ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 368/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 939 din 20 octombrie 2008, pronunțată

de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, s-a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantele M.I. și I.M. în

contradictoriu cu pârâta SC S. SRL Ploiești, privind rezilierea contractului de

închiriere autentificat sub din 19 martie 2001 și evacuarea necondiționată a

pârâtei din spațiul închiriat.

Împotriva sentinței au

formulat apel reclamantele M.I. și I.M., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, arătând că, actul juridic dedus judecății - contractul închiriere

din 19 martie 2001, a fost încheiat numai de către apelanta - reclamantă I.M. și

intimata - pârâtă SC S. SRL, fără dosarul apelantei - reclamante M.I., deși

acestea sunt coproprietare ale imobilului închiriat, fiind moștenit de la

părinți și până în prezent nu s-a făcut ieșirea din indiviziune, astfel încât

nu există o cotă determinată ce revine fiecăreia dintre ele, iar aprecierea

instanței că spațiul folosit este reprezentat de o suprafață de teren potrivit

contractului de închiriere pe care a fost amenajată o spălătorie auto,

împrejmuită cu garduri metalice înalte, nu este conformă cu realitatea.

Au mai arătat apelantele că,

instanța de fond a apreciat fără niciun temei că, nu s-a dovedit nicio culpă a

intimatei - pârâte, în întrebuințarea suprafeței închiriate ca un bun

proprietar, și au solicitat ca în temeiul dispozițiilor art. 295 alin. (2) C.

proc. civ. să se dispună completarea probatoriilor.

Prin decizia nr. 26 din 25

februarie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins apelul, ca nefondat.

Ca urmare, reclamantele au

formulat recurs, în termenul legal, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ. și au arătat, în esență, că instanța de apel a reținut o

situație de fapt eronată, deoarece niciodată nu și-au exprimat acordul cu

privire la închirierea spațiului în discuție de către ceilalți moștenitori, iar

dacă s-ar reține un asemenea acord el a fost dat din eroare, deoarece nu a vizat

și ridicarea unei construcții în scopul desfășurării de activități comerciale,

pe terenul ce a făcut obiectul închirierii, ci numai în limitele art. 9 din

contract adică, potrivit destinației agricole a terenului.

Astfel, din probe, rezultă

că pârâta a încălcat de la început contractul de închiriere ridicând o

construcție pe terenul închiriat pentru desfășurarea unor activități

comerciale, deși art. 1424 C. civ. interzice acest lucru, iar potrivit

dispozițiilor art. 1411,

art.

1413 alin. (2),

art.

1454 –

art.

1465 C. civ., respectiv ale Legii arendării nr. 16/1994,

modificată, (art. 6,

art.

8

și

art.

24) aceasta trebuia să

folosească terenul ca un bun proprietar.

Intimata - pârâtă a formulat

întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, din oficiu, a pus în discuția părților excepția nulității cererii de

recurs, prin raportare la dispozițiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ.

Potrivit art. 3021 alin. (1)

lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau,

după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Indicarea și dezvoltarea

motivelor de nelegalitate a hotărârii recurate, presupune încadrarea sau

posibilitatea încadrării lor în măsura în care sunt greșit indicate, într-unul

din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ.

Recurenta a indicat drept

motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dar criticile

nu pot fi subsumate acestor motive care se referă la interpretarea greșită a

naturii sau conținutului actului juridic dedus judecății, ceea ce nu s-a

susținut, respectiv la interpretarea sau aplicarea greșită a legii, acestea

vizând, așa cum s-a arătat, doar nemulțumirea recurentelor cu privire la

interpretarea probelor, simpla enumerare a unor texte de lege, fără a arăta în

concret în ce constau greșelile săvârșite de către instanță din această

perspectivă, nefiind suficientă.

Prin urmare, recursul

nefiind o cale de atac devolutivă care să permită reanalizarea situației de

fapt și reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor

în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor legale precitate și pe cale

de consecință, va constata nulitatea recursului.

Văzând și art. 274 C. proc.

civ., recurentele - reclamante vor fi obligate la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate cu judecarea căii de atac către intimata - pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea

recursului declarat de reclamantele M.I. și I.M. împotriva deciziei nr. 26 din

25 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și

de contencios administrativ.

Obligă recurentele -

reclamante să plătească intimatei - pârâte SC S. SRL Ploiești suma de 2.400

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2010.