ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2337/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 420 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta S.E., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, a dispus anularea Hotărârii nr. 5704 din 16 aprilie 2009 emisă de pârâtă și„a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada octombrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1 decembrie 2008. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele: Din analiza prevederilor O.G.

nr. 105/1999, rezultă că acest act normativ are în vedere întreg teritoriul României sub aspect geografic, în care au intrat, în egală măsură, atât teritoriile cedate temporar, cât și cele păstrate în continuare de către Statul Român. In același context, trebuie privit și termenul de „regimuri instaurate" întrucât, în egală măsură, el privește regimurile instaurate în teritoriile cedate cât și în cele păstrate în continuare sub administrarea Statului Român. Curtea de apel a reținut că declarațiile date în fata instanței de martorii S.G., S.O. și S.I.

sunt utile, pertinente și concludente și de natură a confirma refugiul familiei reclamantei determinat de teama persecuțiilor etnice exercitate asupra lor, ca urmare a cedării Ardealului de Nord, martorii relatând că reclamanta a fost nevoită să se refugieze împreună cu părinții săi din satul Tăuț, în Satul Săcuieu, plecând din Localitatea de domiciliu în toamna anului 1940 și revenind în Tăut în anul 1945. Î n privința declarațiilor martorilor, Curtea de apel a reținut că acestea provin de la persoane care, la rândul lor, sunt beneficiare ale prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, fiindu-le recunoscută calitatea de refugiat. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ. În esență, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susține că, în condițiile în care obiectul litigiului vizează o indemnizație de până la 500 lei, iar reclamantul a făcut dovada cu martori în privința încadrării sale în situația reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 5 coroborat cu art. 1169 și art. 1191 alin. (1) C. civ., conform cărora dovada actelor juridice al căror obiect depășește suma de 0,025 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată. Recurenta-pârâtă mai susține că în practica Instanței Supreme (decizia nr. 3738/2007) s-a reținut că drepturile prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care și-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub autoritatea statului român, persoanelor care și-au schimbat domiciliul ca urmare a unor evenimente de război ori persoanelor care s-au refugiat de teama persecuțiilor exercitate asupra țiganilor și evreilor. Î n concluzie, recurenta-pârâtă critică sentința recurată sub aspectul faptului că a fost pronunțată în lipsa prezentării de către reclamant a actelor doveditoare prevăzute de lege care să ateste calitatea sa de persoană refugiată.

Analizând cauza, prin prisma și în limita motivelor de recurs, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, iar recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Î n esență, recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată de Curtea de apel sub două aspecte: 1. Sub aspectul probei, recurenta-pârâtă susține că dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se poate face prin declarații de martori, având în vedere prevederile art. 1191 alin. (1) C. civ., și în lipsa actelor doveditoare prevăzute de ordonanță. 2. Sub aspectul fondului, recurenta-pârâtă susține că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administrația statului român ori care au părăsit localitatea de domiciliu din alte motive decât existența unor persecuții din motive etnice.

Î n ceea ce privește dovada încadrării în ipoteza reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori." Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 6 1 din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege". Potrivit dispozițiilor susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc actele oficiale. De asemenea, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești" (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005). Astfel fiind, Curtea de apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispozițiilor legale incidente. Astfel fiind, în virtutea rolului activ ce îi revenea conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a procedat la audierea martorilor, S.G., S.O.

și S.I. pe care le-a apreciat ca fiind pertinente, concludente și utile cauzei, din cuprinsul cărora rezultă că familia reclamantei s-a refugiat în perioada reținută de instanță din cauza persecuțiilor etnice exercitate asupra lor în localitatea de domiciliu ulterior cedării Ardealului de Nord după Dictatul de la Viena. Înalta Curte retine că întemeiat instanța de fond a constatat că refugiul familiei reclamantei s-a datorat persecuțiilor din motive etnice exercitate de ocupația străină, astfel că sunt neîntemeiate criticile din recurs referitoare la situația persoanelor care și-au schimbat domiciliul din alte motive. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Dispozițiile art. 1191 alin. (1) C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se face dovada situației de fapt constând în refugiul familiei reclamantului și a motivelor care au determinat refugiul, iar nicidecum dovada unui act juridic în sensul dispozițiilor respective. Criticile din recurs referitoare la faptul că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administrația statului român, sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 41/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit, în aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, că „cetățenii români, indiferent de naționalitate, care au fost persecutați din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile românești aflate sub ocupația altor state și indiferent dacă localitatea în care au fost strămutați ori s-au refugiat se afla sub jurisdicție românească ori sub administrația unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menționat". Î n raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de fată este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304 1 C. proc.

civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Sălaj împotriva sentinței nr. 420 din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2010.