ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2282/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2282/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș inițial sub nr. 8603/C/2002, reclamanta G.E. i-a chemat în

judecată pe pârâții Consiliul Local Timișoara, SC O.T. SA, R.P. și R.A., S.P.

și S.M., G.S. și G.E., M.R. și M.A., M.N. și M.M., B.M. și B.H., C.M. și

C.N.A., solicitând: a) restituirea integrală și în natură a imobilului situat

în Timișoara, str. A., înscris în CF colectiv x1 Timișoara, nr. top x2, ce a

fost naționalizat de Statul Român fără titlu de la antecesorul P.V.; b) să se

constate că ulterior preluării abuzive imobilul a fost dezmembrat și apartamentat,

astfel că în prezent figurează 10 apartamente la care se adaugă și alte spații

și garaje; c) să se constate nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în favoarea pârâților persoane fizice, cu

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a oricăror alte contracte prin

care s-au înstrăinat părți din imobil; d) să se constate că imobilul revendicat

are în componență și alte spații care sunt închiriate de Statul Român unor

terți; e) să dispună desființarea Încheierii nr. 7670/1998 a judecătorului

delegat de carte funciară cu privire la dezmembrarea, apartamentarea și

intabulările operate în CF col x1 Timișoara; f) să se dispună sistarea cărților

funciare individuale constituite ca urmare a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu parații persoane fizice, rectificarea CF a imobilului din litigiu,

în sensul restabilirii situației anterioare preluării acestuia de către Statul

Român; g) să se constate deschisă succesiunea după defuncții P.V. și P.A., a

căror unică moștenitoare este reclamanta (conform certificatului de calitate de

moștenitor depus) și să se dispună intabularea în CF a dreptului de proprietate

al reclamantei cu titlu de restituire și moștenire, cu cheltuieli de judecată.

Motivând în fapt

cererea, reclamanta a arătat, în esență, că imobilul în litigiu este

proprietatea tabulară a antecesorului său P.V., ea fiind singura persoană cu

vocație succesorală după acesta și după soția sa supraviețuitoare (conform

Certificatului de calitate de moștenitor nr. 216/1999, eliberat de BNP M.R. din

Lugoj), că autorul era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950

încadrându-se în categoriile de persoane prevăzute la art. 2 al acestui act

normativ, preluarea imobilului făcându-se în mod abuziv. Pârâții persoane

fizice au dobândit părți din imobilul revendicat, în temeiul unor contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale, întrucât

Legea nr. 112/1995 se referă doar la imobilele preluate de Statul Român cu

titlu.

Prin întâmpinare,

pârâții persoane-fizice s-au apărat invocând excepția autorității de lucru

judecat față de hotărârile judecătorești pronunțate anterior la cererea

aceleiași reclamante, prin care a fost respinsă acțiunea acesteia pentru lipsa

calității procesuale active. Obiectul acțiunilor anterioare, formulate în

contradictoriu cu aceiași pârâți, a fost de constatare a preluării imobilului

în proprietatea Statului Român fără titlu și, pe cale de consecință, a

nulității actelor de înstrăinare făcute de Statul Român către foștii chiriași.

Acțiunile au fost respinse cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada

faptului că antecesoarea sa, a cărei moștenitoare testamentară este, a acceptat

succesiunea după fostul proprietar al imobilului revendicat și că i-ar fi

intrat în consecință imobilul în patrimoniu.

Pe fond, s-a susținut

netemeinicia acțiunii.

Pârâtul Consiliul

Local Timișoara a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantei

pentru lipsa vocației succesorale după fostul proprietar tabular, întrucât

antecesoarea reclamantei nu a acceptat niciodată succesiunea acestui defunct

și, prin urmare, nu putea testa reclamantei ceva ce nu avea în patrimoniul său.

Prin Sentința civilă

nr. 1240 din 20 decembrie 2002, Tribunalul Timiș a respins acțiunea, reținând

că s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, lipsa calității procesuale

active a reclamantei în formularea acțiunii pentru restituirea imobilelor

preluate de Statul Român înainte de 1989, care au aparținut lui P.V.

Prin Decizia civilă

nr. 11 din 20 ianuarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr.

1743/C/2003 a fost respins apelul reclamantei G.E., continuat de moștenitorii

G.A.I. și G.I., împotriva Sentinței civile nr. 1240 din 20 decembrie 2002 a

Tribunalului Timiș.

Prin Decizia civilă

4158 din 30 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile

declarate de reclamanții G.I. și G.I.I. (decedat, cale de atac continuată de

moștenitorii G.I. și K.E.I.), precum și de pârâții R.P. și R.A., cu consecința

casării deciziei de apel și a Sentinței civile nr. 1240/PI din 20 decembrie

2002 a Tribunalului Timiș, cauza fiind trimisă spre rejudecare pe fond la

Tribunalul Timiș.

Reținând că prezenta

acțiune are ca și cauză juridică dispozițiile Legii nr. 10/2001 - prin ale

cărei prevederi se stipulează că succesibilii chiar neacceptanți sunt repuși de

drept în termenul de acceptare a moștenirii prin notificarea depusă în

condițiile acestei legi -, Înalta Curte a reținut că nu poate fi opusă excepția

autorității de lucru judecat a hotărârilor anterioare prin care au fost

respinse acțiunile reclamantei pentru lipsa calității procesuale active a

acesteia, dat fiind că acestea au fost pronunțate înainte de apariția Legii nr.

10/2001 și au analizat calitatea părții reclamante doar din perspectiva

dreptului comun. Or, în acțiunea de față, calitatea reclamantei urmează a fi

analizată în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001.

În plus, cauza

juridică a prezentei acțiuni fiind diferită față de cea a acțiunilor

anterioare, excepția autorității de lucru judecat nici nu putea fi admisă în

condiții de legalitate. Conform art. 47 din Legea nr. 10/2001 a fost înlăturată

autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în această materie.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 26 iunie 2009 sub

nr. 4130/30/2009.

Reclamanții G.I. și

K.E.I. și-au restrâns pretențiile, arătând că solicită instanței să dispună

asupra următoarelor: a) constatarea preluării abuzive fără titlu de către

Statul Român a imobilul situat în Timișoara str. A., județ Timiș, înscris în CF

colectiv x1 Timișoara, nr. top x2 în care a fost transnotat din CF x3 Timișoara

nr. top x2; b) constatarea nulității absolute, în principal, în baza art. 46

alin. (1) și 4 și, în subsidiar, în baza art. 46 alin. (1) și 2 din Legea nr.

10/2001 a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții persoane

fizice, respectiv:

- 944 din 14 ianuarie

1998 încheiat pentru apartamentul nr. 4 înscris în CF Timișoara, nr. top x2/VI;

- 14806 din 21

ianuarie 1998 încheiat pentru apartamentul nr. 5A, înscris în CF Timișoara, nr.

top x2/VII;

- 14805 din 21

ianuarie 1998 încheiat pentru apartamentul nr. 5B, înscris în CF Timișoara nr.

top x2/VIII;

- 14807 din 21 ianuarie

1998 încheiat pentru apartamentul nr. 6 înscris în CF Timișoara, nr. top x2/IX;

- 14788 din 20

ianuarie 1998 încheiat pentru apartamentul nr. 8 înscris în CF Timișoara, nr.

top x2/XI;

- 937/R din 18

decembrie 1998 încheiat pentru apartamentul nr. 1 înscris în CF Timișoara, nr.

top x2/I,

- 938/R din 22

decembrie 1997 încheiat pentru apartamentul nr. 2, cât și a oricăror alte

contracte prin care s-au înstrăinat părți din imobilul preluat abuziv de Statul

Român de la P.V. Cu privire la celelalte petite ale acțiunii, reclamanții au

arătat că renunță la judecata acestora.

Pârâtul Consiliul

Local al Municipiului Timișoara a formulat întâmpinare prin care a invocat pe

cale de excepție inadmisibilitatea acțiunii - întrucât până în prezent nu s-a

soluționat contestația formulată de G.E. împotriva Dispoziției nr. 2538 din 19

decembrie 2001 în Dosarul nr. 1357/C/2002, suspendat până la soluționarea

dosarului de față - lipsa calității procesuale active a reclamanților (deoarece

G.E. nu a făcut dovada acceptării succesiunii după proprietarul tabular P.V. de

către P.A., a cărei moștenitoare testamentară a dovedit că este în baza

Certificatului de moștenitor nr. 216/1999) și lipsa de obiect (deoarece

unitatea deținătoare s-a pronunțat asupra notificării prin emiterea Dispoziției

Primarului nr. 2538 din 19 decembrie 2001), iar pe fond respingerea acțiunii ca

netemeinică și nelegală.

Prin întâmpinare,

pârâții R.P. și A. au invocat pe cale de excepție lipsa calității procesuale

active a reclamantei G.E., iar pe fond respingerea acțiunii ca nefondată.

Pârâta SC A.D.P. SA a

invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în raport de

conținutul H.C.L.M.T. nr. 147 din 01 iunie 1999 prin care s-a hotărât, începând

cu data de 01 mai 1999, încetarea activităților de administrare a fondului

locativ și a vânzărilor de locuințe fond de stat și preluarea lor de către

Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara.

Prin întâmpinare,

pârâta D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive pe motiv că actele în baza cărora

s-a preluat imobilul nu au fost emise de Ministerul Finanțelor Publice, pe de o

parte, precum și faptul că nu are calitatea de unitate deținătoare pe de altă

parte.

Prin notele scrise

depuse la dosar, reclamanții au insistat asupra aspectului de nulitate absoluta

a înstrăinărilor unor părți din imobil către foștii chiriași pe motiv că

imobilul era exceptat de la înstrăinare, întrucât aparținea patrimoniului

național cultural.

Au invocat adresa din

04 august 2003 a Ministerului Culturii și Cultelor cu privire la clarificarea

noțiunii de "evidență aprobată" la care face referire art. 10 din

H.G. nr. 20/1996, prin care li s-a comunicat lista monumentelor istorice aprobate

în 1991. Au arătat că art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 se referă la

locuințe monumente istorice și din patrimoniul național, arătând că legiuitorul

a folosit o sintagmă mai largă interzicând inclusiv înstrăinarea imobilelor din

patrimoniul cultural național, adică a imobilelor aflate în lista 1992 la

capitolul E.

Arată că până în anul

2004 nu a operat clasarea la care se referă art. 2 din O.G. nr. 68/1994 pentru

perioada 1996 - 2000.

Pârâtul Consiliul

Local al Municipiului Timișoara a exprimat în scris un punct de vedere, prin

care a arătat că imobilul în cauza nu este menționat pe lista monumentelor

istorice cu interdicție de înstrăinare. Mai mult, Legea nr. 422/2001 privind

protejarea monumentelor istorice a intrat în vigoare la 24 iulie 2001 și ca

atare, nu era în vigoare la momentul vânzării apartamentelor din imobilul în

litigiu.

Reclamanții au mai

depus în probațiune adresa în 16 februarie 2004 comunicată de Direcția pentru

Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a Județului Timiș, invocând de

asemenea și Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii și Cultelor privind

aprobarea listei monumentelor istorice actualizată, înscrisuri din care rezultă

că reactualizarea listei 1991 a imobilelor monumente istorice și din

patrimoniul cultural național nu a fost operată până în anul 2004, iar din anul

2004 când lista 1991 a fost reactualizată și s-a operat clasarea pe categorii

valorice a imobilelor din patrimoniul cultural comun pe categorii A, B, C,

imobilul în speță a fost încadrat în categoria A.

Prin Sentința civilă

nr. 1904/PI din 23 iulie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepțiile

inadmisibilității și a lipsei de obiect invocate de pârâtul Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, a lipsei de calitate procesuală activă invocată de

parații Consiliul Local al Municipiului Timișoara, R.P. și A. și a lipsei de

calitate procesuală pasivă invocată de pârâții D.G.F.P. Timișoara și SC A.D.P.

SA Timișoara.

De asemenea, a

respins acțiunea formulata de reclamanta G.E. și continuată de succesorii

acesteia G.I. și K.E.I., ca nefondată.

Prin Decizia civilă

nr. 657 din 23 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost admis

apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 1904/PI din 23

iulie 2010 a Tribunalului pe care a desființat-o, cu consecința trimiterii

cauzei spre rejudecare la prima instanță și a fost respins apelul declarat de

pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva aceleiași hotărâri.

În esență, instanța

de apel a reținut că în mod corect a fost respinsă excepția de inadmisibilitate

a acțiunii, prin care s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului de

preluare al statului și constatarea nulității absolute a contractelor de

înstrăinare a părților din imobilul în litigiu, împrejurarea că pe rolul

instanțelor este înregistrat un alt dosar al cărui obiect îl reprezintă

contestația împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la

același imobil fiind nerelevantă sub acest aspect. Reclamanta a formulat

cererea în nulitate tocmai pentru a înlătura impedimentul la restituirea

imobilului pe calea legii speciale rezultat din înstrăinarea apartamentelor din

acest imobil.

Nici excepția lipsei

de obiect a acțiunii nu putea fi primită, tribunalul reținând în mod corect că

excepția este neîntemeiată, având în vedere obiectul astfel cum a fost

precizat.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a arătat că prin Decizia de

casare nr. 4158 din 30 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a

stabilit cu caracter obligatoriu, conform art. 315 C. proc. civ., că instanța

de trimitere este ținută să analizeze acest element al litigiului din

perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Fiind, astfel, ținută

să examineze dacă reclamanta - care are calitate procesuală să promoveze

prezenta cerere - are calitatea de persoană îndreptățită, în sensul art. 4 din

Legea nr. 10/2001, s-a arătat că imobilul a fost preluat în baza Decretului

92/1950 de la P.V. (decedat la 08 februarie 1950), de pe urma căruia a rămas ca

moștenitoare soția acestuia, P.A., în cotă de 1/1 parte (conform Certificatului

de calitate de moștenitor nr. 216 din 10 decembrie 1999 eliberat de B.N.P.

M.R.). În urma decesului acesteia (11 martie 1985) a rămas ca moștenitor

acceptant reclamanta G.E., în calitate de legatar universal în cotă de 1/1

parte.

Eliberat în

condițiile Legii nr. 36/1995 și necontestat, certificatul menționat face

dovada, până la anularea sa, a calității de moștenitor după defunctul P.V. a

soției sale P.A. și, respectiv, a aceleiași calități a reclamantei în urma

decesului numitei P.A.

Fostul proprietar

tabular a decedat la 08 februarie 1950, Decretul nr. 92/1950 privind

naționalizarea unor imobile a intrat în vigoare la 20 aprilie 1950 (ulterior

decesului proprietarului) iar dreptul de proprietate al statului a fost înscris

în cartea funciară în anul 1956. Conform dispozițiilor art. 26 din

Decretul-lege nr. 115/1938 (în vigoare la data decesului proprietarului

tabular) "drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară

din cauză de moarte (...)", iar din anexa la Decretul nr. 92/1950 rezultă

că imobilul în litigiu a fost preluat de la P.A.

Rezultă din

coroborarea acestor date că antecesoarea reclamantei este moștenitoarea

acceptantă a defunctului său soț, acest argument fiind în concordanță cu

certificatul de calitate de moștenitor.

S-a concluzionat că

reclamanta G.E. are calitatea de persoană îndreptățită, în sensul art. 4 din

Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii în baza acestei legi,

aceasta și pentru că, prin retransmitere, în sensul art. 692 C. civ., în

patrimoniul său a intrat vocația de a formula notificare în condițiile Legii

nr. 10/2001 cu privire la imobilul abuziv naționalizat.

Având în vedere

aceste considerente, apelul pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara

a fost apreciat ca fiind nefondat.

În ceea ce privește

apelul reclamanților (succesori ai defunctei reclamante G.E.), s-a apreciat că

în mod greșit a fost respinsă acțiunea, reținându-se incidența în cauză a

Deciziei nr. 1055/2008 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care

dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 au fost declarate ca nefiind

constituționale pentru a nu fi încălcate drepturile câștigate printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă și pentru a nu fi încălcat principiul puterii de

lucru judecat.

Deși este real că

prin hotărâri judecătorești anterioare cererile reclamantei vizând imobilul în

litigiu au fost respinse, totuși trebuie avut în vedere că instanțele nu au

examinat fondul pretențiilor acesteia, reținând lipsa calității sale procesuale

active. Or, în procesul de față, cauza juridică a acțiunii este alta decât în

cazul celor anterioare (cum în mod obligatoriu, în sensul art. 315 C. proc.

civ., a stabilit instanța de casare prin decizia pronunțată ulterior publicării

deciziei Curții Constituționale), astfel că aplicabilitatea dispozițiilor art.

1201 C. civ. și 166 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat

nu poate fi reținută, decizia Curții Constituționale nefiind incidentă în

cauză.

Aceasta, cu atât mai

mult cu cât, prin cererea precizată în prezentul dosar, reclamanții solicită

strict constatarea nevalabilității titlului statului și a înstrăinărilor unor

apartamente din imobilul preluat, astfel cum a și reținut prima instanță.

Contrar acestor considerente,

tribunalul, având în vedere decizia menționată, a reținut că reclamanta nu mai

poate solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, neexaminând

fondul cererii reclamantei (astfel cum a fost ulterior precizată) și

pronunțând, astfel, o hotărâre nelegală.

Prin Decizia civilă

nr. 3284 din 14 mai 2012 pronunțată în Dosarul nr. 4130/30/2009, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins ca nefondate recursurile

declarate împotriva acestei hotărâri.

Cauza a fost

înregistrata după casare la Tribunalul Timiș la data de 11 octombrie 2012 sub

numărul de Dosar 4130/30/2009*, iar prin Sentința civilă nr. 2142 din 17

septembrie 2014 Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în judecată ca

nefondată, fiind obligați reclamanții să plătească, în solidar, cu titlu de

cheltuieli de judecată, suma de 800 lei pârâtei G.E., suma de 1.500 lei

pârâtului R.P., suma de 1.500 lei pârâtului B.M. și suma de 1.500 lei pârâtei

C.M.

Reținând că imobilul

situat în Timișoara, str. A., jud. Timiș înscris în CF x3 Timișoara, transnotat

în CF colectiv x1 Timișoara, a fost proprietatea tabulară a defunctului P.V.

(decedat în data de 21 februarie 1950) și a fost preluat de Statul român prin

naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 - în anexa la Decretul nr. 92/1950

fiind menționată ca proprietar P.A., soția supraviețuitoare a fostului

proprietar tabular - s-a apreciat că, din moment ce legiuitorul a prevăzut în

mod expres faptul că un imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 este un

imobil preluat abuziv de stat, fără titlu valabil, formularea unui capăt de

cerere distinct în sensul constatării preluării abuzive a imobilului este

superfluă. Reclamanții nu mai sunt nevoiți să dovedească preluarea abuzivă a

bunului pentru că însăși legea constată caracterul abuziv al preluării bunului

în baza decretului de naționalizare menționat.

Dreptul de

proprietate al Statului Român a fost înscris în cartea funciară în anul 1956.

Cât privește

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foștii

chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a reținut că au fost invocate două

motive: 1. bunul în litigiu face parte din categoria bunurilor monumente

istorice și din patrimoniul național și nu putea fi înstrăinat (art. 10 alin.

(2) și art. 11 din Legea nr. 112/1995); 2. bunul a fost preluat fără titlu

valabil de statul român și actualii proprietari nu au fost de bună-credință în

momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Cu referire la primul

motiv de nulitate invocat, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 10 din

H.G. nr. 20/1996 privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea

situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în

proprietatea statului "Locuințele declarate monumente istorice și din patrimoniul

cultural național sunt cele aflate în evidența aprobată de Comisia Națională a

Monumentelor Istorice".

Dispozițiile

articolului unic din H.G. nr. 632/1996 menționează care sunt locuințele

"declarate monumente istorice și din patrimoniul național" la care se

referă art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, făcând referire la norma art.

2 din O.G. nr. 68/1998. Astfel, nu pot face obiectul înstrăinării în baza Legii

nr. 112/1995 acele locuințe care reprezintă monumente de valoare națională

excepțională, reprezentative pe plan universal pentru civilizația României

(categoria A), monumente de valoare națională (categoria B), monumente

reprezentative pentru o anumită zonă, epocă, stil, autor, arie etnografică

(categoria C) în sensul prevăzut de O.G. nr. 68/1998.

Încadrarea unui bun

în una din cele trei categorie se face în urma unei proceduri de clasare

declanșate din oficiu de către Direcția Monumentelor Istorice sau la cererea

unei persoane interesate.

Lista de care se

prevalează reclamanții atunci când invocă nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare contestate (lista Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor

Istorice elaborată în anul 1992 de Comisia Națională a Monumentelor și

Ansamblurilor Istorice - L.M.S.A.I. 1992) este nerelevantă deoarece a fost întocmită

anterior O.G. nr. 68/1998 și nu respectă criteriile de clasificare prevăzute de

art. 2 din acest act normativ.

Nu se poate pune

semnul egalității între L.M.S.A.I. 1992 și clasificarea prevăzută de art. 2 din

O.G. nr. 68/1998 pentru că nu toate bunurile care fac parte din patrimoniul

cultural național se încadrează în categoria bunurilor care reprezintă

monumente de valoare națională excepțională, reprezentative pe plan universal

pentru civilizația României (categoria A), monumente de valoare națională

(categoria B), monumente reprezentative pentru o anumită zonă, epocă, stil,

autor, arie etnografică (categoria C), o parte din aceste bunuri sunt doar

bunuri culturale comune.

S-a arătat, în acest

context că, pentru a se putea pronunța nulitatea absolută în baza dispozițiilor

art. 11 rap la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, reclamanții trebuie să

dovedească atât faptul că bunul face parte din categoriile A, B sau C prevăzute

de art. 2 din O.G. nr. 68/1998, cât și că dispoziția legală care încadrează

bunul în una din aceste categorii este una clară, previzibilă, accesibilă.

Deși reclamanții au

cerut efectuarea în cauză a unei expertize și solicitarea de lămuriri

Ministerului Culturii, pentru a se vedea dacă bunul face parte din una din cele

trei categorii menționate, s-a apreciat că asemenea probe nu sunt admisibile în

cauză.

Sarcina reclamanților

era aceea de a dovedi faptul că, la data încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare de către fiecare fost chiriaș în parte, bunul era exceptat de

la vânzare și exista în acel moment o dispoziție legală clară care prevedea

acest lucru.

Consiliul Local

Timișoara a negat existența unei interdicții de înstrăinare pentru acest

imobil, iar reclamanții nu au dovedit-o. L.M.S.A.I. 1992 nu are valoare

probantă, neputându-se presupune că, dacă un bun este înscris pe această listă,

el poate fi încadrat automat în cele trei categorii prevăzute de O.G. nr.

68/1998. Interpretarea prin analogie sau prin corelație nu poate fi admisă, iar

interdicția trebuie să fie clară și să nu suscite nici un fel de interpretări.

Împrejurarea că

această clasificare nu a fost făcută până la data înstrăinării apartamentelor

nu poate fi imputată foștilor chiriași, astfel că, acest motiv de nulitate

absolută s-a apreciat ca neîntemeiat.

Cu referire la al

doilea motiv de nulitate invocat - bunul a fost preluat fără titlu valabil de

statul român și actualii proprietari nu au fost de bună credință în momentul

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare - s-a reținut că toate contractele

de vânzare-cumpărare contestate au fost încheiate în perioada 1997 - 1998.

Reclamanta a inițiat în anul 1994 o acțiune în revendicare întemeiată pe

dreptul comun și care a fost respinsă irevocabil pentru lipsa calității sale

procesuale active, iar abia în anul 1999, după încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare, a fost emis certificatul de calitate de moștenitor al

reclamantei după soția fostului proprietar tabular.

Reaua-credință

trebuie dovedită, buna-credință se prezumă, iar reclamanții nu au dovedit că

actualii proprietari au fost de rea-credință în momentul încheierii

contractelor de vânzare cumpărare contestate.

Așadar, și acest

motiv de nulitate absolută a fost considerat neîntemeiat.

Tribunalul a făcut

aplicare dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. în privința cheltuielilor de

judecată solicitate de către pârâți.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții, susținând că hotărârea este nelegală și

netemeinică în ceea ce privește motivul nulității actelor de înstrăinare prin

raportare la dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Aceasta întrucât, în

raport de motivul de nulitate invocat, instanța trebuia să stabilească dacă

imobilul din litigiu face parte din Lista 1991 - 1992 - aprobată de Comisia

Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în care erau

evidențiate pe capitole (A, B, C, D, E) imobilele cu statut de locuințe

monumente istorice și din patrimoniul cultural național (imobile ce interesează

în speță).

Această dovadă a fost

făcută, în sensul că imobilul litigios face parte din lista 1991-1992,

Capitolul E, ceea ce îi conferea, în perioada 1996 - 2000, statutul de imobil

aparținând categoriei "monumente istorice și din patrimoniul cultural

național", în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

De la regula instituită

de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 exista ca excepție, introdusă prin

H.G. nr. 632/1996, doar situația imobilelor bunuri culturale comune, iar

acestea erau, în accepțiunea legiuitorului, acele imobile care deși făceau

parte din Lista 1991 - 1992 ca «monumente istorice și din patrimoniul cultural

național», raportat la valoarea lor de mai mica însemnătate, erau considerate

bunuri culturale comune.

Ca situație de

excepție, categoria imobilelor bunuri culturale comune este de strictă interpretare

(exceptio est strictissimae interpretationis) iar aceasta determinare a fost

rezolvată prin lege, nefiind lăsată la latitudinea instanțelor, ci atribuită în

competența materială excepțională, specială și exclusivă a Ministerului

Culturii care stabilește metodologia și procedurile de clasare a unor imobile

în patrimoniul cultural național și, respectiv, ca bunuri culturale comune.

Dispozițiile O.G. nr.

68/1998 nu au fost aplicabile întrucât normele și procedurile prevăzute de

aceasta au necesitat studii, analize și lucrări care s-au efectuat în timp,

fiind finalizate numai în anul 2004 (potrivit Adresei nr. 151/2004 de la

D.C.C.P.C.N. Timiș, instituție descentralizată în teritoriu a Ministerului

Culturii).

Prin H.G. nr.

632/1996, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 68/1996, s-a

stabilit competența exclusivă și obligația Ministerului Culturii de a întocmi

în termen de 30 de zile Lista 1996 cu bunurile culturale comune și de a o

transmite autorităților locale pentru a se cunoaște care sunt imobilele din

Lista 1991 - 1992 care, deși ca regulă nu puteau fi înstrăinate, prin excepție,

dacă erau stabilite prin Lista 1996 ca bunuri culturale comune, puteau forma

obiectul vânzării prin Legea nr. 112/1995.

Ministerul Culturii a

întocmit Lista 1996 cu bunurile culturale comune care includeau imobile din

Lista 1991 cu «monumente istorice și din patrimoniul cultural național», dar

care datorită valorii lor evaluate de organul competent - Ministerul Culturii -

ca fiind de însemnătate mai redusă, puteau fi înstrăinate prin Legea nr.

112/1995. Această listă a fost transmisă de Ministerul Culturii, prin Adresa

nr. 3990/1996, către autoritățile locale.

Imobilul în litigiu,

fiind inclus în Lista 1991 - 1992, era supus regulii neînstrăinării și,

întrucât nu se regăsea în Lista 1996 cu bunuri culturale comune, nu-i era

aplicabilă situația de excepție derogatorie de la regula stabilită de art. 10

alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Raportat la aceste

aspecte, se dovedește că înstrăinarea imobilului a fost nelegală, constituind

fraudă la lege, actele de înstrăinare fiind încheiate cu încălcarea

dispozițiilor imperative și de ordine publică în vigoare la data înstrăinării.

Apelanții s-au mai

plâns pentru faptul că nu li s-au admis cererile de probe solicitate, precizând

și că nulitatea actelor de înstrăinare solicitată apare ca o consecință a

faptului că imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil, or, constatând

că în speță este vorba de o preluare fără titlu valabil, instanța trebuia să

constate încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 și, de aici, nulitatea

actelor de înstrăinare în raport de acest motiv.

Împotriva aceleiași

sentințe, la data de 18 februarie 2015, pârâții R.P., C.M., B.M., B.H., A.R.M.,

M.N., M.A. și M.R. au formulat apel incident împotriva încheierii

interlocutorii din 10 septembrie 2014, prin care tribunalul le-a respins

excepția de nulitate absolută a cererii introductive de instanță decurgând din

faptul că a fost formulată fără știința și consimțământul titularei acesteia

(G.E.), aspect corelat și cu faptul că semnătura de pe cererea aparține unui

terț necunoscut.

Prin completări la

apelul declarat reclamanții-apelanți au invocat depășirea competenței materiale

generale a instanței de judecată, competență care a fost data prin art. 4 din

O.U.G. nr. 68/1994 și a alin. (6) al art. unic al H.G. nr. 632/1996, - în ceea

ce privește atributul de a individualiza și a stabili care sunt bunurile

culturale comune din Lista 1991 - Ministerului Culturii și Cultelor, cu

motivarea că instanța a confundat Lista 1996 cuprinzând imobilele bunuri

culturale comune, cu imobilele cuprinse în Capitolele D și E din Lista 1992 a

imobilelor monumente istorice și din patrimoniul cultural național.

Au solicitat să se

aibă în vedere faptul că apelul privește inclusiv nelegalitatea și netemeinicia

modului în care prima instanță a soluționat pe fond capătul de cerere privind

constatarea preluării fără titlu valabil de către statul român a imobilului, în

sensul respingerii acestuia.

Cum, în virtutea art.

6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietate publică și regimul juridic al

acesteia, instanțele sunt competente să analizeze valabilitatea titlului

statului, care trebuia să fie în conformitate cu legile și Constituția în

vigoare, precum și cu tratatele internaționale la care România era parte, și

cum demersul judiciar pendinte are configurația unei chestiuni prejudiciale în

raport cu procedura specială inițiată în baza Legii nr. 10/2001, instanța de

fond era obligată să se pronunțe în concret asupra capătului de cerere privind

constatarea preluării fără titlu valabil de către statul român a imobilului.

Prin Decizia civilă

nr. 76 din 5 mai 2015 a Curții de Apel Timișoara au fost respinse, ca

nefondate, atât apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii de primă

instanță, cât și cererea de aderare la apel formulată de pârâți, prin care

aceștia atacau încheierea interlocutorie a tribunalului de la termenul de

judecată din 10 septembrie 2014.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel a apreciat ca fiind corectă soluția de respingere

a cererii formulată de pârâți cu privire la excepția invocată, având în vedere

că cererea de chemare în judecată dedusă judecății a fost formulată de G.E. la

02 august 2002, iar după decesul acesteia a fost continuată de moștenitorii

săi, reclamanții din prezenta cauză.

S-a avut în vedere că

prin Decizia civilă nr. 657 din 23 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara în Dosarul nr. 4130/30/2009, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 3284 din 14 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

(după parcurgerea a două cicluri procesuale) s-a reținut cu putere de lucru

judecat că numita G.E. are calitate de persoană îndreptățită, în sensul art. 4

din Legea nr. 10/2001, de a solicita măsuri reparatorii și că în patrimoniul său

a intrat vocația de a formula notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 cu

privire la imobilul din litigiu.

Urmare a reținerii

acestei calități, instanța de casare a desființat hotărârea tribunalului și a

trimis cauza spre rejudecarea fondului acțiunii astfel cum a fost sesizat de

reclamanți, respectiv constatarea nevalabilității titlului statului și a

nulității înstrăinărilor unor apartamente din imobil.

Prin soluția

pronunțată, Curtea de Apel Timișoara a reținut implicit calitatea procesuală

activă a reclamanților - succesori și continuatori ai acțiunii promovată de

G.E. (în 2002).

În aceste

circumstanțe, susținerea pârâților apelanți în sensul că "moștenitorii lui

G.E. nu-și pot însuși o acțiune introdusă de un terț pe care nu l-a moștenit, o

persoană care nu este G.E." și că "acțiunea nu este a antecesoarei

lor" - cu atât mai mult cu cât prin chiar recursul declarat de pârâți la

15 iunie 2011 împotriva Deciziei civile nr. 657 din 22 martie 2011 - aceștia au

precizat că acțiunea a fost formulată de reclamanta G.E. și precizată de

succesori acesteia G.I. și K.E.I., a fost văzută ca fiind contrară hotărârilor

anterior evocate.

În ceea ce privește

apelul reclamanților, s-a reținut corecta aplicare în cauză a dispozițiilor

art. 8 și 9 din normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 (ce definesc

locuințele declarate monumente istorice și din patrimoniul național) precum și

a dispozițiilor art. 2, 3 și 4 din O.G. nr. 68/1998.

S-a avut în vedere,

sub acest aspect, că, potrivit adresei din 30 mai 2013 emisă de Direcția pentru

Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național al județului Timiș, imobilul

din Timișoara, str. A., nu era monument istoric.

De asemenea, potrivit

adresei din 10 iunie 2003 emisă de Direcția Monumentelor Istorice, imobilul din

str. A. nu este înscris în lista monumentelor istorice a județului Timiș în

capitolele A, B, C și D al Listei Monumentelor Ansamblurilor și Siturilor

Istorice. Deși strada 13 August este nominalizată în Capitolul E al listei

1992, imobilele nominalizate în Capitolul E nu sunt monumente istorice, ci doar

susceptibile de a fi monumente istorice.

O.G. nr. 68/1994

privind protejarea patrimoniului cultural național (în vigoare la data

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu) prevedea în art. 1 că

monumentele istorice pot fi și locurile istorice, însă în cauză nu s-a făcut

dovada de către Ministerul Culturii - autoritate competentă în materia

patrimoniului cultural - că imobilul în litigiu inclus în Capitolul E din lista

1992 a monumentelor, ansamblurile și siturilor istorice a fost clasat ca

monument istoric.

Din coroborarea

dispozițiilor art. 1, 2, 3 și 4 ale O.G. nr. 68/1994 se înțelege că imobilele

din Capitolul E din lista "zone istorice urbane și rurale" puteau

deveni monumente istorice în baza unei proceduri de clasare prevăzută de lege,

aspect nedovedit în cauză.

Nici critica relativă

la respingerea capătului de cerere privind constatarea preluării fără un titlu

valabil și a nulității actelor de înstrăinare, ca o consecință a preluării

imobilului fără titlu valabil, nu a fost considerată întemeiată, având în

vedere că, în raport de disp. art. 1 din Legea nr. 112/1996 precum și art. 1

alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1996, imobilul

în litigiu făcea parte din categoria imobilelor preluate cu titlu - Decretul

nr. 92/1950, contractele de vânzare-cumpărare fiind astfel încheiate cu

respectarea condiției de preluare cu titlu prevăzută de art. 1 din Legea nr.

112/1995 și art. 1 alin. (2) din Norme la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare,

iar legea nu făcea distincție între preluarea cu titlu valabil sau nevalabil.

Dispozițiile Legii

nr. 10/2001 califică în art. 2 imobilele de natura celui din litigiu (preluate

în baza Decretului nr. 92/1950) în categoria imobilelor preluate abuziv de

stat, deci fără titlu valabil, și cum acest aspect este consacrat prin lege,

s-a apreciat ca fiind corect argumentul tribunalului în sensul că nu se mai

impune constatarea nevalabilității titlului statului de către instanța,

dovedirea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat.

S-a reținut corect de

tribunal și că pârâții au fost de bună-credință la încheierea contractelor, iar

reclamanții nu au atacat hotărârea sub acest aspect.

Prezumția de

bună-credință a cumpărătorilor nu a fost răsturnată, aceștia au cumpărat

apartamentele înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 de la un

proprietar, Statul Român, care era înscris în CF la data cumpărării, iar

procesul ce fusese notat în CF a fost soluționat irevocabil (Dosar nr. 8603/2002)

la data încheierii contractelor.

Apreciindu-se că

instanța a soluționat cauza cu respectarea competenței materiale dată de lege,

respectiv art. 2 C. proc. civ., a fost înlăturată ca neîntemeiată și critica

privind încălcarea de către instanță a competenței materiale dată prin lege

unui organ al administrației centrale - Comisia Națională a Monumentelor și

Ansamblurilor și Siturilor Istorice.

Ca urmare a cererii

de completare a Deciziei civile nr. 76 din 5 mai 2015 sub aspectul obligației

de plată a cheltuielilor de judecată, formulată de pârâții apelanți, Curtea de

Apel Timișoara a pronunțat Decizia civilă nr. 131 din 2 iulie 2015 prin care a

dispus completarea celei dintâi hotărâri, în sensul respingerii cererii de

obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, justificat de

împrejurarea că ambele apeluri au fost respinse (apelul reclamanților și

aderarea la apel formulată de pârâți) și întrucât la baza obligației de

restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel încât

partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile

făcute justificat, de partea câștigătoare.

Împotriva Deciziei

nr. 76 din 5 mai 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat

recurs reclamanții G.I. și K.E.I., iar împotriva Deciziei nr. 131 din 2 iulie

2015 a aceleiași instanțe au declarat recurs pârâții R.P., B.M., B.H., C.M.,

A.R.M., A.C., G.E., M.N., M.R. și M.A.

I.

Recurenții-reclamanții și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct.

4, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând însă instanței de recurs să facă

aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și să încadreze

dezvoltările acestuia și în alte motive în afara acelora invocate expres, în

măsura în care acestea pot fi incidente.

Recurenții reclamanți

au solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate, învederând că sunt

incidente cauzei ipotezele art. 312 alin. (3) teza I - "instanța a cărei

hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea

fondului" - și teza a II-a - "Dacă sunt întemeiate mai multe motive,

dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va

casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată

unitară". În subsidiar, au solicitat ca, în urma admiterii recursului, să

se modifice în tot hotărârea din apel reținându-se ca incidente motivele

prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., urmând ca după

rejudecare, să se admită în întregime acțiunea dedusă judecății.

Cât privește

criticile de nelegalitate a hotărârii atacate, au fost invocate diferențiat, în

raport de cele două cauze de nulitate a actelor juridice contestate, după cum

urmează:

1) Instanța de apel a

procedat la analiza motivului de nelegalitate constând în încălcarea art. 10

alin. (2) și art. 11 din Legea nr. 112/1995 strict din perspectiva categoriei

de "monument istoric" a imobilului în litigiu, lăsând netratată

chestiunea dacă acesta făcea sau nu parte din patrimoniul național.

Astfel, instanța de

apel nu a făcut cercetarea judecătorească și nu a motivat hotărârea în raport

de susținerile reclamanților și de probele efectuate, în sensul că imobilul

făcea parte efectiv din patrimoniul național, situație pentru care, de

asemenea, funcționa interdicția și sancțiunea nulității prevăzută de art. 10

alin. (2) din Legea nr. 112/1995. Rezumându-și cercetarea judecătorească

exclusiv la verificarea condiției de "monument istoric", instanța de

apel nu a manifestat nicio preocupare de lămurire a incidenței tezei a II-a din

art. 10 al Legii nr. 112/1995, refuzând administrarea probei cu efectuarea unei

expertize în domeniul patrimoniului cultural național ori efectuarea unor

adrese la Direcția pentru Cultură și Culte, Patrimoniu Cultural Național al

Județului Timiș.

- Instanța de apel a

făcut aplicare dispozițiilor O.G. nr. 68/1994 cu încălcarea principiului tempus

regit actum (deoarece prevederile acesteia nu erau incidente în perioada 1996 -

2000, fiind aplicabile materiei doar începând cu anul 2004).

Întrucât art. 2 din

O.G. nr. 68/1994 nu s-a aplicat până în anul 2004, nu puteau fi luate în

considerare dispozițiile acestui act normativ în ceea ce privește clasarea

imobilelor din Lista 1991 în categoria A, B, C, înainte de anul 2004, când

această clasare a fost efectiv operată în Lista 1991.

Nu s-a luat în

considerare că în perioada care interesează cauza, 1996 - 2000, art. 2 din O.G.

nr. 68/1994 au fost înlocuite cu dispozițiile art. unic alin. (6) din H.G. nr.

632/1996 prin care s-a stabilit ca, într-un termen de 30 de zile, Ministerul

Culturii să stabilească și să comunice o listă (Lista 1996) cu bunurile

culturale comune care, prin excepție de la regula din art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 112/1995, puteau fi vândute.

Pentru Timișoara,

Lista 1996 a inclus doar 10 imobile, între care nu se regăsea și cel în

litigiu, ceea ce însemna că pentru acesta funcționa regula neînstrăinării (ca

bun din patrimoniul național), iar nu excepția (ca bun cultural comun, conform

listei întocmite pentru Timișoara de Ministerul Culturii în baza art. unic

alin. (6) din H.G. nr. 632/1996).

Recurenții susțin că

acest mod de a judeca speța a condus și la încălcarea unor drepturi

fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a

unor principii decurgând din Convenție și din jurisprudența instanței de

contencios european, amintind în acest sens dreptul la un proces echitabil

(prin durata excesivă a procesului, ca și prin privarea de o instanță

imparțială și independentă), dreptul de proprietate (prin privarea lor de un

bun în raporturile cu statul), principiul securității raporturilor juridice,

principiul puterii de lucru interpretat de către Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, principiul predictibilității. Acest din urmă principiu a fost invocat

sub aspectul că, în spețe identice, cu același obiect juridic - nulitatea

actelor de înstrăinare a unor imobile din patrimoniul național, capitolul E din

Lista 1991 -, așadar care nu constituiau monumente istorice (nu făceau parte

din capitolele A, B, C, D din Lista 1991) s-a aplicat sancțiunea nulității

absolute a actelor de înstrăinare încheiate, prevăzută de art. 11 din Legea nr.

112/1995, de art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cu referire la art. 10

alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

- hotărârea nelegală

a instanței de apel a fost pronunțată în contextul în care curtea de apel a

refuzat reclamanților efectuarea unei adrese la Direcția pentru Cultură, Culte

și Patrimoniu Cultural Național Timiș pentru a se specifica dacă imobilul în

litigiu a figurat vreodată (sau în perioada 1996 - 2000) pe lista bunurilor

culturale comune. Refuzul instanței de apel i-a privat pe reclamanți de dreptul

la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului (motiv de casare).

- hotărârea atacată

este nelegală prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. întrucât

instanța a încălcat normele imperative, de ordine publică în materie de

competență materială generală, atunci când s-a substituit autorității

administrative special abilitate prin lege - Ministerului Culturii - cu atribuții

în realizarea clasificării asupra bunurilor monumente istorice și din

patrimoniul cultural național, dar și a celor ce constituie bunuri culturale

comune.

- hotărârea atacată

este nelegală prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

deoarece nu este motivată în raport de probele administrate de reclamanți,

probe constând în înscrisuri oficiale provenind de la instituții centrale, de

natură să combată integral raționamentul instanței de apel.

Hotărârea ignoră

expertiza administrată într-o cauză identică (cu același obiect juridic) ce a

ajutat la dezlegarea corectă a pricinii, cu reținerea sancțiunii nulității

absolute pentru actul juridic al înstrăinării unui imobil din patrimoniul

național, cuprins în Lista 1991 la capitolul E.

În pofida probelor

evidente administrate în apel, de natură să contureze regimul imobilului și

nulitatea actelor de înstrăinare, instanța de apel s-a rezumat la preluarea

automată a soluției și motivării, nesustenabilă în plan probator, a primei

instanțe.

Instanța nici măcar

nu înlătură aceste probe, ci pur și simplu face abstracție de ele, dovedind că

nu a avut și nu a manifestat rol activ.

- hotărârea instanței

de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 112/1995) în vigoare la data încheierii actelor juridice contestate, în

pofida probelor de care a dispus instanța și care confirmau apartenența

incontestabilă a imobilului în speță la patrimoniul cultural național.

Dovada apartenenței

la această categorie era necesară și suficientă pentru a deveni incidentă

interdicția de la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995. Între noțiunea de

"monumente istorice" și cea de "patrimoniu cultural

național" există o relație, un raport de la parte la întreg, interdicția

nereferindu-se strict și exclusiv la categoria "monumente istorice".

Imobilul în cauză a

fost cuprins în capitolul E al Listei 1991 a Monumentelor Ansamblurilor și

Siturilor Istorice, iar referitor la capitolul E din Lista 1991, instituțiile

statului au comunicat că imobilele cuprinse în respectivul capitol fac parte

din patrimoniul cultural național.

De la regula

instituită prin art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 a existat o singură

excepție, cea a bunurilor culturale comune, însă imobilul în speță nu a fost

niciodată inclus în această categorie, nefigurând în Lista 1996 întocmită de

Ministerul Culturii și Cultelor organ de specialitate desemnat prin lege cu

competență generală și exclusiv în acest sens - (pentru Timișoara, Lista 1996 a

cuprins un număr de 10 imobile dintre cele care figurau și în Lista 1991 ca

imobile "monumente istorice și din patrimoniul cultural național").

Concluzia logică și

legală este că, referitor la Timișoara, regula interdicției înstrăinării

imobilelor monumente istorice și din patrimoniul cultural național se aplică

pentru toate imobilele din Lista 1991, mai puțin pentru cele 10 imobile

stabilite ca fiind bunuri culturale comune pe baza Listei 1996, transmisă

autorităților locale din Timișoara cu Adresa nr. 3990/2004 de către Ministerul Culturii

și Cultelor.

În afara Ministerului

Culturii și Cultelor, nici o altă instituție nu a fost abilitată a modifica

sfera și cadrul patrimoniului cultural național și nici pe cel al bunurilor

culturale comune. Doar cu depășirea competenței sale materiale generale și

intrând în sfera atribuțiilor unui alt organ, instanța de apel a putut respinge

apelul reclamanților sub considerentul că imobilul litigios ar fi bun cultural

comun. De asemenea, sub acest aspect, hotărârea vădește și o aplicare greșită a

legii prin calificarea eronată a imobilului ca aparținând categoriei de bun

cultural comun.

S-a ignorat faptul că

imobilul litigios nu a făcut parte din Lista 1996 conținând bunurile culturale

comune și că niciodată nu a avut acest regim, nici pe baza selectării în Lista

1996, nici pe baza operării în Lista 1991 a criteriilor valorice date de O.G.

nr. 68/1994, în anul 2004, cu ocazia actualizării Listei 1991. Instanța de

judecată nu a înțeles că în afara Listei 1996 cu bunuri culturale comune,

întocmită de organul specializat căruia i s-a dat chiar prin H.G. nr. 632/1996

o atare sarcină și competență, respectiv Ministerul Culturii și Cultelor, nicio

altă autoritate, fie ea instanță de judecată, nu poate clasifica alte imobile

ca făcând parte din această categorie. Nu s-a înțeles nici faptul probat că,

până în anul 2004, clasarea dată de art. 2 al O.G. nr. 68/1994 nu a fost

operată în Lista 1991.

Instanța de judecată

nu a înțeles nici că art. 2 din O.G. nr. 68/1994 introduce o subclasare a

imobilelor din Lista 1991, structurate inițial pe 5 capitole - A, B, C, D, E -

după genul artistic, în raport de un nou criteriu, cel valoric.

S-a demonstrat cu

Adresa nr. 151/2004 că, până în anul 2004, clasarea dată de art. 2 din O.G. nr.

68/1994 nu a fost operată, motiv pentru care Lista 1991 a fost valabilă și a

produs efecte. Cum acțiunea a dedus judecății contracte de vânzare-cumpărare

încheiate în perioada 1996 - 2000, instanța ar fi trebuit ca, prin aplicarea

mecanismului de interpretare per a contrario să rețină incidența sancțiunii

nulității absolute a acestora pentru fraudă la lege de vreme ce bunul imobil

vândut nu făcea parte din categoria bunurilor culturale comune.

Pentru a aprecia că

imobilul în speță ar fi bun cultural comun, instanța de apel a avut în vedere

în mod greșit și eronat, exclusiv teza primei instanțe care este fundamental

greșită. Hotărârea și motivarea instanței de apel sunt contrare dispozițiilor

legale incidente în cauză cu privire la modul în care se stabilea pentru

perioada 1996 - 2000 statutul, calitatea și regimul de bun cultural comun.

Soluția pe care aceasta a adoptat-o este contrară probelor indubitabile din

dosar în sensul că bunul litigios a făcut parte din Lista 1991 cu imobile

"monumente istorice și din patrimoniul cultural național" (fiindu-i,

deci, aplicabilă regula instituită prin art. 10 alin. (2) din Legea nr.

112/1995) și potrivit cărora, în perioada 1996 - 2000 nu a fost operată în

Lista 1991 clasarea dată de art. 2 din O.G. nr. 68/1994 după criteriul valoric

pe cat