ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3284/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3284/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș

sub nr. 8603/C/2002 reclamantul G.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primăria Timișoara, SC O.J.C.V.L.T.

SA Timișoara, R.P., R.A., S.P., S.M., G.Ș., G.E., M.R., M.A., M.N., M.M., B.M.,

B.H., C.M. și C.N.A. ca instanța, prin hotărârea ce va da: să dispună

restituirea integrală și în natură prin lăsare în deplină proprietate și

liniștită posesie a imobilului din Timișoara, str. A., jud. Timiș, înscris în

CF nr. X Timișoara, nr. top X transnotat din CF nr. Y Timișoara, nr. top X; să

constate că imobilul a fost preluat de la antecesorul său P.V. care îl

dobândise cu titlu de cumpărare și moștenire, imobilul neieșind legal din

patrimoniul reclamantului; să constate preluarea fără titlu de către stat a

imobilului; să constate că, ulterior preluării, imobilul a fost apartamentat în

10 apartamente, alte spații și garaje; să constate nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul, încheiat în

favoarea pârâților persoane fizice și a oricăror alte contracte; să constate că

imobilul are în componență și alte spații (în afara celor înstrăinate) ce sunt

închiriate de Statul Român, astfel că solicită predarea acestora; să dispună

desființarea (anularea) Încheierii nr. CF 7670 din 27 martie 1998 cu privire la

dezmembrare, apartamentare și intabulare; să dispună rectificarea cărților

funciare individuale în care sunt înscrise apartamentele vândute; să dispună

rectificarea cărții funciare a imobilului în sensul radierii dreptului de

proprietate al pârâților R.P., R.A., S.P., S.M., G.Ș., G.E., M.R., M.A., M.N.,

M.M., B.M., B.H., C.M. și C.N.A. și al Statului Român, cu consecința

reînscrierii dreptului antecesorului său; să constate deschisă succesiunea după

defuncții P.V. și P.A. și calitatea reclamantei de unic moștenitor al acestora,

conform Certificatului de moștenitor din 10 decembrie 1999 eliberat de B.N.P.

M.R. din Lugoj; să constate că masa succesorală se compune din cota de 1/1

parte din imobilul menționat; să dispună intabularea dreptului său în cartea funciară.

Prin Sentința civilă

nr. 1904/PI din 23 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș au fost respinse

excepțiile inadmisibilității și a lipsei de obiect invocate de pârâtul

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a lipsei de calitate procesuală activă

invocată de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și R.P. și A. și a lipsei

calității procesual pasive invocată de pârâții Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș și SC A.D.P. SA Timișoara.

Prin aceeași hotărâre

a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Pentru a dispune

astfel, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere

că, prin Decizia nr. XX/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că

instanțele au plenitudine de jurisdicție, putând dispune direct restituirea în

natură a imobilului ce face obiect al Legii nr. 10/2001; pe de altă parte,

instanța a rămas învestită doar cu cererea vizând nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare.

Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș nu a fost chemată în judecată în nume propriu, ci în

reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice care este reprezentant al

Statului Român, iar SC A.D.P. SA are calitate procesuală, câtă vreme

reclamanții au solicitat și constatarea nulității absolute a înstrăinărilor

făcute după apartamentare, unul dintre contracte fiind încheiat de această

pârâtă.

A fost respinsă

excepția lipsei obiectului acțiunii, față de actualul obiect al acțiunii,

astfel cum a fost precizat.

În ceea ce privește

calitatea procesuală activă a reclamanților, tribunalul a avut în vedere că

instanța de casare a statuat că aceasta trebuie verificată în condițiile legii

speciale și că în cauză nu sunt întrunite condițiile autorității de lucru

judecat.

Instanța a avut în

vedere că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 care permiteau solicitarea

de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 și de către persoanele

îndreptățite care formulaseră anterior cereri având ca obiect bunuri ce intră

sub incidența legii speciale au fost declarate ca nefiind constituționale prin

Decizia nr. 1055/2008 a Curții Constituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că noua lege nu poate dispune asupra unui drept

câștigat printr-o hotărâre irevocabilă decât dacă ar avea loc o expropriere

pentru cauză de utilitate publică, situație ce nu se regăsește în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții G.A. și K.E.I. și pentru Consiliul Local

al Municipiului Timișoara iar prin Decizia civilă nr. 857 din 23 martie 2011 a

Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul reclamanților, s-a desființat

hotărârea instanței de fond și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul

Timiș.

S-a respins apelul

pârâtului Consiliul Municipiului Timișoara reținându-se următoarele

considerente:

Astfel instanța de

apel a reținut că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara a criticat

respingerea excepțiilor invocate în primă instanță și că admiterea acestor

excepții ar face inutilă - în sensul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. -

examinarea celorlalte critici aduse sentinței apelate.

S-a apreciat ca

nefondată critica privind respingerea în primă instanță a excepției

inadmisibilității acțiunii reclamanților.

Urmare a renunțării

la judecata unor cereri din acțiunea introductivă, instanța a rămas învestită

cu soluționarea cererilor în constatarea preluării abuzive, fără titlu valabil

a imobilului și în constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobilul astfel preluat.

Împrejurarea că pe

rolul instanțelor este înregistrat un alt dosar al cărui obiect îl reprezintă

contestație împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la

imobil nu atrage inadmisibilitatea prezentei cereri în anulare (conform

precizării), art. 47 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data sesizării

instanței de către antecesoarea reclamanților și, respectiv, la data

suspendării judecății în sus-menționatul dosar permițând formularea unei cereri

în nulitatea înstrăinării.

Nici referirea la

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se constituie în

temeri de natură a atrage admiterea excepției.

Astfel, această

decizie a fost dată în soluționarea raportului dintre legea generală și legea

specială în materia revendicării imobilelor abuziv preluate în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001.

Or, reclamanta a

formulat cererea în nulitate tocmai pentru a înlătura impedimentul la

restituirea imobilului pe calea legii speciale rezultat din înstrăinarea

apartamentelor din acest imobil.

Nu poate fi reținută

ca întemeiată nici referirea la dispozițiile Legii nr. 1/2009 întrucât

reclamanta a sesizat instanța cu cererea în nulitate cu mult anterior intrării

în vigoare a acestei legi. Pe de altă parte, legea de modificare a Legii nr.

10/2001 dispune că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea condițiilor cerute de

lege; or, în cauză, reclamanta (și, ulterior, succesorii acesteia) a (au)

invocat tocmai încălcarea legii la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare.

S-a mai reținut că,

prin Decizia nr. XX/2007 dată asupra unui recurs în interesul legii, Înalta

Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța de judecată are plenitudine

de jurisdicție în această materie, astfel că poate dispune direct restituirea

în natură a imobilelor ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Nici excepția lipsei

de obiect a acțiunii nu poate fi primită, tribunalul reținând în mod corect că

excepția este neîntemeiată, având în vedere obiectul astfel cum a fost

precizat.

Nici criticile aduse

de pârâtul apelant modalității în care s-a dispus suspendarea judecării cauzei

înregistrată sub Dosar nr. 1357/C/2002 al Tribunalului Timiș nu se constituie

în argumente întemeiate pentru susținerea excepției lipsei obiectului acțiunii,

ele neputând fi formulate în prezentul dosar.

În fine, pârâtul

însuși susține că, prin dispoziția ce face obiect al Dosarului nr. 1357/C/2002,

a fost respinsă cererea de restituire a imobilului întrucât reclamanta

notificatoare nu a făcut dovada calității de moștenitor al fostului proprietar

tabular al imobilului; or, prin prezenta acțiune, reclamanta tinde și la

înlăturarea acestui impediment la restituire.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesual active a reclamantei invocată de pârât,

instanța de apel a reținut următoarele:

Prin Decizia de

casare cu trimitere spre rejudecare nr. 4158 din 30 martie 2009, Înalta Curte

de Casație și Justiție a casat Decizia nr. 11 din 20 ianuarie 2004 a Curții de

Apel Timișoara și Sentința civilă nr. 1240/PI din 20 decembrie 2002 a

Tribunalului Timiș reținând că în mod nelegal cererea reclamantei a fost

respinsă în baza excepției autorității de lucru judecat, câtă vreme, prin

hotărârile anterioare, instanțele au avut în vedere dispozițiile dreptului

comun referitoare la moștenire, iar prezenta cerere are altă cauză juridică,

respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001 prin care succesibilii, chiar

neacceptați sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii, prin notificarea

formulată în condițiile legii.

În consecință,

instanța de casare a stabilit cu caracter obligatoriu conform art. 315 C. proc.

civ. că instanța de trimitere este ținută să analizeze calitatea procesuală a

reclamantei din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Instanța în

rejudecare este ținută, astfel, să examineze dacă reclamanta - care are

calitate procesuală să promoveze prezenta cerere - are calitatea de persoană

îndreptățită în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Conform acestei norme

în forma în vigoare la data sesizării instanței de către reclamantă, de

prevederile Legii nr. 10/2001 beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice

îndreptățite, iar succesibilii care, după 6 martie 1945 nu au acceptat

moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile

ce fac obiect al legii, cererea de restituire având valoare de acceptare a

succesiunii.

Referitor la acest

aspect, instanța reține că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr.

92/1950 de la P.V.

Conform

certificatului de calitate de moștenitor din 10 decembrie 1999 eliberat de

B.N.P. M.R., de pe urma lui P.V., decedat la 08 februarie 1950, a rămas ca

moștenitoare soția acestuia, P.A., în cotă de 1/1 parte. Urmare a decesului

acesteia (11 martie 1985) a rămas ca moștenitor acceptant reclamanta G.E., în

calitate de legatar universal în cotă de 1/1 parte.

Eliberat în

condițiile Legii nr. 36/1995 și necontestat, certificatul menționat face

dovada, până la anularea sa, a calității de moștenitor după defunctul P.V. a

soției sale P.A. și, respectiv, a aceleiași calități a reclamantei în urma

decesului numitei P.A.

S-a reținut astfel că

fostul proprietar tabular a decedat la 08 februarie 1950, Decretul nr. 92/1950

privind naționalizarea unor imobile a intrat în vigoare la 20 aprilie 1950,

ulterior decesului proprietarului, iar dreptul de proprietate al statului a

fost înscris în cartea funciară în anul 1956.

Instanța de apel a

mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938

(în vigoare la data decesului proprietarului tabular) „drepturile reale se vor

dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte", iar din

anexa la Decretul nr. 92/1950 depusă la dosar de pârât rezultă că imobilul în

litigiu a fost preluat de la P.A.

Din coroborarea

acestor considerente rezultă că antecesoarea reclamantei este moștenitoarea

acceptantă a defunctului său soț, acest argument fiind în concordanță cu

certificatul de calitate de moștenitor sus-menționat.

Ca atare s-a reținut

că, reclamanta G.E. are calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 4 din

Legea nr. 10/2001 de a solicita măsuri reparatorii în baza acestei legi,

aceasta și pentru că, prin retransmitere, în sensul art. 692 C. civ., în

patrimoniul său a intrat vocația de a formula notificare în condițiile Legii

nr. 10/2001 cu privire la imobilul abuziv naționalizat.

În ceea ce privește

apelul reclamanților (succesori ai defunctei reclamante G.E.), instanța de apel

a reținut următoarele:

Pentru a respingerea

cererea de chemare în judecată, tribunalul a avut în vedere că în cauză este

incidență Decizia nr. 1055/2008 a Curții Constituționale prin care dispozițiile

art. 47 din Legea nr. 10/2001 au fost declarate ca nefiind constituționale.

Potrivit acestui

articol (ce avea nr. 48 la data sesizării Tribunalului Timiș de către reclamantă),

persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor,

cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile acțiunile având ca obiect

bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice

alte persoane juridice, pot solicita indiferent de natura soluțiilor

pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condițiile

prezentei legi.

Practic, această

normă permitea persoanelor care se pretindeau îndreptățite în sensul Legii nr.

10/2001 și ale căror cereri anterioare cu privire la bunuri ce făceau obiect al

legii au fost respinse, să promoveze alte cereri cu privire la aceleași bunuri,

fiind încălcate, astfel, dispozițiile legale referitoare la autoritatea de

lucru judecat.

Pentru a nu fi

încălcate drepturile câștigate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și

pentru a nu fi încălcat principiul puterii de lucru judecat, prin Decizia nr.

1055/2008, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională

susmenționata normă.

Corespunde realității

că prin hotărâri judecătorești anterioare cererile reclamantei vizând imobilul

în litigiu au fost respinse, însă instanțele nu au examinat fondul pretențiilor

acesteia, reținând lipsa calității procesuale active a acesteia. Or, în

procesul de față, cauza juridică a acțiunii este alta decât în cazul celor

anterioară (cum în mod obligatoriu în sensul art. 315 C. proc. civ. a stabilit

instanța de casare prin decizia pronunțată ulterior publicării deciziei Curții

Constituționale), astfel că aplicabilitatea dispozițiilor art. 1201 C. civ.,

art. 166 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat nu poate fi

reținută, decizia Curții Constituționale nefiind incidență în cauză.

Aceasta, cu atât mai

mult cu cât, prin cererea precizată în prezentul dosar, reclamanții solicită

strict constatarea nevalabilității titlului statului și a înstrăinărilor unor

apartamente din imobilul preluat, astfel cum a și reținut prima instanță.

Contrar acestor

considerente, tribunalul, având în vedere decizia menționată, a reținut că

reclamanta nu mai poate solicita măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent, neexaminând fondul cererii reclamantei (astfel cum a fost ulterior

precizată) și pronunțând, astfel, o hotărâre nelegală.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâții R.P., R.A., M.R., M.A., B.M., B.H., C.M.,

C.N.A. și pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel pârâții R.P.,

R.A., M.R., M.A., B.M., B.H., C.M. și C.N.A. au criticat hotărârea instanței de

apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. sub

următoarele aspecte:

Astfel recurenții

susțin că în cauză este incidență excepția necompetenței materiale a

Tribunalului față de obiectul dedus judecății, motiv pentru care se impune în

opinia acestor recurenți trimiterea cauzei spre competentă soluționare în

temeiul art. 158 alin. (3) C. proc. civ. la Judecătoria Timișoara.

În aceeași idee

invocă excepția nulității absolute a hotărârii în temeiul art. 105 alin. (1) C.

proc. civ.

Cu privire la motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se solicită casarea cu

trimiterea cauzei spre soluționarea pe fond, instanței competente, în

condițiile în care instanțele au făcut o greșită interpretare și aplicare a

legii, inclusiv a Deciziei nr. 1055/2008 a Curții Constituționale prin care

dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 au fost declarate neconstituționale.

Ca atare, susțin

recurenții, întrucât la data pronunțării Deciziei civile nr. 657 din 23 martie

2011 a Curții de Apel Timișoara, decizia Curții Constituționale prin care s-a

declarat neconstituțional art. 47 din Legea nr. 10/2001, este de imediată

aplicare și obligatorie, se impunea ca instanța de apel să constate că

reclamanții nu mai pot solicita măsuri reparatorii prin echivalent chiar dacă antecesoarei

reclamantei i s-ar fi recunoscut calitatea de persoană îndreptățită conform

Legii nr. 10/2001.

Recursul pârâtului

Consiliul Local al Municipiului Timișoara vizează nelegalitatea hotărârii

instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., sub

următoarele aspecte:

Astfel se susține

incidența excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei în

condițiile în care G.E. nu are calitatea de moștenitoare a lui P.V. și ca atare

nu ar fi incidente dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

O altă critică

vizează excepția autorității de lucru judecat față de dispozițiile Sentinței

civile nr. 1708/1999 a Judecătoriei Timișoara prin care s-a respins acțiunea

reclamantei pe excepția lipsei calității procesuale active.

Astfel acest recurent

susține că a fost dezlegată chestiunea calității procesuale active prin

hotărârea sus-menționată, fiind astfel o chestiune dezlegată și tranșată

irevocabil.

Or, arată recurentul

prin prezenta acțiune se tinde la încălcarea puterii de lucru judecat.

O altă critică

vizează excepția lipsei de obiect a prezentei acțiuni, în condițiile în care

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare a stabilit că temei

al cererii de chemare în judecată îl constituie dispozițiile Legii nr. 10/2001

și că prin Dispoziția nr. 2538 din 19 decembrie 2001 emisă de primar în

condițiile Legii nr. 10/2001 s-a respins cererea de restituire tocmai pentru

faptul că reclamanta nu are calitate de moștenitor al fostului proprietar

tabular al imobilului.

În aceeași idee se

mai susține că a fost ignorată decizia Curții Constituționale privind

declararea neconstituționalității art. 47 din Legea nr. 10/2001, dar și faptul

că în cauză reclamanta nefiind moștenitoarea proprietarului tabular nu

întrunește cerințele art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Statul Român

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a solicitat modificarea

hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantei invocând

aceleași motive de recurs ca și ceilalți recurenți respectiv incidența

excepțiilor privind lipsa calității procesuale active a reclamantei și a

calității de moștenitoare a ei față de proprietarul imobilului.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor

art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ., înalta Curte retine următoarele:

Instanța de fond a

respins acțiunea pe excepții și nu pe fondul cauzei, situație în care față de

obiectul dedus judecății astfel cum a fost precizat de reclamantă și raportat

la Decizia de casare nr. 41588 din 30 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, la certificatul de calitate de moștenitor depus la dosar, soluția

instanței de apel de desființare a hotărârii și trimiterea cauzei spre

rejudecare, este legală.

Prin Decizia de

casare nr. 4158 din 30 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

fost dezlegată cu putere obligatorie pentru instanțe, excepția puterii de lucru

judecat reținându-se că în mod nelegal cererea reclamantei a fost respinsă în

baza excepției autorității de lucru judecat câtă vreme prin hotărârile

anterioare instanțele au avut în vedere dispozițiile dreptului comun

referitoare la moștenire, iar prezenta cerere are altă cauză juridică,

respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001 prin care succesibilii chiar

neacceptanți sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii prin notificarea

formulată în condițiile Legii.

Din aceeași decizie

de casare, rezultă că în rejudecare instanța urmează să analizeze calitatea

procesuală a reclamantei din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr.

10/2001.

Or, în condițiile în

care instanța în rejudecare după casare cu trimitere spre rejudecare nu s-a

conformat dispozițiilor obligatorii din decizia de casare, fiind încălcate

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., soluția de trimitere a cauzei spre

rejudecare este legală, cu atât mai mult cu cât din certificatul de calitate de

moștenitor din 10 decembrie 1999 rezultă că de pe urma lui P.V. a rămas

moștenitoare soția acestuia, P.A., iar după decesul acesteia (11 aprilie 1985)

a rămas ca moștenitor acceptant reclamanta în calitate de legatar universal în

cotă de 1/1 parte.

Cum, problemele

legate de excepția puterii de lucru judecat, raportat la obiectul dedus

judecății, cât și cele vizând verificarea cerințelor art. 4 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 au fost cuprinse în Decizia de casare nr. 4158 din 30 martie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt nefondate criticile recurenților

legate de incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Față de cele expuse

și din aceeași perspectivă a statuărilor deciziei de casare, și a faptului ca

nu s-a cercetat fondul cauzei, sunt nefondate și criticile pârâților Consiliul

Local al municipiului Timișoara și Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin

Direcția generală a Finanțelor Publice Timiș.

Astfel nefiind

întrunite cerințele art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursurile declarate

în cauză urmează a fi respinse ca nefondate.

În temeiul art 274 C.

proc. civ. urmează a fi obligați recurenții să plătească intimaților reclamanți

G.A. și K.I. suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâții R.P., R.A., M.R., M.A., B.M., B.H.,

C.M., C.N.A., pârâtul Consiliul Local Municipal Timișoara și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș împotriva Deciziei nr. 657 din 23 martie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Obligă recurenții să

plătească intimaților reclamanți G.A. și K.I., 2.000 RON, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 mai 2012.

Procesat de GGC - AS