ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 368/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 939 din 20 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantele M.I. și I.M. în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL Ploiești, privind rezilierea contractului de închiriere autentificat sub din 19 martie 2001 și evacuarea necondiționată a pârâtei din spațiul închiriat. Împotriva sentinței au formulat apel reclamantele M.I. și I.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că, actul juridic dedus judecății - contractul închiriere din 19 martie 2001, a fost încheiat numai de către apelanta - reclamantă I.M.

și intimata - pârâtă SC S. SRL, fără dosarul apelantei - reclamante M.I., deși acestea sunt coproprietare ale imobilului închiriat, fiind moștenit de la părinți și până în prezent nu s-a făcut ieșirea din indiviziune, astfel încât nu există o cotă determinată ce revine fiecăreia dintre ele, iar aprecierea instanței că spațiul folosit este reprezentat de o suprafață de teren potrivit contractului de închiriere pe care a fost amenajată o spălătorie auto, împrejmuită cu garduri metalice înalte, nu este conformă cu realitatea. Au mai arătat apelantele că, instanța de fond a apreciat fără niciun temei că, nu s-a dovedit nicio culpă a intimatei - pârâte, în întrebuințarea suprafeței închiriate ca un bun proprietar, și au solicitat ca în temeiul dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc.

civ. să se dispună completarea probatoriilor. Prin decizia nr. 26 din 25 februarie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins apelul, ca nefondat. Ca urmare, reclamantele au formulat recurs, în termenul legal, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și au arătat, în esență, că instanța de apel a reținut o situație de fapt eronată, deoarece niciodată nu și-au exprimat acordul cu privire la închirierea spațiului în discuție de către ceilalți moștenitori, iar dacă s-ar reține un asemenea acord el a fost dat din eroare, deoarece nu a vizat și ridicarea unei construcții în scopul desfășurării de activități comerciale, pe terenul ce a făcut obiectul închirierii, ci numai în limitele art. 9 din contract adică, potrivit destinației agricole a terenului.

Astfel, din probe, rezultă că pârâta a încălcat de la început contractul de închiriere ridicând o construcție pe terenul închiriat pentru desfășurarea unor activități comerciale, deși art. 1424 C. civ. interzice acest lucru, iar potrivit dispozițiilor art. 1411, art. 1413 alin. (2), art. 1454 – art. 1465 C. civ., respectiv ale Legii arendării nr. 16/1994, modificată, (art. 6, art. 8 și art. 24) aceasta trebuia să folosească terenul ca un bun proprietar. Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului. Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu, a pus în discuția părților excepția nulității cererii de recurs, prin raportare la dispozițiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Indicarea și dezvoltarea motivelor de nelegalitate a hotărârii recurate, presupune încadrarea sau posibilitatea încadrării lor în măsura în care sunt greșit indicate, într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ. Recurenta a indicat drept motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., dar criticile nu pot fi subsumate acestor motive care se referă la interpretarea greșită a naturii sau conținutului actului juridic dedus judecății, ceea ce nu s-a susținut, respectiv la interpretarea sau aplicarea greșită a legii, acestea vizând, așa cum s-a arătat, doar nemulțumirea recurentelor cu privire la interpretarea probelor, simpla enumerare a unor texte de lege, fără a arăta în concret în ce constau greșelile săvârșite de către instanță din această perspectivă, nefiind suficientă. Prin urmare, recursul nefiind o cale de atac devolutivă care să permită reanalizarea situației de fapt și reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor legale precitate și pe cale de consecință, va constata nulitatea recursului. Văzând și art. 274 C. proc. civ., recurentele - reclamante vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea căii de atac către intimata - pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea recursului declarat de reclamantele M.I. și I.M. împotriva deciziei nr. 26 din 25 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Obligă recurentele - reclamante să plătească intimatei - pârâte SC S. SRL Ploiești suma de 2.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2010.