ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2865/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.S., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul O.R.I. – D.I.M. București, obligarea pârâtei la emiterea autorizației de muncă pentru lucrătorii detașați, prevăzută de art. 6 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 56/2007, cu consecința emiterii permisului de ședere și suspendarea efectelor respingerii cererii de eliberare a „autorizației de muncă” cu consecința prelungirii dreptului de ședere în România. În motivare, reclamantul, a susținut că este cetățean turc, angajat cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată la SC S.Y.I.V.E.

AS, fiind detașat la sucursala din București a acestei societăți. A mai arătat reclamantul, că a intrat pe teritoriul României cu o viză de lungă ședere de tip D/AS, valabilă până în data de 18 decembrie 2008, că în data de 10 septembrie 2008, a solicitat pârâtei eliberarea autorizației de muncă pentru lucrătorii detașați, prevăzută de art. 6 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 56/2007, solicitare la care pârâta, i-a comunicat, prin adresa nr. 2802125 din 02 octombrie 2008, un răspuns negativ cu motivarea că a expirat contingentul de 10.000 de autorizații aferent anului 2008, aprobat prin H.G. nr. 150/2008 reclamantul precizând totodată, faptul că plângerea prealabilă formulată împotriva acestei adrese, și înregistrată sub.

nr. 2802481 din 29 octombrie 2008 i-a fost, de asemenea, respinsă de pârâtă. Prin sentința civilă nr. 434 din 4 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte acțiunea formulată de reclamant, obligând pârâta la emiterea autorizației de muncă pentru lucrătorii detașați prevăzută de art. 6 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 56/2007 și a respins capătul de cerere privind suspendarea executării adresei nr. 2802125 din 2 octombrie 2008 ca rămasă tară obiect. Prin decizia civilă nr. 1128 din 27 aprilie 2009, Curtea de Apel București în considerarea dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 639/2007 și art. 10 alin. (I) din Legea nr. 554/2004, care atribuie O.R..I.

calitatea de autoritate publică centrală, a casat sentința recurată și rejudecând cauza, prin decizia nr. 4109 din 24 noiembrie 2009, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâta D.I.M. București la emiterea pentru reclamant a autorizației de muncă pentru lucrătorii detașați prevăzută de art. 6 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 56/2007 și a respins capătul de cerere privind suspendarea executării adresei nr. 2802125 din 2 octombrie 2008 ca rămas fără obiect. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în esență, faptul că argumentul invocat de pârâtă în justificarea respingerii solicitării reclamantului, respectiv expirarea contingentului anual de autorizații, este nefondat în raport cu dispozițiile H.G.

nr. 1368/2008, prin care s-a dispus suplimentarea acestui contingent cu încă 5000 de autorizații, astfel încât, în raport cu data formulării cererii de către reclamant, se impunea reanalizarea solicitării acestuia. Curtea a apreciat totodată, că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 5 din H.G. nr. 150/2008, care fac referire la suplimentarea autorizațiilor atunci când numărul cererilor este mai mare decât cel al autorizațiilor, reiese că reclamantului nu-i revenea obligația de a formula o nouă cerere, întrucât mărirea numărului acestor autorizații se raportează la solicitări deja existente. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta D.I.M. București criticând-o ca nelegală și netemeinică.

În motivarea recursului formulat întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de fond a reținut în mod greșit, în ceea ce privește cererea intimatului-reclamant, faptul că au fost respectate dispozițiile art. 14 alin .(1) lit. c) din O.U.G. nr. 56/2007, deși acesta nu depusese în termenul legal prevăzut pentru soluționarea cererii toate documentele necesare obținerii autorizației de muncă, iar traducerea legalizată a scrisorii de detașare, a fost depusă după expirarea acestui termen. Consideră recurenta că în mod eronat s-a reținut de către instanța de fond prin sentința criticată, faptul că actul de detașare nu trebuie să menționeze expres funcția pe care urmează a fi detașat salariatul, ignorând dispozițiile art. 2 lit. g) din O.U.G.

nr. 56/2007. Recurenta a criticat soluția instanței de fond și în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 5 din H.G. nr. 150/2008 care fac referire la suplimentarea autorizațiilor în sensul că nu ar fi necesară formularea unei noi cereri. Consideră recurenta că având în vedere dispozițiile art. 44 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, potrivit cărora autorizațiile de muncă se eliberează străinilor care se încadrează în contingentul anual aprobat, astfel că la data suplimentări nu avea obligația legală de a reanaliza din oficiu cererile depuse și nesoluționate. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat urmând a fi admis pentru următoarele considerente. Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 56/2007, pentru obținerea autorizației de muncă pentru lucrătorii detașați, angajatorul, persoană juridică din România ori reprezentanța, sucursala sau filiala unei persoane juridice cu sediul în străinătate, are obligația de a depune o cerere motivată însoțită de documentele prevăzute la art. 7 alin. (1) lit. a), b), d) și i) precum și de copia actului de detașare tradus și legalizat. În fapt, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză cu ocazia judecării în fond a cauzei, cererea de acordare a autorizației de muncă nu a fost însoțită de documentul prevăzut la litera c) a articolului mai sus menționat, nefiind anexată copia actului de detașare tradus și legalizat.

Faptul ulterior al depunerii documentului respectiv la data de 16 octombrie 2008, cu depășirea termenului legal de soluționare a cererii pentru obținerea autorizației conform art. 15 alin. (1) din actul normativ sus-menționat, nu poate fi considerat un refuz nejustificat de soluționare a cererii astfel cum în mod eronat a apreciat instanța de fond, întrucât nu erau îndeplinite condițiile legale pentru eliberarea autorizației solicitate. Pe de altă parte, la data soluționării cererii, numărul de autorizații aprobat prin H.G. nr. 150/2008 pentru anul 2008 era depășit iar potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 56/2007 cu modificările și completările ulterioare, străinii pot fi angajați în muncă pe teritoriul României, dacă se încadrează în contingentul anual aprobat prin hotărâre a Guvernului.

Astfel fiind, suplimentarea ulterioară a numărului autorizaților de muncă prin H.G. nr. 1368/2008 nu are relevanță în cauză deoarece această suplimentare a intervenit ulterior soluționării cererii intimatului iar o nouă cerere de acordare a autorizației nu a fost formulată, iar dispozițiile O.U.G. nr. 56/2007 nu impun instituției intimate, obligația reanalizării cererilor de eliberare a autorizațiilor de muncă soluționate nefavorabil datorită epuizării contingentului anual, în momentul suplimentării acestuia, angajatorul având obligația legală ca pentru fiecare solicitare de autorizație de muncă să depună o cerere motivată însoțită de toate documentele prevăzute de dispozițiile legale. Astfel fiind, reținând că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind un refuz nejustificat de soluționare a cererii formulate de intimatul-reclamant pentru acordarea autorizației de muncă, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va admite recursul formulat în cauză și va modifica sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.I.M. București împotriva sentinței civile nr. 4109 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2010.