ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6968/2009

Deliberând asupra recursului civil de față, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., constată următoarele:

Prin încheierea de la termenul din 4 iunie 2003, Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a disjuns capătul al doilea de cerere din acțiune, astfel cum a

fost precizat, având ca obiect constatarea nulității actului de înstrăinare

încheiat în procesul de privatizare al pârâtei cu privire la imobilul în

litigiu formulat de reclamanții I.R.A., I.B.Ș., R.S., S.R., R.I. și C.A.I.

împotriva pârâtelor A.V.A.S. și SC G.P.H. SA și a trimis cauza spre competentă

soluționare secției a VI-a comercială a Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin încheierea de la

termenul din 7 decembrie 2005 a admis excepția de necompetență materială și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București.

Prin decizia civilă nr. 1193 din 25 mai 2006, definitivă și irevocabilă,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a admis recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii din 7

decembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în

dosarul nr. 23885/2/2004 (nr. vechi 6492/2004), a casat încheierea recurată și

a trimis cauza spre soluționare Tribunalului București, secția civilă,

reținând, în esență, „că în raport de natura drepturilor și obligațiilor

născute în urma actului administrativ, drepturi și obligații de natură civilă,

acțiunea dedusă judecății excede materiei contenciosului administrativ”.

Prin sentința civilă nr. 194 din 1 februarie 2007

pronunțată în dosarul nr. 25935/3/2006, Tribunalul București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția

inadmisibilității acțiunii și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanții I.R.A., I.B.Ș., R.S., S.R., R.I., I.R. și C.I.A.,

în contradictoriu cu pârâții SC G.P.H. SA, A.V.A.S. și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin care au solicitat, în urma mai multor

precizări ale cererii de chemare în judecată, constatarea nulității absolute

parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului seria M 08 nr. 0466 emis la data de 20 decembrie 1995 de către Ministerul

Turismului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că,

față de obiectul procesului, reclamanții nu au stabilit corect cadrul

procesual, căci s-ar fi impus chemarea în proces și a emitentului actului

contestat, respectiv Ministerul Turismului, întrucât, în eventualitatea

admiterii acțiunii, ca efect al relativității hotărârii, actul contestat trebuie

considerat nul și lipsit de efecte în mod retroactiv față de beneficiar, în

timp ce, față de emitentul său, el apare ca perfect valid, ceea ce este de

neconceput.

Prin decizia nr. 687 din 1 noiembrie 2007, Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți, a desființat sentința apelată

și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând, în esență,

următoarele:

În mod greșit prima instanță a refuzat să cerceteze

cazul dedus judecății sub motivul neîntrunirii în cauză a condiției

coparticipării procesuale pasive obligatorii, condiție dedusă din conținutul

prevederilor art. 47-48 C. proc. civ., întrucât reclamanții, deși au cerut prin

cererea lor precizată să se constate nulitatea absolută parțială a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M

08 nr. 0466 din 20 decembrie 1995, nu au chemat în judecată și pe autorul

actului, respectiv Ministerul Turismului.

Or, dimpotrivă, norma prevăzută de art. 47 C. proc.

civ. vorbește despre o posibilitate ca mai multe persoane să fie împreună

reclamante sau pârâte și atunci când obiectul pricinii este un drept sau o

obligație comună, ori dacă drepturile sau obligațiile au aceeași cauză.

S-a mai reținut, că „certificatul de atestare a

dreptului de proprietate privată contestat ar constitui un drept sau o

obligație comună pentru emitentul actului contestat, respectiv Ministerul

Turismului, nechemat în judecată, și beneficiarul acestuia, respectiv SC G.P.H.

SA, și nici că drepturile sau obligațiile acestora au o cauză comună”; că

singurul caz în care legea impune un litisconsorțiu obligatoriu este cel

prevăzut de dispozițiile art. 797 C. civ., potrivit cărora este nulă împărțeala

în care nu s-au cuprins toți copiii în viață la deschiderea moștenirii și

descendenții fiilor premuriți.

S-a concluzionat, că, având în vedere această singură

excepție consacrată de Codul civil, stabilirea cadrului procesual al unui

litigiu este la latitudinea reclamantului, expresie a disponibilității care

guvernează procesul civil, iar, în virtutea rolului său activ, instanța nu

poate să pună în discuție completarea sau modificarea cadrului procesual

stabilit de acesta. În speță, necesitatea atragerii în proces și a altor

persoane fizice sau juridice, în lipsa unei manifestări în acest sens din

partea reclamanților, nu se poate face de către instanță, care nu poate refuza

judecarea cazului sub pretextul unui cadru procesual imperfect.

Pentru astfel de cazuri, instanța este obligată să

soluționeze pricina în cadrul procesual stabilit de reclamant, căci altfel se

face vinovată de denegare de dreptate, chestiunea consecințelor pronunțării

unei soluții de admitere a acțiunii rezolvându-se prin mecanismele date de

aplicarea altor principii cunoscute dreptului procesual civil, respectiv cel al

relativității efectelor hotărârilor pronunțate.

Dacă reclamantul dintr-o acțiune își asumă riscul

invocării de către persoana ce nu a figurat în proces și care are însă legătură

cu raportul litigios dedus judecății, a inopozabilității față de aceasta a

hotărârii pronunțate, instanța de judecată nu poate trece peste voința sa

introducând din oficiu alte persoane în proces, dar nici nu poate refuza

judecarea procesului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta SC G.P.H. SA, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă

arată următoarele:

Actul supus judecății, certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului seria M08 nr. 0466 emis la data de 20

decembrie 1995 către Ministerul Turismului, în sensul constatării nulității

acestuia, este un act administrativ emis de o autoritate publică în vederea

organizării executării legii care dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice, situație în care acesta trebuia introdus în cauză pentru a-i fi

opozabilă hotărârea ce urmează a se pronunța.

Soluționarea procesului de către instanța fondului,

prin formularea unei excepții, nu încalcă principiul disponibilității, deoarece

instanța nu este ținută de încadrarea în drept a acțiunii formulate de către

reclamant, aceasta având dreptul și obligația să verifice aplicabilitatea legii

conform prevederilor art. 84 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut fără a motiva în drept că

„certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată contestat ar

constitui un drept sau o obligație comună pentru emitentul actului - Ministerul

Turismului, nechemat în judecată și beneficiarul acestuia, respectiv SC G.P.H.

SA, și nici că drepturile sau obligațiile acestora au o cauză comună”.

Or, actul administrativ a cărui nulitate se invocă de

către intimații-reclamanți reprezintă cauza comună pentru dreptul de

proprietate al SC G.P.H. SA, materializat în forma terenului situat în

București, sector 1 și pentru obligația de garantare contra evicțiunii pe care

o are Ministerul Turismului, emitent al actului administrativ, față de

beneficiarul actului SC G.P.H. SA.

Se concluzionează că, sub acest aspect, paralela

făcută de instanța de apel între prevederile art. 47 C. proc. civ. și

dispozițiile art. 797 C. civ., reprezintă „o gravă eroare de drept și o

încălcare a legii în ceea ce privește stabilirea cadrului procesual” ; că, în

mod greșit, instanța de apel a reținut teza coparticipării subiective și

ipoteza participării unui terț la judecată, deoarece Ministerul Turismului, nu

poate fi exclus cadrului procesual, câtă vreme certificatul constatator al

titlului de proprietate reprezintă titlul de proprietate intabulat al SC G.P.H.

SA, opozabil

erga omnes

; că, „invocarea de către instanța fondului a

excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, ca urmare a

încălcării prevederilor art. 47 C. proc. civ. de către reclamanții-apelanți nu

reprezintă denegrare de dreptate, deoarece judecarea unei excepții procedurale

nu reprezintă refuzul judecării acțiunii introduse”.

S-a mai arătat, în ceea ce privește motivul întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a

interpretat greșit actul dedus judecății, deoarece a exclus analizei sale

faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act al

autorității publice, producător de efecte

erga omnes

de la data intabulării

acestuia, iar ignorarea, ca specie, a actului dedus judecății a condus instanța

de apel la interpretarea greșită a cauzei și, în consecință, a constatării ca

„ilegale a excepției inadmisibilității acțiunii formulate ca urmare a invocării

excepției prevăzute de art. 47 C. proc. civ.”.

Examinând decizia în limita criticilor formulate ce

permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 8 C. proc. civ., instanța constată că soluția

instanței de apel este greșită pentru cele ce urmează :

Obiectul prezentului litigiu îl constituie cererea de

constatare a nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate seria M 08 nr. 0466 emis la data de 20 decembrie 1995

de către Ministerul Turismului, care nu a fost chemat în judecată în calitate

de emitent al titlului de proprietate, în ceea ce privește fracțiunea de teren

în suprafață de circa 2.385 mp, actualmente deținut de SC G.P.H. SA, așa cum a

fost precizat la 12 octombrie 2005, fila nr. 177, dosar nr. 5492/2004 al

Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Actul a cărui nulitate absolută parțială s-a invocat

prin cererea precizată este un act administrativ jurisdicțional, unilateral,

constitutiv de drepturi.

Articolul 47 C. proc. civ. reglementează

litisconsorțiu sau coparticiparea procesuală care, în conformitate cu poziția

părților, poate fi activă, pasivă sau mixtă.

În principiu, coparticiparea procesuală are un

caracter facultativ, însă sunt situații în care fie în baza legii, fie datorită

naturii raportului juridic dedus judecății, când raportul de drept material litigios

creează o dependență procesuală între coparticipanți, astfel încât orice

posibilitate de fracționare este exclusă și, prin urmare, declanșarea,

continuarea și finalizarea procesului civil nu se poate realiza decât în comun,

există litisconsorțiu necesar care este guvernat de regula dependenței

procesuale relative a coparticipanților.

În acest sens, poate fi edificator textul art. 48 alin.

(2) C. proc. civ., potrivit căruia „dacă prin natura raportului juridic sau în

temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor

reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii din

ei sau termenele încuviințate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de

procedură folosesc celorlalți; când actele de procedură ale unora sunt

potrivnice celor făcute de ceilalți, se va ține seama de actele cele mai

favorabile; reclamanții sau pârâții care nu s-au înfățișat sau nu au îndeplinit

un act de procedură în termen vor continua totuși să fie citați”.

Deși, din cuprinsul art. 48 alin. (2) C. proc. civ. nu

rezultă expres, prin aceste dispoziții legale se reglementează posibilitatea

derogării de la principiul independenței procesuale, ce guvernează litisconsorțiu

simplu, sau, astfel spus, poate să rezulte un litisconsorțiu necesar și în raport

de natura acțiunii, care poate fi apreciat ca o varietate a litisconsorțiului

necesar ce rezultă din natura raportului juridic.

Or, în speță, natura acțiunii, în constatarea nulității

absolute a titlului de proprietate emis de Ministerul Turismului, dă naștere

unui litisconsorțiu necesar pasiv, obligatoriu și unitar, deoarece instanța

trebuia să constate nevalabilitatea actului administrativ jurisdicțional atât

față de emitent cât și față de beneficiar, căci pronunțarea unei hotărâri

uniforme reprezintă o necesitate juridică obiectivă în materia nulității

actelor juridice, neputând fi conceput ca același act să fie valabil față de

emitent și nevalabil față de beneficiar.

Față de considerentele expuse, instanța, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de SC G.P.H. SA; va

casa decizia recurată și, rejudecând apelul declarat de apelanții-reclamanți îl

va respinge.

Constatând culpa procesuală a intimaților-reclamanți,

instanța va dispune obligarea acestora la cheltuieli de judecată către

recurentul-pârât în sumă de 6.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, redus

în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât onorariul

încasat de avocatul recurentei și solicitat de acesta, este nepotrivit de mare

față de munca îndeplinită de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC

G.P.H. SA împotriva deciziei nr. 687 A din 1 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe

care o casează.

Respinge apelul declarat de reclamanții I.R.A., I.B.Ș.,

R.S., S.R., I.R.A., R.(fostă R.)I., și C.(fostă R.)I.A. împotriva sentinței nr.

194 din 1 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Obligă intimații-reclamanți să plătească recurentei-pârâte

suma de 6.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat,

micșorat conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 25 iunie 2009.