ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4701/2003
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4701/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin sentința nr. 380 din 14 iulie 2000,
Tribunalul Gorj, secția civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de
reclamanta D.S.C. Tg. Jiu, privind obligarea pârâtei S.C. G. S.A. Tg. Jiu, la
plata sumei de 21.497.351 lei reprezentând chirie restantă și reactualizată pe
perioada mai – decembrie 1997, datorată în baza contractului de închiriere nr.
125 din 22 februarie 1995.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut
în esență, durata contractului de închiriere a expirat la 22 februarie 1997, și
cum începând cu luna martie 1997, s-a schimbat destinația spațiului în litigiu,
fiind atribuit ca sediu pentru un partid politic, reclamanta nu mai era
îndreptățită să solicite obligarea pârâtei la plata sumei solicitată și
calculată cu titlu de chirie, pe a perioadă ulterioară expirării contractului
de închiriere, mai ales în contextul în care părțile nu au prevăzut în contract
nici nivelul chiriei datorate.
Apelul declarat de reclamanta D.S.C. Tg. Jiu,
împotriva susmenționatei sentințe a fost admis prin decizia nr. 1621 din 29
noiembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, și ca
urmare hotărârea primei instanțe a fost schimbată în tot, în sensul că admite
acțiunea reclamantei D.S.C. Tg. Jiu și obligă pârâta S.C. G. S.A. Tg. Jiu la
plata sumei de 21.497.351 lei cu titlu de contravaloare folosință spațiu
comercial pe perioada mai – decembrie 1997, plus 912.395 lei cheltuieli de
judecată.
Pentru a adapta această decizie instanța de apel
a reținut în esență în opoziție cu tribunalul că deși contractul de închiriere
încheiat între părți a expirat la data de 22 februarie 1997, totuși, pârâta cu
ignorarea somațiilor primite din partea reclamantei, a eliberat pațiul numai la
16 mai 1998, situație în care pe perioada precizată în acțiune mai 1997 – decembrie
1997 aceasta cu titlu de daune reprezentând contravaloarea folosinței spațiului
suma solicitată prin cerere.
Recursul declarat împotriva acestei ultime
hotărâri de pârâta S.C. G. S.A. Tg. Jiu a fost anulat ca insuficient timbrat
prin decizia nr. 2314 din 29 martie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de
Justiție, secția comercială.
Ulterior, prin decizia nr. 2623 din 15 mai 2003,
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis contestația în anulare,
formulată de pârâta S.C.G. S.A. Tg. Jiu în calitate de contestatoare, a anulat
decizia anterioară cu nr. 2314 din 29 martie 2002 și a fixat termen pentru
soluționarea recursului la data de 27 noiembrie 2003, instanța supremă
reținând în fundamentarea acestei soluții, că în realitate, recurenta a făcut
dovada cu acte originale aflate la dosar, că anterior termenului de judecată a
achitat atât taxa judiciară de timbru în sumă de 442.394 lei cât și timbrul
judiciar în valoare de 30.000 lei, și ca urmare soluția de anulare a recursului
ca insuficient timbrat este rezultatul unei erori materiale.
Prin recursul declarat în cauză, care urmează a
fi examinat în urma admiterii contestației în anulare, pârâta S.C. G. S.A. Tg.
Jiu, susține, că hotărârea instanței de apel este criticabilă, în raport de
dispozițiile art. 304 C. proc. civ.
Astfel, printr-un prim motiv de cerere, se
susține, că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății,
deoarece, în contract, în afara elementelor de identificare a părților, a
spațiului comercial și a duratei închirierii, nu s-a prevăzut nici nivelul
chiriei și nici temeiul legal în baza căruia reclamanta putea pretinde plata
unor astfel de sume, astfel, că, reținerea instanței în sensul că pârâta
datorează chirie conform tarifelor stabilite prin hotărârea consiliului local,
nu poate avea vreo relevanță în cauză, atâta timp cât în contract nu se
menționează expres prețul chiriei și norma juridică pe baza căreia se poate
percepe plata unei astfel de sume.
De asemenea printr-un alt motiv de recurs, se
susține, că, în raport de dovezile prevăzute în apărare, din care rezultă că
pârâta a folosit spațiul pe baza tacitei relocațiuni numai până în luna mai
1997, întrucât, urmare somației nr. 2430 din 14 mai 1997, raporturile dintre
proprietar și chiriaș au fost întrerupte (situație, confirmată de altfel și de
practica judecătorească, care a statuat, că, dacă proprietarul spațiului îi
comunică chiriașului că nu înțelege să prelungească contractul de închiriere,
înseamnă că acordul de voință pentru reînnoirea contractului nu s-a încheiat),
înseamnă implicit, că, trecând peste cele arătate, reclamanta nu era în drept,
să pretindă și instanța să acorde chirie pe o perioadă ulterioară, datei
eliberării spațiului, (mai 1997) aceasta în afara faptului, că, instanța a
făcut o interpretare eronată a probelor de la dosar, în sensul că a considerat
că chiria lunară ar fi de 2.273.507 lei, (în loc de 519.432 lei/lună) fără să
observe că această sumă reprezenta de fapt chiria globală plătită pentru
perioada februarie mai 1997, astfel că în aceste circumstanțe, a fost obligată
pe perioada mai – decembrie 1997 la o sumă mult mai mare decât cea care s-ar fi
cuvenit reclamantei în cazul respingerii apărărilor sale.
Mai susține recurenta, că, stabilirea
cuantumului chiriei la nivelul sumei acordate prin decizie, este greșită și sub
aspectul, că, după, expirarea contractului, și întreruperea tacitei
relocațiuni, reclamanta a încheiat același spațiu, în baza contractului nr. 155
din 26 mai 1997, (și conform hotărârii consiliului local nr. 27 din 31 martie
1997, privind schimbarea destinației spațiului din spațiu comercial în spațiu
destinat pentru sediu de partid (politic) Partidului Noua Românie, astfel, că
în aceste circumstanțe s-a schimbat și regimul juridic al chiriei devenind,
astfel aplicabilă chiria modică aferentă spațiilor pentru locuit și ca urmare
reclamanta nu mai putea pretinde chiria la nivelul practicat pentru spațiile
comerciale.
În concluzie, și în completarea celor arătate,
pârâta mai susține, că dealtfel potrivit art. 1169 C. civ., acțiunea nu a fost
dovedită, și că, aceasta ar fi și prescrisă, având în vedere că de la data
încetării raportului juridic dintre părți (mai 1997) și până la sesizarea
instanței au trecut mai mult de 3 ani, în care sens s-a invocat dispozițiile coroborate
ale art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
În consecință, partea solicită, admiterea
recursului, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă, că,
în baza contractului nr. 125 din 22 februarie 1995, reclamanta D.S.C. Tg. Jiu,
a închiriat pârâtei S.C. G. S.A. Tg. Jiu, situat în Tg. Jiu pentru o perioadă
de 2 ani, termenul închirierii expirând la 22 februarie 1997.
La scurt timp, termenului, prin hotărârea nr. 27
din 31 martie 1997, a Consiliului Local Tg. Jiu, s-a schimbat destinația
spațiului și acesta a fost atribuit, în baza contractului nr. 155 din 26 mai
1997, ca sediul partidului „Noua Românie”.
În pofida somațiilor primite, pârâta nu a
eliberat spațiul la data expirării contractului de închiriere, (22 februarie
1997) ci, abia la data de 16 martie 1998, ca urmare a sentinței nr. 42/1998,
prin care s-a dispus evacuarea sa pe calea ordonanței președințiale.
Ca atare, susținerile pârâtei, în sensul că după
expirarea contractului (22 februarie 1997) și până în luna mai 1997, ar fi
deținut spațiul în folosință, pe baza tacitei relocațiuni, când a eliberat
spațiul, ca urmare a somației nr. 2430 din 14 mai 1997, sunt contrazise de
probele dosarului, întrucât într-o astfel de situație, nu se mai impune,
promovarea cererii de ordonanță președințială la data de 22 ianuarie 1998, ceea
ce demonstrează că pârâta a deținut fără nici un titlu, în folosință spațiul în
discuție, până la 16 martie 1998.
Cum daunele corespunzătoare lipsei de folosință
a spațiului, au fost calculate potrivit opțiunii reclamantei pe intervalul mai
– decembrie 1997, în care se include perioada 22 februarie 1997 (data expirării
contractului) 16 martie 1998 (data eliberării spațiului) rezultă că, bine
instanța de apel, a admis apelul reclamantei și pe fond a obligat pârâta la
plata sumei de 21.497.351 lei, reprezentând contravaloare folosință spațiu.
În ce privește cuantumul prejudiciului, cauzat
reclamantei prin faptul că, datorită refuzului pârâtei de a elibera spațiul, la
expirarea contractului (22 februarie 1997) aceasta a fost împiedicată să pună
la dispoziția noului chiriaș (partidul „Noua Românie”) spațiul în discuție, se
constată, că în mod corect instanța de apel, a considerat, că nivelul acestuia
este egal cu contravaloarea chiriei, pe care locatarul ar fi încasat-o pe
perioada în litigiu (mai – decembrie 1997).
Referitor la nivelul chiriei lunare datorate de
pârâtă, de asemenea, în mod întemeiat, instanța de apel, a reținut că, în contextul
în care părțile nu au prevăzut în convenția lor, prețul chiriei, aceasta este
cea rezultată din aplicarea tarifelor stabilite prin hotărâre a Consiliului
local, indexată cu indicele de inflație, și că pentru cuantificarea daunelor
totale, cuvenite reclamantei, pe perioada precizată în acțiune mai – decembrie
1997, urmează a fi avut în vedere nivelul chiriei achitată de pârâtă pe luna
aprilie 1997, care s-a cifrat la suma de 2.237.507 lei.
Susținerile recurentei fundamentate pe fișa de
calcul depusă în recurs, în sensul, că, în realitate chiria lunară datorată ar
fi de numai 519.432 lei, și deci că plata sumei de 2.273.507 lei, nu ar
reprezenta chiria aferentă lunii aprilie 1997, ci, chiria restantă pe lunile
februarie – mai 1997, care a fost achitată global, nu pot fi primite, din
moment ce pe această fișă nu s-a aplicat și ștampila reclamantei, parte,
aceasta, în afara faptului că din actele dosarului rezultă că recurenta a
achitat cu ordinul de plată nr. 152 din 22 mai 1997, suma de 2.273.507 lei, cu
titlu de chirie aferentă lunii mai 1997, așa cum s-a prevăzut în factura nr.
429601 din 5 mai 1997.
De asemenea nu se pot reține nici, susținerile
pârâtei, în sensul, că pe perioada în litigiu, sumele datorate, ar fi trebuit,
calculate la nivelul chiriei, aferente spațiilor pentru locuit, deoarece, pe
intervalul menționat spațiul a fost deținut și folosit ca spațiu comercial,
ceea ce atrage incidența în cauză a plății unor sume corespunzătoare așa cum
bine a reținut instanța de apel.
În sfârșit, în ceea ce privește, susținerile
pârâtei în sensul că dreptul material la acțiune ar fi prescris, se constată că
nici acestea nu sunt întemeiate, în contextul în care, prin cerere, s-a
stabilit chiria, aferentă începând cu luna mai 1997 (fără a fi stabilită o dată
anume pentru plata acesteia) iar acțiunea a fost introdusă la 31 mai 2000, deci
la limita termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Așa fiind, recursul pârâtei urmează a fi respins
ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâta S.C. G. S.A. Târgu-Jiu împotriva deciziei nr. 1621 din 29
noiembrie 2000 a Curții de Apel Craiova, secția comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședința publică, astăzi 27
noiembrie 2003.