ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 489/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 489/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra cauzei civile de
față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 5706 din 14
septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate
recursurile declarate de SC S. Perla Vlăsiei și de Primăria Municipiului
Timișoara împotriva deciziei nr. 531 din 30 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea
de Apel Timișoara, secția civilă.
Împotriva acestei decizii, recurenta
SC S. Perla Vlăsiei a formulat contestație în anulare prin care a solicitat
anularea deciziei pronunțate de instanța de recurs, rejudecarea cauzei și
admiterea recursului formulat.
În motivarea căii de atac
exercitate, contestatoarea arată că:
Dezlegarea dată de instanța de
recurs, este rezultatul unei erori materiale.
Astfel, instanța, din eroare a
considerat, în privința certificatului de calitate de moștenitor prezentat de
reclamanta T.K., că acesta îndeplinește cerințele Convenției de la Haga din
anul 1961 și că acest certificat ar face dovada, pentru intimata-reclamantă, a
calității de succesor a proprietarului tabular al imobilului în litigiu.
Eroarea constă în faptul că, în mod
nelegal, certificatul de calitate de moștenitor nu a fost eliberat de către un
notar public, așa cum prevede legea, ci de către un avocat din New York.
Cel care avea de fapt calitatea de a
elibera un certificat de calitate de moștenitor, respectiv notarul public, nu a
făcut altceva decât să confirme susținerile avocatului prezent în fața sa.
În consecință, câtă vreme prin decizia
Înaltei Curți se consideră că apostila a fost aplicată certificatului de
calitate de moștenitor eliberat de un notar public, când, în realitate, aceasta
a fost aplicată declarației prezentate de un avocat în fața notarului public,
hotărârea pronunțată este rezultatul unei erori materiale.
Instanța nu a cercetat în
totalitate motivele de casare pe care se întemeia recursul contestatoarei.
Astfel, prin motivele de
nelegalitate invocate în recurs se arată și faptul că, utilizând aceleași
mijloace și aceleași înscrisuri care nu întrunesc cerințele prevăzute de lege,
intimata-reclamantă a reușit să obțină modificarea numelui fostei proprietare
în C.F. nr. 1547 Timișoara, din E. în E.T.
Acest demers a fost posibil printr-o
simplă declarație pe propria răspundere, care face obiectul cercetării penale,
așa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei.
În declarațiile sale, aceasta
susține că ar fi singura moștenitoare a defunctei sale bunici, când, în
realitate, din certificatul medical de deces rezultă că decesul defunctei S.E.
a fost anunțat de către fiul acesteia T.S., fiind imposibil astfel ca T.K. să
fie singura moștenitoare.
Analizând contestația în anulare
formulată, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 318 C. proc. civ.,
hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când
dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,
respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să
cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Prin urmare, art. 318 C. proc. civ.
reglementează în prima sa teză admisibilitatea contestației în anulare atunci
când dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este „rezultatul unei
greșeli materiale”.
În ceea ce privește noțiunea de
„greșeală materială”, legea are în vedere greșeli materiale cu caracter
procedural, care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli comise de
instanță prin confundarea unor date materiale. Eroarea produsă trebuie să fie
în legătură cu aspectele formale ale judecății iar nu în legătură cu modul în
care instanța a înțeles să interpreteze un text de lege sau o probă
administrată, căci altfel s-ar ajunge pe această cale la judecarea din nou a
aceluiași recurs.
Din această perspectivă, nu se poate
considera că interpretarea dată de instanța de recurs în privința stabilirii
naturii juridice și a legalității unui înscris prin care s-a probat în cauză
calitatea de moștenitor a uneia dintre părți, poate fi calificată ca o eroare
materială în sensul art. 318 C. proc. civ.
Calificarea înscrisului prezentat ca
fiind un certificat de calitate de moștenitor valabil emis a avut ca temei interpretarea
și aplicarea de către instanță a unor dispoziții legale în materie, forța
probatorie recunoscută acestui înscris nefiind rezultatul unor aspecte formale ale
judecății, astfel încât admiterea contestației în anulara, în temeiul art. 318
teza 1 C. proc. civ., nu poate fi dispusă.
Potrivit art. 318 alin. (1) teza 2 C.
proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când
instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din
greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.
În temeiul acestor dispoziții legale se
susține că instanța de recurs nu ar fi analizat motivul de recurs prin care de
arata că, „uzând acte care nu întrunesc cerințele legale, reclamanta a obținut
modificarea C.F. nr. 1547 Timișoara în care s-a menționat că numele
proprietarei este E.T. în loc de E., așa cum figura în respectiva carte
funciară cu motivarea că acest prenume ar fi rezultat din certificatele de
naștere, de căsătorie și deces al respectivei proprietare și, bineînțeles
certificatul de calitate de moștenitor, fără a de depune la dosar un act
legalizat și apostilat din care să rezulte schimbarea numelui din E. în E.T.”.
Înalta Curte apreciază însă că aceste
susțineri nu pot fi calificate ca reprezentând un motiv de recurs distinct, ci
se constituie în argumente aduse în sprijinul criticii de nelegalitate
întemeiată pe lipsa dovedirii în cauză a calității de moștenitoare a
reclamantei.
Or, instanța de recurs a analizat critica
de nelegalitate menționată, neavând obligația să răspundă tuturor argumentelor
de fapt și de drept care susțin un motiv de casare sau de modificare.
Aceasta deoarece, a doua teza a art. 318 C.
proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de
recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt și de
drept invocate de parte, întrucât aceste argumente trebuie subsumate motivului
de casare sau de modificare pe care se sprijină, putând fi analizate unitar, printr-un
raționament juridic comun.
Prin urmare, analizând contestația în
anulare formulată, Înalta Curte reține că instanța de recurs a avut în vedere
toate criticile formulate de recurente care s-au constituit în motive de recurs.
În consecință, nu se poate susține în temeiul art. 318 teza 2 C. proc. civ., că
a existat o nepronunțare asupra unui motiv de recurs care, deși a învestit în
mod legal instanța de control judiciar cu analiza lui, a fost omis a fi
analizat prin hotărârea a cărei anulare se cere.
Față de considerentele expuse, în
baza art. 318-320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată,
contestația în anulare formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare
formulată de SC S. Perla Vlăsiei SRL împotriva deciziei nr. 5706 din 14
septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de
proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
28 ianuarie 2010.