ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6968/2009

Deliberând asupra recursului civil de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin încheierea de la termenul din 4 iunie 2003, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a disjuns capătul al doilea de cerere din acțiune, astfel cum a fost precizat, având ca obiect constatarea nulității actului de înstrăinare încheiat în procesul de privatizare al pârâtei cu privire la imobilul în litigiu formulat de reclamanții I.R.A., I.B.Ș., R.S., S.R., R.I. și C.A.I. împotriva pârâtelor A.V.A.S. și SC G.P.H. SA și a trimis cauza spre competentă soluționare secției a VI-a comercială a Tribunalului București. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin încheierea de la termenul din 7 decembrie 2005 a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Prin decizia civilă nr. 1193 din 25 mai 2006, definitivă și irevocabilă, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii din 7 decembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 23885/2/2004 (nr. vechi 6492/2004), a casat încheierea recurată și a trimis cauza spre soluționare Tribunalului București, secția civilă, reținând, în esență, „că în raport de natura drepturilor și obligațiilor născute în urma actului administrativ, drepturi și obligații de natură civilă, acțiunea dedusă judecății excede materiei contenciosului administrativ”.

Prin sentința civilă nr. 194 din 1 februarie 2007 pronunțată în dosarul nr. 25935/3/2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții I.R.A., I.B.Ș., R.S., S.R., R.I., I.R. și C.I.A., în contradictoriu cu pârâții SC G.P.H. SA, A.V.A.S. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care au solicitat, în urma mai multor precizări ale cererii de chemare în judecată, constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M 08 nr. 0466 emis la data de 20 decembrie 1995 de către Ministerul Turismului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, față de obiectul procesului, reclamanții nu au stabilit corect cadrul procesual, căci s-ar fi impus chemarea în proces și a emitentului actului contestat, respectiv Ministerul Turismului, întrucât, în eventualitatea admiterii acțiunii, ca efect al relativității hotărârii, actul contestat trebuie considerat nul și lipsit de efecte în mod retroactiv față de beneficiar, în timp ce, față de emitentul său, el apare ca perfect valid, ceea ce este de neconceput.

Prin decizia nr. 687 din 1 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând, în esență, următoarele: În mod greșit prima instanță a refuzat să cerceteze cazul dedus judecății sub motivul neîntrunirii în cauză a condiției coparticipării procesuale pasive obligatorii, condiție dedusă din conținutul prevederilor art. 47-48 C. proc. civ., întrucât reclamanții, deși au cerut prin cererea lor precizată să se constate nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M 08 nr. 0466 din 20 decembrie 1995, nu au chemat în judecată și pe autorul actului, respectiv Ministerul Turismului.

Or, dimpotrivă, norma prevăzută de art. 47 C. proc. civ. vorbește despre o posibilitate ca mai multe persoane să fie împreună reclamante sau pârâte și atunci când obiectul pricinii este un drept sau o obligație comună, ori dacă drepturile sau obligațiile au aceeași cauză. S-a mai reținut, că „certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată contestat ar constitui un drept sau o obligație comună pentru emitentul actului contestat, respectiv Ministerul Turismului, nechemat în judecată, și beneficiarul acestuia, respectiv SC G.P.H. SA, și nici că drepturile sau obligațiile acestora au o cauză comună”; că singurul caz în care legea impune un litisconsorțiu obligatoriu este cel prevăzut de dispozițiile art. 797 C. civ., potrivit cărora este nulă împărțeala în care nu s-au cuprins toți copiii în viață la deschiderea moștenirii și descendenții fiilor premuriți.

S-a concluzionat, că, având în vedere această singură excepție consacrată de Codul civil, stabilirea cadrului procesual al unui litigiu este la latitudinea reclamantului, expresie a disponibilității care guvernează procesul civil, iar, în virtutea rolului său activ, instanța nu poate să pună în discuție completarea sau modificarea cadrului procesual stabilit de acesta. În speță, necesitatea atragerii în proces și a altor persoane fizice sau juridice, în lipsa unei manifestări în acest sens din partea reclamanților, nu se poate face de către instanță, care nu poate refuza judecarea cazului sub pretextul unui cadru procesual imperfect.

Pentru astfel de cazuri, instanța este obligată să soluționeze pricina în cadrul procesual stabilit de reclamant, căci altfel se face vinovată de denegare de dreptate, chestiunea consecințelor pronunțării unei soluții de admitere a acțiunii rezolvându-se prin mecanismele date de aplicarea altor principii cunoscute dreptului procesual civil, respectiv cel al relativității efectelor hotărârilor pronunțate. Dacă reclamantul dintr-o acțiune își asumă riscul invocării de către persoana ce nu a figurat în proces și care are însă legătură cu raportul litigios dedus judecății, a inopozabilității față de aceasta a hotărârii pronunțate, instanța de judecată nu poate trece peste voința sa introducând din oficiu alte persoane în proces, dar nici nu poate refuza judecarea procesului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC G.P.H. SA, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă arată următoarele: Actul supus judecății, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M08 nr. 0466 emis la data de 20 decembrie 1995 către Ministerul Turismului, în sensul constatării nulității acestuia, este un act administrativ emis de o autoritate publică în vederea organizării executării legii care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, situație în care acesta trebuia introdus în cauză pentru a-i fi opozabilă hotărârea ce urmează a se pronunța.

Soluționarea procesului de către instanța fondului, prin formularea unei excepții, nu încalcă principiul disponibilității, deoarece instanța nu este ținută de încadrarea în drept a acțiunii formulate de către reclamant, aceasta având dreptul și obligația să verifice aplicabilitatea legii conform prevederilor art. 84 C. proc. civ. Instanța de apel a reținut fără a motiva în drept că „certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată contestat ar constitui un drept sau o obligație comună pentru emitentul actului - Ministerul Turismului, nechemat în judecată și beneficiarul acestuia, respectiv SC G.P.H. SA, și nici că drepturile sau obligațiile acestora au o cauză comună”. Or, actul administrativ a cărui nulitate se invocă de către intimații-reclamanți reprezintă cauza comună pentru dreptul de proprietate al SC G.P.H.

SA, materializat în forma terenului situat în București, sector 1 și pentru obligația de garantare contra evicțiunii pe care o are Ministerul Turismului, emitent al actului administrativ, față de beneficiarul actului SC G.P.H. SA. Se concluzionează că, sub acest aspect, paralela făcută de instanța de apel între prevederile art. 47 C. proc. civ. și dispozițiile art. 797 C. civ., reprezintă „o gravă eroare de drept și o încălcare a legii în ceea ce privește stabilirea cadrului procesual” ; că, în mod greșit, instanța de apel a reținut teza coparticipării subiective și ipoteza participării unui terț la judecată, deoarece Ministerul Turismului, nu poate fi exclus cadrului procesual, câtă vreme certificatul constatator al titlului de proprietate reprezintă titlul de proprietate intabulat al SC G.P.H.

SA, opozabil erga omnes ; că, „invocarea de către instanța fondului a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, ca urmare a încălcării prevederilor art. 47 C. proc. civ. de către reclamanții-apelanți nu reprezintă denegrare de dreptate, deoarece judecarea unei excepții procedurale nu reprezintă refuzul judecării acțiunii introduse”. S-a mai arătat, în ceea ce privește motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, deoarece a exclus analizei sale faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act al autorității publice, producător de efecte erga omnes de la data intabulării acestuia, iar ignorarea, ca specie, a actului dedus judecății a condus instanța de apel la interpretarea greșită a cauzei și, în consecință, a constatării ca „ilegale a excepției inadmisibilității acțiunii formulate ca urmare a invocării excepției prevăzute de art. 47 C. proc.

civ.”. Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 8 C. proc. civ., instanța constată că soluția instanței de apel este greșită pentru cele ce urmează : Obiectul prezentului litigiu îl constituie cererea de constatare a nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 08 nr. 0466 emis la data de 20 decembrie 1995 de către Ministerul Turismului, care nu a fost chemat în judecată în calitate de emitent al titlului de proprietate, în ceea ce privește fracțiunea de teren în suprafață de circa 2.385 mp, actualmente deținut de SC G.P.H. SA, așa cum a fost precizat la 12 octombrie 2005, fila nr. 177, dosar nr. 5492/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Actul a cărui nulitate absolută parțială s-a invocat prin cererea precizată este un act administrativ jurisdicțional, unilateral, constitutiv de drepturi. Articolul 47 C. proc. civ. reglementează litisconsorțiu sau coparticiparea procesuală care, în conformitate cu poziția părților, poate fi activă, pasivă sau mixtă. În principiu, coparticiparea procesuală are un caracter facultativ, însă sunt situații în care fie în baza legii, fie datorită naturii raportului juridic dedus judecății, când raportul de drept material litigios creează o dependență procesuală între coparticipanți, astfel încât orice posibilitate de fracționare este exclusă și, prin urmare, declanșarea, continuarea și finalizarea procesului civil nu se poate realiza decât în comun, există litisconsorțiu necesar care este guvernat de regula dependenței procesuale relative a coparticipanților.

În acest sens, poate fi edificator textul art. 48 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia „dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviințate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc celorlalți; când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalți, se va ține seama de actele cele mai favorabile; reclamanții sau pârâții care nu s-au înfățișat sau nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua totuși să fie citați”. Deși, din cuprinsul art. 48 alin. (2) C. proc.

civ. nu rezultă expres, prin aceste dispoziții legale se reglementează posibilitatea derogării de la principiul independenței procesuale, ce guvernează litisconsorțiu simplu, sau, astfel spus, poate să rezulte un litisconsorțiu necesar și în raport de natura acțiunii, care poate fi apreciat ca o varietate a litisconsorțiului necesar ce rezultă din natura raportului juridic. Or, în speță, natura acțiunii, în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate emis de Ministerul Turismului, dă naștere unui litisconsorțiu necesar pasiv, obligatoriu și unitar, deoarece instanța trebuia să constate nevalabilitatea actului administrativ jurisdicțional atât față de emitent cât și față de beneficiar, căci pronunțarea unei hotărâri uniforme reprezintă o necesitate juridică obiectivă în materia nulității actelor juridice, neputând fi conceput ca același act să fie valabil față de emitent și nevalabil față de beneficiar.

Față de considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de SC G.P.H. SA; va casa decizia recurată și, rejudecând apelul declarat de apelanții-reclamanți îl va respinge. Constatând culpa procesuală a intimaților-reclamanți, instanța va dispune obligarea acestora la cheltuieli de judecată către recurentul-pârât în sumă de 6.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, redus în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât onorariul încasat de avocatul recurentei și solicitat de acesta, este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC G.P.H. SA împotriva deciziei nr. 687 A din 1 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează. Respinge apelul declarat de reclamanții I.R.A., I.B.Ș., R.S., S.R., I.R.A., R.(fostă R.)I., și C.(fostă R.)I.A. împotriva sentinței nr. 194 din 1 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Obligă intimații-reclamanți să plătească recurentei-pârâte suma de 6.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, micșorat conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 iunie 2009.