ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4033/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 883/2008 pronunțată la data de 19 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul K.D. în contradictoriu cu O.R.I., acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului de a emite și comunica decizia de returnare de pe teritoriul României în privința sa.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că potrivit procesului-verbal încheiat la 30 iulie 2007 și referatului încheiat de pârât la 3 august 2007, ambele necontestate de reclamant, cetățeanul străin a acumulat 40 de zile de ședere ilegală pe teritoriul României ca urmare a faptului că nu a mai depus actele pentru prelungirea dreptului de ședere în calitate de comerciant, drept de ședere obținut în perioada 26 ianuarie 2006 - 26 ianuarie 2007 în scopul desfășurării de activități comerciale, în raport de aceste aspecte autoritatea-pârâtă emițând dispoziția de părăsire a teritoriul României nr. 112789 din 14 martie 2006, de asemenea necontestată de reclamant. Față de dispozițiile art. 44 alin. (3) din O.U.G.

nr. 194/2002, potrivit cărora autorizația de muncă nu se acordă străinilor care în ultimii doi ani au avut drept de ședere pentru desfășurare de activități comerciale și nu au respectat planul de afaceri conform art. 43 alin. (2) lit. a), instanța de fond a apreciat că în mod legal i s-a refuzat reclamantului prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României, în temeiul art. 41 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002. Retine instanța de fond că adresa cu nr. 65689 din 3 august 2007 prin care i se comunică faptul că cererea de prelungire a vizei de ședere în România i-a fost refuzată nu i-a produs contestatorului vreo vătămare a drepturilor sale, prin această adresă, de fapt, solutionându-se în termenul legal de 30 de zile cererea reclamantului, acesta beneficiind de dreptul de ședere până la 5 septembrie 2007. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, reclamantul K.D.

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând în esență că instanța de fond a dat o interpretare greșită legislației pentru străini, O.U.G. nr. 194/2000, prevederile acestei ordonanțe urmând a fi interpretate și în considerarea drepturilor omului, dar și plecând de la intenția legiuitorului în sensul că este îndreptățit la emiterea unei decizii de returnare, străinul care se află legal în țară, decizia de returnare fiind actul administrativ prin care se soluționează toate cererile și toate aspectele prevăzute de legislația pentru străini și care poate fi contestată, pe durata judecării cauzei urmând a se suspenda executarea acesteia. Precizează recurentul că nici până la data formulării cererii de recurs nu i-a fost emis un astfel de act, așa încât este în imposibilitate de a părăsi România, dar și în imposibilitatea reglementării unei șederi legale, astfel încât reiese fără nici un dubiu vătămarea drepturilor sale.

Pe de altă parte, arată recurentul, prelungirea dreptului de ședere în scopul angajării în muncă se poate refuza doar dacă străinul nu a respectat planul de afaceri, însă există o multitudine de alte condiții pe care străinul titular al unui drept de ședere pentru desfășurarea de activități comerciale poate la un moment dat să nu le mai îndeplinească și ca urmare să decidă închiderea afacerii, soluție care nu trebuie să fie sancționată cu imposibilitatea obținerii dreptului de ședere în scop de muncă ulterior. Intimatul O.R.I. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Precizează intimatul că potrivit prevederilor O.U.G.

nr. 194/2002, străinilor intrați în România în scopul angajării în muncă li se prelungește dreptul de ședere temporară dacă sunt titularii unei autorizații de muncă valabile, autorizație care nu se acordă străinilor care în ultimii doi ani au avut un drept de ședere pentru desfășurarea de activități comerciale și nu au respectat planul de afaceri prevăzut de art. 43 alin. (2) lit. e) din Ordonanță, în această situație fiind recurentul-reclamant. Pe de altă parte, întrucât recurentul-reclamant beneficia de drept de ședere până la 5 septembrie 2007, conferit de către ambasada României la Damasc prin viza de intrare, acesta nu putea primi o decizie de returnare de pe teritoriul României la acel moment, decizia de returnare fiind actul administrativ prin care străinii sunt obligați să părăsească teritoriul României în termen de 30 de zile de la luarea la cunoștință de aceasta, conform prevederilor art. 80 din O.U.G.

nr. 194/2002. Recursul este nefondat și va fi respins potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. Recurentul-reclamant a intrat în România la data de 8 iunie 2007 în baza vizei de lungă ședere D/AM/469876 eliberată de ambasada României la Damasc la data de 1 iunie 2007, în scopul angajării în muncă, acesta având drept de ședere 90 de zile de la intrarea în tară. La data de 17 iulie 2007, recurentul-reclamant s-a adresat O.R.I. cu o cerere de prelungire a dreptului de ședere temporară în scopul angajării în muncă. Conform prevederilor art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002 „Străinilor intrați în România în scopul angajării în muncă li se prelungește, dreptul de ședere temporară dacă sunt titulari ai unei autorizații de muncă valabile". Potrivit art. 44 alin. (3) din O.U.G.

nr. 194/2002 „Autorizația de muncă nu se acordă străinilor care în ultimii doi ani au avut un drept de ședere pentru desfășurarea de activități comerciale și nu au respectat planul de afaceri prevăzut la art. 43 alin. (2) lit. a)". În perioada 26 ianuarie 2006 - 26 ianuarie 2007, recurentul-reclamant a beneficiat de un drept de ședere temporară pe teritoriul României în scopul desfășurării de activități comerciale, obținut în vederea realizării obiectivelor propuse prin planul de afaceri pentru care primise avizul A.R.I.S., obiective pe care nu le-a dus la îndeplinire, din lipsă de fonduri, conform propriilor declarații ale recurentului, fapt pentru care nu a mai depus actele pentru prelungirea dreptului de ședere în calitate de comerciant, acumulând astfel 40 de zile de ședere ilegală, după care a cerut emiterea unei decizii de returnare de pe teritoriul României.

Instanța de fond a reținut că în mod corect pârâtul i-a refuzat recurentului-reclamant prelungirea dreptului de ședere temporară în scopul angajării în muncă, aspecte comunicate cu adresa nr. 65689 din 3 august 2007, câtă vreme în cauză erau incidente prevederile art. 44 alin. (3) din O.U.G..nr. 194/2002, iar dreptul de ședere conferit prin viza de intrare dată de ambasadă expira la 5 septembrie 2007. Cum cererea de prelungire a dreptului de ședere în scop de muncă a fost depusă de recurent la data de 17 iulie 2007, rezolvarea acesteia fiind dată la 3 august 2007 iar acesta beneficia de drept de ședere până la 5 septembrie 2007, în mod corect s-a refuzat de către autoritatea pârâtă emiterea unei decizii de returnare, conform acesteia, străinii fiind obligați să părăsească România în termen de 30 de zile de la data luării la cunoștință de aceasta, potrivit prevederilor art. 80 din O.U.G.

nr. 194/2002. Acestea au fost motivate pentru care recurentului-reclamant i s-a comunicat doar obligația legală de a părăsi teritoriul României înainte de expirarea vizei de intrare, adică înaintea datei de 5 septembrie 2007. Așadar în mod corect instanța de fond a respins acțiunea recurentului-reclamant și a constatat ca fiind temeinic și legal refuzul autorității pârâte de prelungire a dreptului de ședere, hotărârea instanței de fond fiind dată cu aplicarea corectă a O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul Străinilor în România, modificată și completată prin O.U.G. nr. 55/2007. Sentința instanței de fond fiind legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a se respinge recursul ca nefondat.

De altfel, autoritatea pârâtă la data de 3 iulie 2008 a emis și Decizia de returnare de pe teritoriul României a recurentului K.D., Decizia cu nr. 2573055 din 3 iulie 2008, despre care acesta a semnat de luare la cunoștință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de K.D. împotriva sentinței civile nr. 883 din 19 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2008.