ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 489/2010

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 5706 din 14 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile declarate de SC S. Perla Vlăsiei și de Primăria Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 531 din 30 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Împotriva acestei decizii, recurenta SC S. Perla Vlăsiei a formulat contestație în anulare prin care a solicitat anularea deciziei pronunțate de instanța de recurs, rejudecarea cauzei și admiterea recursului formulat. În motivarea căii de atac exercitate, contestatoarea arată că: 1. Dezlegarea dată de instanța de recurs, este rezultatul unei erori materiale.

Astfel, instanța, din eroare a considerat, în privința certificatului de calitate de moștenitor prezentat de reclamanta T.K., că acesta îndeplinește cerințele Convenției de la Haga din anul 1961 și că acest certificat ar face dovada, pentru intimata-reclamantă, a calității de succesor a proprietarului tabular al imobilului în litigiu. Eroarea constă în faptul că, în mod nelegal, certificatul de calitate de moștenitor nu a fost eliberat de către un notar public, așa cum prevede legea, ci de către un avocat din New York. Cel care avea de fapt calitatea de a elibera un certificat de calitate de moștenitor, respectiv notarul public, nu a făcut altceva decât să confirme susținerile avocatului prezent în fața sa.

În consecință, câtă vreme prin decizia Înaltei Curți se consideră că apostila a fost aplicată certificatului de calitate de moștenitor eliberat de un notar public, când, în realitate, aceasta a fost aplicată declarației prezentate de un avocat în fața notarului public, hotărârea pronunțată este rezultatul unei erori materiale. 2. Instanța nu a cercetat în totalitate motivele de casare pe care se întemeia recursul contestatoarei. Astfel, prin motivele de nelegalitate invocate în recurs se arată și faptul că, utilizând aceleași mijloace și aceleași înscrisuri care nu întrunesc cerințele prevăzute de lege, intimata-reclamantă a reușit să obțină modificarea numelui fostei proprietare în C.F. nr. 1547 Timișoara, din E. în E.T.

Acest demers a fost posibil printr-o simplă declarație pe propria răspundere, care face obiectul cercetării penale, așa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei. În declarațiile sale, aceasta susține că ar fi singura moștenitoare a defunctei sale bunici, când, în realitate, din certificatul medical de deces rezultă că decesul defunctei S.E. a fost anunțat de către fiul acesteia T.S., fiind imposibil astfel ca T.K. să fie singura moștenitoare. Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte reține următoarele: 1. Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Prin urmare, art. 318 C. proc. civ. reglementează în prima sa teză admisibilitatea contestației în anulare atunci când dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este „rezultatul unei greșeli materiale”. În ceea ce privește noțiunea de „greșeală materială”, legea are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural, care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli comise de instanță prin confundarea unor date materiale. Eroarea produsă trebuie să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății iar nu în legătură cu modul în care instanța a înțeles să interpreteze un text de lege sau o probă administrată, căci altfel s-ar ajunge pe această cale la judecarea din nou a aceluiași recurs.

Din această perspectivă, nu se poate considera că interpretarea dată de instanța de recurs în privința stabilirii naturii juridice și a legalității unui înscris prin care s-a probat în cauză calitatea de moștenitor a uneia dintre părți, poate fi calificată ca o eroare materială în sensul art. 318 C. proc. civ. Calificarea înscrisului prezentat ca fiind un certificat de calitate de moștenitor valabil emis a avut ca temei interpretarea și aplicarea de către instanță a unor dispoziții legale în materie, forța probatorie recunoscută acestui înscris nefiind rezultatul unor aspecte formale ale judecății, astfel încât admiterea contestației în anulara, în temeiul art. 318 teza 1 C. proc. civ., nu poate fi dispusă.

2. Potrivit art. 318 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare. În temeiul acestor dispoziții legale se susține că instanța de recurs nu ar fi analizat motivul de recurs prin care de arata că, „uzând acte care nu întrunesc cerințele legale, reclamanta a obținut modificarea C.F. nr. 1547 Timișoara în care s-a menționat că numele proprietarei este E.T. în loc de E., așa cum figura în respectiva carte funciară cu motivarea că acest prenume ar fi rezultat din certificatele de naștere, de căsătorie și deces al respectivei proprietare și, bineînțeles certificatul de calitate de moștenitor, fără a de depune la dosar un act legalizat și apostilat din care să rezulte schimbarea numelui din E. în E.T.”.

Înalta Curte apreciază însă că aceste susțineri nu pot fi calificate ca reprezentând un motiv de recurs distinct, ci se constituie în argumente aduse în sprijinul criticii de nelegalitate întemeiată pe lipsa dovedirii în cauză a calității de moștenitoare a reclamantei. Or, instanța de recurs a analizat critica de nelegalitate menționată, neavând obligația să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin un motiv de casare sau de modificare. Aceasta deoarece, a doua teza a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte, întrucât aceste argumente trebuie subsumate motivului de casare sau de modificare pe care se sprijină, putând fi analizate unitar, printr-un raționament juridic comun.

Prin urmare, analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte reține că instanța de recurs a avut în vedere toate criticile formulate de recurente care s-au constituit în motive de recurs. În consecință, nu se poate susține în temeiul art. 318 teza 2 C. proc. civ., că a existat o nepronunțare asupra unui motiv de recurs care, deși a învestit în mod legal instanța de control judiciar cu analiza lui, a fost omis a fi analizat prin hotărârea a cărei anulare se cere. Față de considerentele expuse, în baza art. 318-320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC S. Perla Vlăsiei SRL împotriva deciziei nr. 5706 din 14 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010.