ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4850/2003

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta S.C. M. S.A. Giurgiu a chemat-o în

judecată pe pârâta S.C. F. SRL Giurgiu, pentru ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, pârâta să fie obligată la plata sumei de 45.613.946 lei cu titlu de

chirie restantă și penalități.

Prin sentința civilă nr. 391 din 9 septembrie

1999, Tribunalul Giurgiu a admis acțiunea formulată de reclamantă și a

obligat-o pe pârâtă să-i plătească acesteia suma de 45.613.946 lei reprezentând

chirie restantă și penalități, precum și suma de 3.001.836 lei cheltuieli de

judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâta și, prin decizia civilă nr. 1708 din 6 iunie 2000, Curtea de Apel

București, secția comercială, l-a respins, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de

apel a reținut că între părțile aflate în litigiu s-a încheiat un contract de

închiriere pe o durată de trei ani și un act adițional, la data de 25 ianuarie

1999, prin care s-a stipulat o chirie de 7.000.000 lei lunar, la cursul

dolarului din 11 ianuarie 1999; apelanta pârâtă nu a dovedit plata chiriei pe

perioada aprilie-iunie 1999, situație în care apelul său apare ca fiind

nefondat.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat

recurs pârâta, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9, 10 și 11 C. proc.

civ. și solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și

pronunțarea unei noi decizii, din care să rezulte că S.C. F. SRL Giurgiu

datorează reclamantei S.C. M. S.A. Giurgiu suma de 25.620.000 lei.

Recurenta pârâtă susține astfel că a achitat

chiria datorată exact până la data expirării contractului, respectiv 31 martie

1999, dată de la care reclamanta, proprietara spațiului, a majorat unilateral

prețul chiriei, la suma de 13.000.000 lei - sumă cu care ea nu a fost de acord,

iar faptul că a mai folosit spațiul închiriat încă trei luni se datorează

corespondenței și discuțiilor purtate fie pentru micșorarea prețului chiriei,

fie pentru cumpărarea spațiului, ambele soldate cu un rezultat negativ.

În aceste condiții, recurenta consideră că s-a

realizat o tacită relocațiune, devenind aplicabile dispozițiile art. 1437, art.

1436 și art. 1452 C. civ.

În fine, arată că la data de 8 iunie 2000, i-a

comunicat reclamantei că se consideră debitoare față de ea cu suma de

25.620.000 lei, sumă pe care o recunoaște deci și este de acord să o plătească,

apreciind că aceasta este suma reală pe care o datorează și nu suma de

45.613.946 lei pretinsă de reclamantă și acordată de instanțe.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se constată

următoarele:

Între părți s-a încheiat un contract de

închiriere, sub nr. 813/1995, având ca obiect un spațiu comercial, a cărei

valabilitate a expirat la 31 martie 1999, părțile prevăzând prin actul

adițional intervenit la data de 25 ianuarie 1999 posibilitatea prelungirii termenului

contractual după această dată, cu acordul părților, numai în condițiile

respectării integrale de către chiriaș a obligațiilor sale contractuale.

Prin același act adițional s-a stabilit plata de

către chiriaș a unei chirii lunare de 621,95 dolari, adică 7.000.000 lei, la

cursul dolarului din data de 11 ianuarie 1999, fără TVA, în ziua plății

chiriei, suma în lei urmând a fi calculată corespunzător evoluției nivelului

dolarului înregistrat la BNR, din ziua precedentă.

Pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a

chiriei pe lunile aprilie 1999- iunie 1999, neproducând dovezi în acest sens,

și datorează contravaloarea acesteia la cursul dolarului din 25 iunie 1999,

conform prevederilor contractuale mai sus menționate și calculului întocmit de

reclamantă și aflat la dosar fond.

Prin urmare, se reține că obligația de plată a

pârâtei a fost corect reținută de către instanțele care s-au pronunțat în

cauză, în condițiile în care nu este vorba despre o majorare unilaterală a

chiriei, așa cum susține recurenta, ci de aplicarea clauzelor contractuale

referitoare la cuantumul chiriei datorate, stabilite de comun acord.

De asemenea, în cauză nu a operat tacita

relocațiune, contractul expirând de drept prin ajungere la termen.

Pârâta datorează însă chiria pe toată perioada

folosirii efective a spațiului, până la data predării acestuia, survenită

conform propriei recunoașteri în luna iulie 1999, neputând fi luată în

considerare susținerea ei conform căreia datorează numai suma de 25.613.946

lei, - sumă pe care nu a dovedit-o în nici un fel, deși i s-a dat această

posibilitate la cele trei termene de judecată acordate în cauză.

Pentru aceste considerente, având în vedere că

pârâta nu a formulat nici un motiv întemeiat de recurs în condițiile art. 304

C. proc. civ., recursul pe care aceasta l-a declarat în cauză va fi respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta

S.C. F. SRL Giurgiu împotriva deciziei nr. 1708 din 6 iunie 2000 a Curții de

Apel București, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 4 decembrie 2003.