ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4701/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 380 din 14 iulie 2000, Tribunalul Gorj, secția civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta D.S.C. Tg. Jiu, privind obligarea pârâtei S.C. G. S.A. Tg.

Jiu, la plata sumei de 21.497.351 lei reprezentând chirie restantă și reactualizată pe perioada mai – decembrie 1997, datorată în baza contractului de închiriere nr. 125 din 22 februarie 1995. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență, durata contractului de închiriere a expirat la 22 februarie 1997, și cum începând cu luna martie 1997, s-a schimbat destinația spațiului în litigiu, fiind atribuit ca sediu pentru un partid politic, reclamanta nu mai era îndreptățită să solicite obligarea pârâtei la plata sumei solicitată și calculată cu titlu de chirie, pe a perioadă ulterioară expirării contractului de închiriere, mai ales în contextul în care părțile nu au prevăzut în contract nici nivelul chiriei datorate.

Apelul declarat de reclamanta D.S.C. Tg. Jiu, împotriva susmenționatei sentințe a fost admis prin decizia nr. 1621 din 29 noiembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, și ca urmare hotărârea primei instanțe a fost schimbată în tot, în sensul că admite acțiunea reclamantei D.S.C. Tg. Jiu și obligă pârâta S.C. G. S.A. Tg. Jiu la plata sumei de 21.497.351 lei cu titlu de contravaloare folosință spațiu comercial pe perioada mai – decembrie 1997, plus 912.395 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a adapta această decizie instanța de apel a reținut în esență în opoziție cu tribunalul că deși contractul de închiriere încheiat între părți a expirat la data de 22 februarie 1997, totuși, pârâta cu ignorarea somațiilor primite din partea reclamantei, a eliberat pațiul numai la 16 mai 1998, situație în care pe perioada precizată în acțiune mai 1997 – decembrie 1997 aceasta cu titlu de daune reprezentând contravaloarea folosinței spațiului suma solicitată prin cerere. Recursul declarat împotriva acestei ultime hotărâri de pârâta S.C. G. S.A. Tg. Jiu a fost anulat ca insuficient timbrat prin decizia nr. 2314 din 29 martie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială.

Ulterior, prin decizia nr. 2623 din 15 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis contestația în anulare, formulată de pârâta S.C.G. S.A. Tg. Jiu în calitate de contestatoare, a anulat decizia anterioară cu nr. 2314 din 29 martie 2002 și a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 27 noiembrie 2003, instanța supremă reținând în fundamentarea acestei soluții, că în realitate, recurenta a făcut dovada cu acte originale aflate la dosar, că anterior termenului de judecată a achitat atât taxa judiciară de timbru în sumă de 442.394 lei cât și timbrul judiciar în valoare de 30.000 lei, și ca urmare soluția de anulare a recursului ca insuficient timbrat este rezultatul unei erori materiale.

Prin recursul declarat în cauză, care urmează a fi examinat în urma admiterii contestației în anulare, pârâta S.C. G. S.A. Tg. Jiu, susține, că hotărârea instanței de apel este criticabilă, în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Astfel, printr-un prim motiv de cerere, se susține, că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, deoarece, în contract, în afara elementelor de identificare a părților, a spațiului comercial și a duratei închirierii, nu s-a prevăzut nici nivelul chiriei și nici temeiul legal în baza căruia reclamanta putea pretinde plata unor astfel de sume, astfel, că, reținerea instanței în sensul că pârâta datorează chirie conform tarifelor stabilite prin hotărârea consiliului local, nu poate avea vreo relevanță în cauză, atâta timp cât în contract nu se menționează expres prețul chiriei și norma juridică pe baza căreia se poate percepe plata unei astfel de sume.

De asemenea printr-un alt motiv de recurs, se susține, că, în raport de dovezile prevăzute în apărare, din care rezultă că pârâta a folosit spațiul pe baza tacitei relocațiuni numai până în luna mai 1997, întrucât, urmare somației nr. 2430 din 14 mai 1997, raporturile dintre proprietar și chiriaș au fost întrerupte (situație, confirmată de altfel și de practica judecătorească, care a statuat, că, dacă proprietarul spațiului îi comunică chiriașului că nu înțelege să prelungească contractul de închiriere, înseamnă că acordul de voință pentru reînnoirea contractului nu s-a încheiat), înseamnă implicit, că, trecând peste cele arătate, reclamanta nu era în drept, să pretindă și instanța să acorde chirie pe o perioadă ulterioară, datei eliberării spațiului, (mai 1997) aceasta în afara faptului, că, instanța a făcut o interpretare eronată a probelor de la dosar, în sensul că a considerat că chiria lunară ar fi de 2.273.507 lei, (în loc de 519.432 lei/lună) fără să observe că această sumă reprezenta de fapt chiria globală plătită pentru perioada februarie mai 1997, astfel că în aceste circumstanțe, a fost obligată pe perioada mai – decembrie 1997 la o sumă mult mai mare decât cea care s-ar fi cuvenit reclamantei în cazul respingerii apărărilor sale.

Mai susține recurenta, că, stabilirea cuantumului chiriei la nivelul sumei acordate prin decizie, este greșită și sub aspectul, că, după, expirarea contractului, și întreruperea tacitei relocațiuni, reclamanta a încheiat același spațiu, în baza contractului nr. 155 din 26 mai 1997, (și conform hotărârii consiliului local nr. 27 din 31 martie 1997, privind schimbarea destinației spațiului din spațiu comercial în spațiu destinat pentru sediu de partid (politic) Partidului Noua Românie, astfel, că în aceste circumstanțe s-a schimbat și regimul juridic al chiriei devenind, astfel aplicabilă chiria modică aferentă spațiilor pentru locuit și ca urmare reclamanta nu mai putea pretinde chiria la nivelul practicat pentru spațiile comerciale.

În concluzie, și în completarea celor arătate, pârâta mai susține, că dealtfel potrivit art. 1169 C. civ., acțiunea nu a fost dovedită, și că, aceasta ar fi și prescrisă, având în vedere că de la data încetării raportului juridic dintre părți (mai 1997) și până la sesizarea instanței au trecut mai mult de 3 ani, în care sens s-a invocat dispozițiile coroborate ale art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În consecință, partea solicită, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței. Recursul pârâtei nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar, rezultă, că, în baza contractului nr. 125 din 22 februarie 1995, reclamanta D.S.C. Tg. Jiu, a închiriat pârâtei S.C.

G. S.A. Tg. Jiu, situat în Tg. Jiu pentru o perioadă de 2 ani, termenul închirierii expirând la 22 februarie 1997. La scurt timp, termenului, prin hotărârea nr. 27 din 31 martie 1997, a Consiliului Local Tg. Jiu, s-a schimbat destinația spațiului și acesta a fost atribuit, în baza contractului nr. 155 din 26 mai 1997, ca sediul partidului „Noua Românie”. În pofida somațiilor primite, pârâta nu a eliberat spațiul la data expirării contractului de închiriere, (22 februarie 1997) ci, abia la data de 16 martie 1998, ca urmare a sentinței nr. 42/1998, prin care s-a dispus evacuarea sa pe calea ordonanței președințiale.

Ca atare, susținerile pârâtei, în sensul că după expirarea contractului (22 februarie 1997) și până în luna mai 1997, ar fi deținut spațiul în folosință, pe baza tacitei relocațiuni, când a eliberat spațiul, ca urmare a somației nr. 2430 din 14 mai 1997, sunt contrazise de probele dosarului, întrucât într-o astfel de situație, nu se mai impune, promovarea cererii de ordonanță președințială la data de 22 ianuarie 1998, ceea ce demonstrează că pârâta a deținut fără nici un titlu, în folosință spațiul în discuție, până la 16 martie 1998. Cum daunele corespunzătoare lipsei de folosință a spațiului, au fost calculate potrivit opțiunii reclamantei pe intervalul mai – decembrie 1997, în care se include perioada 22 februarie 1997 (data expirării contractului) 16 martie 1998 (data eliberării spațiului) rezultă că, bine instanța de apel, a admis apelul reclamantei și pe fond a obligat pârâta la plata sumei de 21.497.351 lei, reprezentând contravaloare folosință spațiu.

În ce privește cuantumul prejudiciului, cauzat reclamantei prin faptul că, datorită refuzului pârâtei de a elibera spațiul, la expirarea contractului (22 februarie 1997) aceasta a fost împiedicată să pună la dispoziția noului chiriaș (partidul „Noua Românie”) spațiul în discuție, se constată, că în mod corect instanța de apel, a considerat, că nivelul acestuia este egal cu contravaloarea chiriei, pe care locatarul ar fi încasat-o pe perioada în litigiu (mai – decembrie 1997). Referitor la nivelul chiriei lunare datorate de pârâtă, de asemenea, în mod întemeiat, instanța de apel, a reținut că, în contextul în care părțile nu au prevăzut în convenția lor, prețul chiriei, aceasta este cea rezultată din aplicarea tarifelor stabilite prin hotărâre a Consiliului local, indexată cu indicele de inflație, și că pentru cuantificarea daunelor totale, cuvenite reclamantei, pe perioada precizată în acțiune mai – decembrie 1997, urmează a fi avut în vedere nivelul chiriei achitată de pârâtă pe luna aprilie 1997, care s-a cifrat la suma de 2.237.507 lei.

Susținerile recurentei fundamentate pe fișa de calcul depusă în recurs, în sensul, că, în realitate chiria lunară datorată ar fi de numai 519.432 lei, și deci că plata sumei de 2.273.507 lei, nu ar reprezenta chiria aferentă lunii aprilie 1997, ci, chiria restantă pe lunile februarie – mai 1997, care a fost achitată global, nu pot fi primite, din moment ce pe această fișă nu s-a aplicat și ștampila reclamantei, parte, aceasta, în afara faptului că din actele dosarului rezultă că recurenta a achitat cu ordinul de plată nr. 152 din 22 mai 1997, suma de 2.273.507 lei, cu titlu de chirie aferentă lunii mai 1997, așa cum s-a prevăzut în factura nr. 429601 din 5 mai 1997. De asemenea nu se pot reține nici, susținerile pârâtei, în sensul, că pe perioada în litigiu, sumele datorate, ar fi trebuit, calculate la nivelul chiriei, aferente spațiilor pentru locuit, deoarece, pe intervalul menționat spațiul a fost deținut și folosit ca spațiu comercial, ceea ce atrage incidența în cauză a plății unor sume corespunzătoare așa cum bine a reținut instanța de apel.

În sfârșit, în ceea ce privește, susținerile pârâtei în sensul că dreptul material la acțiune ar fi prescris, se constată că nici acestea nu sunt întemeiate, în contextul în care, prin cerere, s-a stabilit chiria, aferentă începând cu luna mai 1997 (fără a fi stabilită o dată anume pentru plata acesteia) iar acțiunea a fost introdusă la 31 mai 2000, deci la limita termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Așa fiind, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. G. S.A. Târgu-Jiu împotriva deciziei nr. 1621 din 29 noiembrie 2000 a Curții de Apel Craiova, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 27 noiembrie 2003.