ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1128/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiune, reclamanta SC I.C.A.

SRL București a chemat în judecată pe pârâta SC G.S. SRL Puchenii Mari,

solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună rezilierea

contractului de închiriere din 1 aprilie 1995, pentru executarea necorespunzătoare

a obligațiilor contractuale, obligarea pârâtei la plata sumei de 172.800.000

lei, echivalentul a 8.640 dolari S.U.A., chirie datorată pentru perioada 1

noiembrie 1997 – 1 noiembrie 2000 și evacuarea pârâtei din imobilul ce a făcut

obiectul contractului de închiriere – ferma P., comuna Puchenii Mari, județul Prahova.

Pârâta a formulat cerere

reconvențională prin care a arătat că a efectuat la imobil o serie de îmbunătățiri

a căror contravaloare o solicită, dar fără să o precizeze.

Tribunalul Prahova, prin sentința

civilă nr. 319 din 19 februarie 2001, a admis excepția lipsei calității

procesuale a reclamantei, invocată de pârâtă, și a respins acțiunea reclamantei

în totalitate, ca formulată de o persoană ce nu are calitate procesuală activă.

Prin decizia civilă nr. 34 din 4

iunie 2002, Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și comercial,

a admis apelul declarat de reclamanta SC I.C.A. SRL București, împotriva

sentinței civile nr. 319 din 19 februarie 2001, pe care a schimbat-o în tot și,

pe fond, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de

172.800.000 lei, contravaloare chirie pentru perioada 1 noiembrie 1997 – 1

noiembrie 2000.

A constatat reziliat contractul încheiat

la 1 aprilie 1995, prin expirarea duratei și a dispus evacuarea pârâtei din

spațiul în litigiu.

A fost obligată pârâta și la 10.757.000

lei cheltuieli de judecată la fond și la 80.000.000 lei cheltuieli de judecată

în apel. S-a respins cererea de aderare a pârâtei la apelul principal.

Împotriva menționatei decizii, pârâta

SC G.S. SRL Puchenii Mari a declarat recurs, în temeiul art. 304, pct. 7 – 10 C.

proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând, în

concluzie, admiterea recursului și casarea deciziei.

În criticile formulate, recurenta-pârâtă

susține, în esență, următoarele:

- că în mod greșit a fost obligată

la plata sumei de 172.800.000 lei, contravaloare chirie, ignorându-se probele

administrate în cauză (raportul de expertiză și declarațiile martorilor), din

care rezultă foarte clar că suprafața de teren efectiv utilizată a fost de

2.800 mp, restul suprafeței închiriate fiind ocupată de construcții, ce nu au

făcut obiectul contractului;

- că măsura evacuării societății

sale este nelegală, reclamanta nefiind proprietara imobilului în cauză, impunându-se

suspendarea judecării, conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea

litigiului ce face obiectul dosarului nr. 5290 din 2002, în aplicarea Legii nr.

18/1991;

- că suma de 80.000.000 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată acordate în apel, este foarte mare în

raport cu valoarea pretențiilor, ce formează obiectul recursului;

- că reclamanta nu are calitate procesuală

activă, având în vedere că nu deține nici un titlu de proprietate în formă

autentică.

Recursul nu este fondat.

Curtea, analizând hotărârea prin

prisma criticilor formulate, în raport cu actele și lucrările dosarului,

constată că acestea nu sunt de natură a conduce la casarea deciziei recurate,

în speță, nefiind întrunită nici una din situațiile prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Prima critică a recurentei, în

sensul că instanța nu a ținut cont de probe în stabilirea suprafeței de teren

utilizată, este neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut în mod

corect situația de fapt, în sensul că, la baza raporturilor dintre părți, a

stat contractul de închiriere din 1 aprilie 1995, prin care reclamanta i-a

închiriat pârâtei imobilul compus din teren, în suprafață de 23.379 mp, și

construcții, în suprafață de 572 mp, precum și alte bunuri aflate în incinta

fermei P., comuna Puchenii Mari; că, potrivit art. 4 din contract, pârâta avea obligația

să achite 240 dolari S.U.A. chirie lunară, la cursul B.N.R. din ziua plății, și

că aceasta nu a achitat chiria pentru perioada 1 noiembrie 1997 – 1 noiembrie 2000.

Cum, din probele administrate în cauză,

nu a reieșit că, prin acte adiționale, au fost modificate clauzele contractului

de închiriere, soluția instanței de apel, de obligare a pârâtei la plata sumei

de 172.800.000 lei, reprezentând chirie, este justă. Deci, forța obligatorie a contractului

în cauză se limitează numai la ceea ce s-a convenit legal, în sensul

prevederilor art. 969, C. civ., potrivit cărora convențiile legal făcute au

putere de lege între părțile contractante și ele trebuie executate cu bună

credință.

Critica recurentei pe considerentul

că instanța a ignorat actele depuse la dosar din care rezultă că reclamanta nu

este proprietara imobilului și că, pe acest aspect, a respins cererea de

suspendare a judecății, potrivit prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ.,

până la soluționarea dosarului nr. 5290/2002, aflat pe rolul altei instanțe, dispunând

în mod nelegal evacuarea sa, este neîntemeiată.

Reclamanta, SC I.C.A. SRL București,

cu procesul-verbal de licitație din 8 iulie 1993, care a fost transcris în

registrul de transcripțiuni imobiliare sub nr. 12775 din 8 mai 1993, aflat în

dosarul de fond, a făcut dovada calității de proprietar asupra imobilului în

cauză; or, valabilitatea acestui titlu nu poate fi analizată de instanța

supremă, ea nefăcând obiectul recursului de față.

Prin încheierea de ședință din 19

martie 2002, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea de suspendare a

judecării cauzei, reținând, în mod corect, că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 244 C. proc. civ., față de obiectul cauzelor.

Or, față de această situație,

evacuarea pârâtei din spațiul în litigiu este legală, dat fiind că pârâta nu

și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, respectiv, plata chiriei, cu

atât mai mult, cu cât durata de valabilitate a contractului de închiriere a expirat

la 1 aprilie 2002.

Susținerea recurentei potrivit

căreia cheltuielile de judecată acordate în apel sunt disproporționat de mari, în

raport cu valoarea pretențiilor nu poate fi reținută.

Conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., când pretențiile părții au fost încuviințate, instanța poate să aprecieze

în ce măsură partea adversă poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Nu poate fi primită nici ultima

critică a recurentei, privind lipsa calității procesuale active a reclamantei

pentru lipsa unui titlu de proprietate în formă autentică, în condițiile în

care s-a făcut dovada legalității locațiunii, în raport cu probele administrate

în cauză și cu precizările făcute.

Așa fiind, cum decizia instanței de

apel este temeinică și legală, urmează a se respinge recursul pârâtei ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta SC G.S. SRL din comuna Puchenii Mari, județul Prahova,

împotriva deciziei nr. 34 din 4 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești , secția contencios

administrativ și comercial, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 21 februarie 2003.