut care fundamentau interzicerea acestora.

Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de

principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de

prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele

dispoziții legale speciale, printre care chiar art. 505 C. proc. pen.

Dispozițiile legale menționate prevăd repararea pagubei prin plata unei sume de

bani folosind termenul de „paguba suferită” fără a distinge între prejudiciul

moral și cel patrimonial. Mai mult, stabilind că la întinderea reparației „se

ține seama (...) și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra

familiei celui privat de libertate (...)”, art. 505 C. proc. pen. trebuie

interpretat în acord cu principiul enunțat anterior în sensul că are în vedere inclusiv

prejudiciul moral atunci când reglementează criterii de stabilire a întinderii

reparației pecuniare.

Probele administrate dovedesc că în

cauză, prin eroarea judiciară intervenită, au fost lezate drepturi fundamentale

ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea

umană, dreptul reclamantului-intimat la repararea prejudiciului produs de

aceasta fiind incontestabil atât din perspectiva art. 504 și urm. C. proc. pen.

cât și din perspectiva art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în cazul daunelor

morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii

precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru

repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea

unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul

acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Problema stabilirii despăgubirilor

pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și

valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică

încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă

a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel

supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile

morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme

concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea

și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este

potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Înalta Curte apreciază că instanța

de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale menționate și a principiilor

de drept aplicabile în această materie.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, recurentul susține că acesta nu este dovedit prin

probele administrate.

Modul de interpretare a dovezilor

administrate nu poate fi însă cenzurat pe calea recursului, în condițiile în

care prevederile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau exercitarea

controlului judiciar sub acest aspect au fost în mod expres abrogate prin art.

I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, față de considerentele

expuse, apreciind ca legală hotărârea recurată, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. Cluj împotriva

deciziei nr. 117/A din 10 aprilie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25

februarie 2010.