ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2337/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 420 din 29 septembrie

2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta S.E.,

în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, a

dispus anularea Hotărârii nr. 5704 din 16 aprilie 2009 emisă de

pârâtă și„a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei

calitatea de refugiat în perioada octombrie 1940 - 6 martie 1945 și

să-i acorde drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1

decembrie 2008.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

Din analiza prevederilor O.G. nr. 105/1999,

rezultă că acest act normativ are în vedere întreg teritoriul

României sub aspect geografic, în care au intrat, în egală

măsură, atât teritoriile cedate temporar, cât și cele

păstrate în continuare de către Statul Român. In același

context, trebuie privit și termenul de „regimuri instaurate"

întrucât, în egală măsură, el privește regimurile

instaurate în teritoriile cedate cât și în cele păstrate în

continuare sub administrarea Statului Român.

Curtea de apel a reținut că

declarațiile date în fata instanței de martorii S.G., S.O. și S.I.

sunt utile, pertinente și concludente și de natură a confirma

refugiul familiei reclamantei determinat de teama persecuțiilor etnice

exercitate asupra lor, ca urmare a cedării Ardealului de Nord, martorii

relatând că reclamanta a fost nevoită să se refugieze

împreună cu părinții săi din satul Tăuț, în Satul

Săcuieu, plecând din Localitatea de domiciliu în toamna anului 1940

și revenind în Tăut în anul 1945.

Î

n privința declarațiilor

martorilor, Curtea de apel a reținut că acestea provin de la persoane

care, la rândul lor, sunt beneficiare ale prevederilor O.G. nr. 105/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000,

fiindu-le recunoscută calitatea de refugiat.

Împotriva sentinței pronunțate de

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii

Sălaj, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă

susține că, în condițiile în care obiectul litigiului

vizează o indemnizație de până la 500 lei, iar reclamantul a

făcut dovada cu martori în privința încadrării sale în situația

reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, instanța de fond a pronunțat

hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 5 coroborat

cu art. 1169 și art. 1191 alin. (1) C. civ., conform cărora dovada

actelor juridice al căror obiect depășește suma de 0,025

lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub

semnătură privată.

Recurenta-pârâtă mai susține

că în practica Instanței Supreme (decizia nr. 3738/2007) s-a

reținut că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor

care și-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată sub

autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub autoritatea

statului român, persoanelor care și-au schimbat domiciliul ca urmare a

unor evenimente de război ori persoanelor care s-au refugiat de teama

persecuțiilor exercitate asupra țiganilor și evreilor.

Î

n concluzie, recurenta-pârâtă

critică sentința recurată sub aspectul faptului că a fost

pronunțată în lipsa prezentării de către reclamant a

actelor doveditoare prevăzute de lege care să ateste calitatea sa de

persoană refugiată.

Analizând cauza, prin prisma și în

limita motivelor de recurs, Înalta Curte constată că sentința

recurată este temeinică și legală, iar recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Î

n esență, recurenta-pârâtă

critică soluția pronunțată de Curtea de apel sub două

aspecte:

1.

Sub aspectul probei, recurenta-pârâtă

susține că dovada încadrării în ipoteza reglementată de

art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

nu se poate face prin declarații de martori, având în vedere prevederile

art. 1191 alin. (1) C. civ., și în lipsa actelor doveditoare

prevăzute de ordonanță.

2.

Sub aspectul fondului, recurenta-pârâtă

susține că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, nu se acordă

persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administrația

statului român ori care au părăsit localitatea de domiciliu din alte

motive decât existența unor persecuții din motive etnice.

Î

n ceea ce privește dovada

încadrării în ipoteza reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, Înalta Curte

reține că, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de

aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada

încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de

organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada

persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori."

Aceste dispoziții sunt date în aplicarea

art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor

prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte

oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul

în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut

de lege".

Potrivit dispozițiilor

susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art.

1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1)

din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc

actele oficiale.

De asemenea, în jurisprudența

Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare,

s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se

încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție

prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de

aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței

judecătorești" (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

Astfel fiind, Curtea de apel a realizat o

corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma

dispozițiilor legale incidente.

Astfel fiind, în virtutea rolului activ ce îi

revenea conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a procedat

la audierea martorilor, S.G., S.O. și S.I. pe care le-a apreciat ca fiind

pertinente, concludente și utile cauzei, din cuprinsul cărora

rezultă că familia reclamantei s-a refugiat în perioada

reținută de instanță din cauza persecuțiilor etnice

exercitate asupra lor în localitatea de domiciliu ulterior cedării

Ardealului de Nord după Dictatul de la Viena.

Înalta Curte retine că întemeiat instanța de fond

a constatat că refugiul familiei reclamantei s-a datorat

persecuțiilor din motive etnice exercitate de ocupația

străină, astfel că sunt neîntemeiate criticile din recurs

referitoare la situația persoanelor care și-au schimbat domiciliul

din alte motive.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține

că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului

administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se

încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare.

Dispozițiile art. 1191 alin. (1) C. civ.

nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se face dovada

situației de fapt constând în refugiul familiei reclamantului și a

motivelor care au determinat refugiul, iar nicidecum dovada unui act juridic în

sensul dispozițiilor respective.

Criticile din recurs referitoare la faptul

că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au

refugiat într-o localitate aflată sub administrația statului român,

sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 41/2007 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a stabilit, în aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din

O.G. nr. 105/1999, că „cetățenii români, indiferent de

naționalitate, care au fost persecutați din motive etnice de

regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent

dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului

român sau pe teritoriile românești aflate sub ocupația altor state

și indiferent dacă localitatea în care au fost strămutați

ori s-au refugiat se afla sub jurisdicție românească ori sub

administrația unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii

prevăzute de textul de lege mai sus menționat".

Î

n raport de toate aceste considerente, Înalta

Curte constată că recursul de fată este nefondat, neexistând

motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.,

astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20

din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Sălaj împotriva

sentinței nr. 420 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 mai 2010.