ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2669/2010

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 542

din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de

reclamantul C.R., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Sălaj, a dispus

anularea hotărârii nr. 5747 din 30 mai 2009 emisă de pârâtă

și a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantului calitatea

de refugiat în perioada decembrie 1940 – 6 martie 1945 și să-i acorde

drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare, începând cu data de 16

decembrie 2008.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

Din analiza prevederilor O.G. nr. 105/1999,

rezultă că acest act normativ are

în vedere întreg teritoriul României

sub aspect geografic, în care au intrat, în egală măsură, atât

teritoriile cedate temporar, cât și cele păstrate în continuare de

către Statul Român. În același context, trebuie privit și

termenul de „regimuri instaurate” întrucât, în egală măsură, el

privește regimurile instaurate în teritoriile cedate cât și în cele

păstrate în continuare sub administrarea S.R.

Curtea de apel a reținut

că declarațiile date în fața instanței de

martorii L.A. și Ș.P.

sunt utile, pertinente și concludente și de natură a confirma

refugiul familiei reclamantului determinat de teama persecuțiilor etnice

exercitate asupra lor, ca urmare a cedării Ardealului de Nord, martorii

relatând că au cunoscut personal pe membrii familiei reclamantului,

locuind în sate învecinate, și știu că aceștia

împreună cu reclamantul s-au refugiat de teama persecuțiilor etnice

instituite în localitatea de domiciliu, satul Porți, comuna Marca, în

localitatea Beiuș din județul Bihor, în anul 1940, unde s-au și

întâlnit, reîntoarcerea având loc după terminarea războiului, în

cursul anului 1945.

În privința declarațiilor

martorilor, Curtea de apel a reținut că acestea provin de la persoane

care, la rândul lor, sunt beneficiare ale prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, fiindu-le

recunoscută calitatea de refugiat.

Împotriva sentinței civile pronunțate

de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta C.J.P. Sălaj,

invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, prin motivele

de recurs, recurenta-pârâtă susține că, în condițiile în

care obiectul litigiului vizează o indemnizație de până la 500

lei, iar reclamantul a făcut dovada cu martori în privința

încadrării sale în situația reglementată de O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, instanța de

fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea

prevederilor art. 5 coroborat cu art. 1169 și 1191 alin. (1) C. civ.,

conform cărora dovada actelor juridice al căror obiect

depășește suma de 0,025 lei nu se poate face decât prin act

autentic sau prin act sub semnătură privată.

Recurenta-pârâtă mai

susține că în practica Instanței Supreme (deciziia nr. 3738/2007)

s-a reținut că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, nu se acordă

persoanelor care și-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată

sub autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub

autoritatea statului român, persoanelor care și-au schimbat domiciliul ca

urmare a unor evenimente de război ori persoanelor care s-au refugiat de

teama persecuțiilor exercitate asupra țiganilor și evreilor.

În concluzie, recurenta-pârâtă

critică sentința recurată sub aspectul faptului că a fost

pronunțată în lipsa prezentării de către reclamant a

actelor doveditoare prevăzute de lege care să ateste calitatea sa de

persoană refugiată.

Analizând cauza, prin prisma și

în limita motivelor de recurs, Înalta Curte constată că sentința

recurată este temeinică și legală, iar recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

În esență,

recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată de Curtea

de apel sub două aspecte:

susține că dovada încadrării în ipoteza reglementată de art.

1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, nu se poate face prin declarații de martori, având în vedere

prevederile art. 1191 alin. (1) C. civ., și în lipsa actelor doveditoare

prevăzute de ordonanță.

recurenta-pârâtă susține că drepturile prevăzute de O.G. nr.

105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se

acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administrația

statului român ori care au părăsit localitatea de domiciliu din alte

motive decât existența unor persecuții din motive etnice.

În ceea ce privește dovada

încadrării în ipoteza reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, Înalta Curte

reține că, p

otrivit art. 4 alin. (1) și (2)

din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art.

1 din O.G.

nr. 105/1999

, aprobată și modificată prin Legea

nr. 189/2000

, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente”, iar „în

lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin

declarație cu martori.”

Aceste dispoziții sunt date în

aplicarea art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea

situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele

interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de

probă prevăzut de lege”.

Potrivit dispozițiilor

susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art.

1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1)

din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc

actele oficiale.

De asemenea, în jurisprudența

Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G. nr.

105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a

afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se

încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție

prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de

aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței

judecătorești” (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

Astfel fiind, Curtea de apel a

realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma

dispozițiilor legale incidente.

În cauză reclamantul a depus

diligențele necesare pentru a obține acte oficiale de la organele

competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, așa cum

rezultă din adresa emisă de D.J.B.A.N., în care se

menționează că numitul C.D. (tatăl reclamantului) nu

figurează în documentele deținute de instituție.

Astfel fiind, în virtutea rolului

activ ce îi revenea conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea de Apel

Cluj a procedat la audierea martorilor L.A. și Ș.P., pe care le-a

apreciat ca fiind pertinente, concludente și utile cauzei, din cuprinsul

cărora rezultă că familia reclamantului s-a refugiat în perioada

reținută de instanță din cauza persecuțiilor etnice

exercitate asupra lor în localitatea de domiciliu ulterior cedării

Ardealului de Nord după Dictatul de la Viena.

Înalta Curte reține că

întemeiat instanța de fond a constatat că refugiul familiei

reclamantului s-a datorat persecuțiilor din motive etnice exercitate de

ocupația străină, astfel că sunt neîntemeiate criticile din

recurs referitoare la situația persoanelor care și-au schimbat

domiciliul din alte motive.

Sub acest aspect, Înalta Curte

reține că instanța fondului a realizat o corectă apreciere

a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamantul

se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare.

Dispozițiile art. 1191 alin. (1)

C. civ., nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se

face dovada situației de fapt constând în refugiul familiei reclamantului

și a motivelor care au determinat refugiul, iar nicidecum dovada unui act

juridic în sensul dispozițiilor respective.

Criticile din recurs referitoare la

faptul că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, nu se acordă

persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub

administrația statului român, sunt neîntemeiate, având în vedere faptul

că, prin Decizia nr. 41/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a stabilit, î

n aplicarea dispozițiilor art. 1 lit.

c) din O.G. nr. 105/1999, că „cetățenii români, indiferent de

naționalitate, care au fost persecutați din motive etnice de

regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent

dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului

român sau pe teritoriile românești aflate sub ocupația altor state

și indiferent dacă localitatea în care au fost strămutați

ori s-au refugiat se afla sub jurisdicție românească ori sub administrația

unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de

textul de lege mai sus menționat”.

În raport de toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul de față

este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței

recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C.

proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. și

art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.J.P.

Sălaj împotriva sentinței civile nr. 542 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 mai 2010.