ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4534/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 451 din 26 ianuarie 2010, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC Y.Q.C. SRL București, în contradictoriu cu pârâtul

Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția pentru Imigrări a Municipiului

București și în consecință, a anulat adresa nr. 2610677 din 5 ianuarie 2009 emisă

de pârâtă, obligând-o să emită autorizația de muncă solicitată de reclamantă,

pentru cetățeanul chinez H.J.

Pentru a hotărî astfel instanța a

reținut că, prin acțiunea formulată, inițial pe rolul Tribunalului București, secția

a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta a solicitat anularea adresei

nr. 2610677 din 5 ianuarie 2009 prin care pârâta a soluționat nefavorabil

cererea sa privind emiterea autorizației de muncă, pentru lucrători permanenți,

pentru cetățeanul chinez H.J. cu motivarea că existența a 2 șomeri înregistrați

la A.M.O.F.M. pentru funcția de calculator preț cost, nu înseamnă încălcarea procedurii

de realizare a unei selecții legale, deoarece numărul posturilor vacante scoase

de societate acoperă și persoanele înregistrate în șomaj dar acestea nu au fost

interesate de ofertă, astfel cum rezultă din procesul verbal de selecție, iar

împrejurarea că administratorul firmei are el însuși permis de ședere în scop

de muncă la altă firmă, nu prezintă relevanță în speță.

S-a mai reținut că, prin întâmpinarea

depusă, pârâta a invocat nerespectarea de către angajator a dispozițiilor art.

3 lit. o) și art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 56/2007, care instituie o măsură

de protecție a forței de muncă autohtone.

În acest context instanța de fond a

apreciat că actul administrativ contestat exprimă un refuz nejustificat de

soluționare a cererii reclamantei, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea

nr. 554/2004, în condițiile în care, din probele administrate rezultă că cei

doi cetățeni români care figurau în evidențe ca fiind disponibili pentru postul

de „calculator preț cost” nu au dorit să se angajeze la societatea reclamantă,

nefiind deci interesați de oferta acesteia, pe de o parte, iar pe de altă

parte, în speță sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 3 alin. (1) lit. a)

și art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 56/2007, pentru eliberarea autorizației de

muncă solicitate, atâta vreme cât cetățeanul român disponibil nu-și manifestă

intenția de a se angaja în același loc de muncă, nefiind astfel încălcate

măsurile de protecție instituite prin ordonanță.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta Direcția pentru Imigrări a Municipiului București.

În motivarea recursului său,

Direcția pentru Imigrări a Municipiului București a arătat în esență următoare:

Sentința de fond este netemeinică și

nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Refuzul eliberării autorizației de

muncă a fost întemeiat pe nerespectarea de către angajator a prevederilor art.

3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 56/2007 cu modificările

și completările ulterioare.

În mod greșit instanța de fond a

apreciat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru eliberarea autorizației

de muncă solicitate de intimata - reclamantă întrucât postul vacant în discuție

neputând fi ocupat de niciunul dintre cei doi cetățeni români, dată fiind

opțiunea acestora de a nu se angaja pe postul respectiv, poate fi ocupat de

cetățeanul străin.

Consideră recurenta că prin

prevederile art. 7 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 56/2007 și art. 3 alin. (1)

lit. a) rezultă că nu erau îndeplinite condițiile legale pentru eliberarea autorizației

de muncă, întrucât în speță locul de muncă pentru care s-a solicitat

autorizația poate fi ocupat de cetățeni români.

Se arată că sintagma „locurile de

muncă vacante nu pot fi ocupate de cetățeni români” nu se referă la o acțiune

încheiată, legiuitorul nu spune „nu se ocupă” ci „nu se pot ocupa”.

A mai arătat recurenta că această

condiție impusă de lege nu reprezintă un criteriu de departajare ci este o

condiție de analiză a pieței muncii care stabilește în ce măsură un loc de

muncă poate fi ocupat de un cetățean român.

În alte condiții, se arată de

recurentă, orice angajator interesat în fapt de a solicita încadrarea expresă a

unui străin va scrie în procesul verbal de selecție că deși au fost șomeri nu

s-au prezentat la selecție și pe cale de consecință au făcut dovada îndeplinirii

condiției prevăzute de lege.

Considerentele instanței de recurs

Înalta Curte analizând motivele de

recurs invocate, normele legale incidente în cauză precum și prin prisma

prevederilor art. 304

1

C. proc. civ. constată că acestea sunt

nefondate.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a)

din O.U.G. nr. 56/2007 “Străinii

pot fi încadrați în muncă pe teritoriul României la angajatori care

funcționează în mod legal, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

locurile de muncă vacante nu pot fi ocupate de

cetățeni români, ai altor state membre ale Uniunii Europene, ai statelor

semnatare ale Acordului privind Spațiul Economic European, precum și de

rezidenți permanenți pe teritoriul României”.

De asemenea art. 4 alin.

(1) din O.U.G. nr. 56/2007 arată că „Autorizația de muncă

poate fi eliberată, la cererea angajatorului, de către Oficiul Român pentru

Imigrări, pentru străinii care îndeplinesc condițiile prevăzute de legislația

română cu privire la regimul străinilor, încadrarea în muncă și detașarea acestora

pe teritoriul României.”

Înalta Curte reține că instanța de

fond a făcut o corectă aplicare a legii raportată la situația de fapt existentă

în speță.

Astfel, se apreciază că în condițiile

în care existau 2 șomeri înregistrați la A.M.O.F.M. pentru funcția de - calculator

preț - cost - iar acești șomeri nu au dorit să ocupe postul vacant de la

intimata - reclamantă - nefiind interesați de oferta de muncă - așa cum rezultă

din procesul - verbal de selecție, aceasta înseamnă că reclamanta îndeplinește condițiile

pentru eliberarea autorizației de muncă.

Nu se poate spune că măsura de

protecție a forței de muncă autohtone nu s-a efectuat. În fapt prioritatea de

angajare a cetățenilor români în raport cu cetățenii străini trebuie apreciată

în concret, la momentul solicitării autorizației de muncă. Or la acel moment

cetățenii șomeri au refuzat locul de muncă oferit.

Susținerea recurentei în sensul că

nu este vorba despre o acțiune încheiată este greșită deoarece legiuitorul nu a

arătat care sunt motivele pentru care locurile de muncă vacante nu pot fi ocupate

de cetățenii români”.

De aceea se apreciază în concret la

fiecare caz în parte motivele pentru care aceste locuri vacante nu pot fi

ocupate de cetățenii români șomeri.

În speță, instanța de fond în mod

corect a reținut că nu pot fi ocupate locurile vacante de către șomerii

înregistrați - cetățeni români întrucât aceștia au refuzat acest loc vacant .

În raport de cele arătate mai sus,

Înalta Curte potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția pentru

Imigrări a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 451 din 26

ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26

octombrie 2010.