ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5393/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel București la 31 decembrie 2009, reclamantul R.L.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, anularea deciziei de returnare de pe teritoriul României din 09 noiembrie 2009, emisă de pârât, constatarea nelegalității și netemeiniciei și anularea deciziei de anulare a autorizației sale de muncă, și, în consecință, prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României până la data de 26 mai 2009. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că pârâtul a decis abuziv revocarea dreptului său de ședere pe teritoriul României, fără a ține cont de faptul că are un contract de muncă valabil, pentru care plătește taxe și impozite la stat, chiar și după emiterea deciziei de returnare, întrucât firma la care lucrează funcționează efectiv la punctul de lucru din centrul comercial D.R.

2. Hotărârea Curții de apel Prin sentința nr. 1364 din 17 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantului ca tardivă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că decizia de returnare de pe teritoriul României din 09 noiembrie 2009 a fost comunicată prin afișare la data de 24 noiembrie 2009, că reclamantul a semnat totuși de luare la cunoștință de conținutul deciziei la data de 15 decembrie 2009 conform mențiunii din finalul deciziei de returnare, și, raportat la această din urmă dată, a constatat că acțiunea fost introdusă cu depășirea termenului de 10 zile prevăzut de art. 84 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie potrivit art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a susținut că a contestat în primul rând decizia de anulare a autorizației de muncă, emisă în condițiile art. 21 din O.U.G. nr. 56/2007, cerând, în consecința admiterii acestui capăt de cerere, anularea deciziei de returnare, situație în care, față de obiectul principal al acțiunii, termenele legale de contestare sunt cele prevăzute de Legea nr. 554/2004. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că, potrivit dispozițiilor art. 84 alin. (1) teza a III-a din O.U.G.

nr. 194/2002, sentința nr. 1364 din 17 martie 2010 a Curții de Apel București este irevocabilă. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Văzând dispozițiile art. 137 C. proc. civ., aplicabil în recurs în temeiul art. 298 corelat cu art. 316 C. proc. civ., și examinând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, invocată de către intimata-pârâtă și susținută de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată că aceasta este fondată și urmează a o admite, cu consecința respingerii recursului declarat în cauză, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul R.L. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia de returnare de pe teritoriul României din 09 noiembrie 2009, emisă de către Oficiul Român pentru Imigrări și decizia de anulare a autorizației sale de muncă.

Prin cererea precizatoare din data de 27 ianuarie 2010, reclamantul a arătat că înțelege să conteste în principal decizia de anulare a autorizației sale de muncă solicitând, pe cale de consecință, prelungirea valabilității acesteia și a dreptului său de ședere și anularea deciziei de returnare din 09 noiembrie 2009. Potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002, î mpotriva străinilor a căror viză sau drept de ședere a fost anulat sau revocat, Oficiul Român pentru Imigrări poate dispune măsura returnării de pe teritoriul României (art. 81). Oficiul Român pentru Imigrări anulează, prin decizie motivată, dreptul de ședere temporară în România, dacă în urma verificărilor efectuate de Oficiul Român pentru Imigrări sau a sesizărilor primite de la alte autorități competente, potrivit legii, se constată că străinul nu mai îndeplinește condițiile pe baza cărora i-a fost prelungit dreptul de ședere ori nu mai respectă scopul pentru care i-a fost acordat acest drept.

În speță, motivul revocării dreptului recurentului-reclamant de ședere pe teritoriul României l-a constituit, în esență, faptul că acesta nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002 referitor la încadrarea în muncă. Potrivit dispozițiilor art. 78 din O.U.G. nr. 194/2002, decizia de anulare sau revocare a dreptului de ședere se comunică de către Oficiul Român pentru Imigrări, străinului care se află pe teritoriul României, prin decizia de returnare. În speță, în decizia de returnare din 09 noiembrie 2009 sunt descrise inclusiv motivele pentru care recurentul nu mai beneficiază de autorizație de muncă, decizia de revocare a dreptului de ședere și îndepărtare sub escortă.

În acest context, și raportat la dispozițiile legale examinate anterior, Înalta Curte concluzionează că decizia de revocare a dreptului de ședere și actele premergătoare acesteia (de exemplu, anularea autorizației de muncă) constituie corp comun cu decizia de returnare a străinului de pe teritoriul României, putând fi contestate numai împreună cu aceasta și în condițiile art. 84 din O.U.G. nr. 194/2002. Or, acest text normativ prevede că „decizia de returnare poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării la Curtea de Apel București, în cazul în care aceasta a fost emisă de Oficiul Român pentru Imigrări. Hotărârea instanței este irevocabilă.” În consecință, sentința recurată nu face parte din categoria hotărârilor care, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. , pot fi atacate cu recurs. Față de cele arătate, în temeiul art. 137 corelat cu art. 299 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 84 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, Curtea va admite excepția inadmisibilității recursului și va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de R.L. împotriva sentinței civile nr. 1364 din 17 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.L. împotriva sentinței civile nr. 1364 din 17 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie 2010.