ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4190/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată, reclamantul X.G. a chemat în judecată Oficiul Român pentru Imigrări din cadrul Ministerul Administrației și Internelor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la prelungirea dreptului său de ședere în România în scopul desfășurării de activități comerciale și anularea deciziei de returnare de pe teritoriul României din 21 decembrie 2009. La termenul de judecată din data de 21 aprilie 2010, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 55 alin. (1) lit. a) coroborat cu alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință din data de 21 aprilie 2010 a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate formulată de reclamant, și totodată a dispus amendarea apărătorului reclamantului – avocat I.R.M., în temeiul art. 108 1 pct. 2 lit. b), cu suma de 300 RON. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 55 alin. (2) lit. a) și alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2004 nu întrunește cerințele impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Instanța de fond a mai reținut că aprecierile reclamantului nu vizează o relație de neconformitate a textelor de lege examinate față de normele constituționale și convenționale invocate, iar neconstituționalitatea unei reglementări legale constituie o stare intrinsecă a acesteia, neconfundându-se cu aspectele care țin de aplicarea legii și aprecierea în concret, atribut al instanței de judecată, a întrunirii ipotezei normei legale care permite prelungirea dreptului de ședere. În ceea ce privește cererea de amendare a apărătorului reclamantului s-a reținut incidența dispozițiilor art. 108 1 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. civ. deoarece la termenul anterior pronunțării cauza a fost amânată la solicitarea reclamantei pentru a depune o serie de înscrisuri și cu toate că a precizat că până la termenul de judecată din 21 aprilie 2010 va face dovada demersurilor efectuate în acest scop apărătoarea reclamantului nu și-a îndeplinit această obligație.

Împotriva încheierii de ședință din data de 21 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs în termen legal reclamantul X.G., prin care s-a solicitat admiterea căii de atac și modificarea încheierii atacată în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 55 alin. (2) lit. a) coroborat cu alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, și a dispunerii suspendării judecării cauzei până la rezolvarea excepției invocate. A învederat recurentul, prin motivele de recurs, că încheierea atacată este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). A precizat recurentul că excepția de neconstituționalitate invocată în ședința publică din data de 21 aprilie 2010 îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, întrucât articolele de lege criticate au legătură cu cauza dedusă judecății, iar Curtea Constituțională nu s-a mai pronunțat, printr-o decizie anterioară, cu privire la neconstituționalitatea prevederilor legale criticate în ce privește încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituția României raportate la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene în materie, care instituie și garantează dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, recurentul a apreciat că orice alte considerente avute în vedere de instanța de judecată la fundamentarea soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sunt netemeinice, acestea vizând fondul excepției, care este de competența instanței de contencios constituțional. Recursul este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”. De asemenea, în condițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 ore de la pronunțare.

Recursul se judecă în termen de 3 zile”. În cauză, se constată că excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantul X.G. avea ca obiect dispozițiile art. 55 alin. (2) lit. a) coroborat cu alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, [care prevăd că „prelungirile ulterioare ale dreptului de ședere temporară se pot acorda dacă străinul îndeplinește următoarele condiții: a) activitatea societății comerciale se desfășoară în conformitate cu planul de afaceri (...)” și respectiv, că „dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute în prezentul articol se face cu următoarele documente: (...) b) documentele care atestă că activitatea se desfășoară în conformitate cu planul de afaceri (..)”], reclamantul considerând că aceste dispoziții legale încalcă dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de fond a respins în mod neîntemeiat, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 55 alin. (2) lit. a) coroborat cu alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, apreciind eronat că critica formulată nu vizează o relație de neconformitate a textelor de lege invocate față de normele constituționale și convenționale relevate, cu motivarea că neconstituționalitatea unei reglementări legale constituie o stare intrinsecă a acesteia, neconfundându-se cu aspectele care țin de aplicarea legii și aprecierea în concret, atribut al instanței de judecată, a întrunirii ipoteze normei legale care permite prelungirea dreptului de ședere.

În realitate, în condițiile în care prin acțiunea în contencios administrativ reclamantul a contestat, cu caracter prioritar și prealabil, însuși refuzul Oficiului Român pentru Imigrări de a prelungi dreptul de ședere în România în scopul desfășurării de activități comerciale pentru o nouă perioadă de un an, iar refuzul prelungirii dreptului de ședere a fost motivat tocmai pe neîndeplinirea, de către solicitant, printre altele, și a dispozițiilor art. 55 alin. (2) lit. a) coroborat cu alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, este evident că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, aceea a legăturii dintre dispozițiile legale criticate ca fiind neconstituționale și soluționarea cauzei cu care a fost învestită Curtea de apel.

Sunt întrunite și cerințele indicate de art. 29 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât, pe de o parte, excepția de neconstituționalitate a fost invocată la cererea reclamantului și, pe de altă parte, nu s-a pronunțat, anterior, o decizie a Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității prevederilor legale criticate de reclamant ca fiind neconforme cu Legea fundamentală. Instanța de recurs, în cadrul controlului judiciar în materie, analizează numai încheierea prin care instanța de fond a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate ca fiind inadmisibilă prin prisma prevederilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Cu alte cuvinte, instanța de control judiciar analizează condițiile de admisibilitate a excepției, acționând în limitele sesizării, astfel că atunci când constată - cum este situația în cauză - că încheierea recurată nesocotește aceste condiții, ea va casa încheierea atacată. Dar, după casarea încheierii, instanța de recurs nu va putea sesiza ea însăși Curtea Constituțională, prin decizia pronunțată, pentru că în acest caz s-ar încălca dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 care prevăd că instanța de contencios constituțional trebuie să fie sesizată printr-o încheiere motivată de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate.

În raport de cele mai sus arătate, reținându-se că sunt întemeiate motivele invocate în cauză de recurentul X.G., se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, admiterea recursului declarat împotriva încheierii din data de 21 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția VIII-a de contencios administrativ și fiscal, casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei spre soluționare aceleiași instanțe pentru realizarea procedurii reglementate de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de X.G. împotriva încheierii din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează încheierea atacată și trimite cauza spre soluționare aceleiași instanțe pentru realizarea procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2010.