ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3686/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgoviște, reclamanții B.I., G.T., G.G., G.M. și G.N., prin mandatar G.A. au chemat în judecată pe pârâtul D.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității absolute a Ordinului nr. 73/1991, constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr. 2601 din 4 noiembrie 1992 emis de Comisia Județeană Dîmbovița. Pârâtul D.I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale a Judecătoriei Târgoviște și declinarea în favoarea Curții de Apel București, excepția tardivității, excepția prematurității, excepția autorității de lucru judecat, excepții privitoare la Ordinul nr. 73/1991 și excepția autorității de lucru judecat privitoare la titlul de proprietate nr. 2601/1992 Întâmpinare a formulat și M.A.D.R.

prin care se invocă excepția necompetenței instanței sesizate și declinarea cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, precum și excepția autorității de lucru judecat Prin sentința nr. 351 din 24 ianuarie 2008, Judecătoria Târgoviște a admis excepția de necompetență materială și, în temeiul art. 158 C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, reținând că, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 1, Curțile de Apel judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale. Cum actul în discuție îmbracă forma juridică a unui act administrativ de autoritate, emis de un minister în executarea dispozițiilor legale, Curții de Apel București îi revine competența, în temeiul art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., să soluționeze cauza în primă instanță. Sentința nr. 351 din 24 ianuarie 2008 a Judecătoriei Târgoviște a rămas irevocabilă prin respingerea recursului de către Tribunalul Dâmbovița prin decizia nr. 471 din 8 aprilie 2008. La Curtea de Apel București cauza a fost înregistrată sub nr. 6701/315/2007 și prin sentința nr. 2274 din 15 septembrie 2008 a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Ploiești, sentință irevocabilă prin decizia nr. 787 din 13 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploiești sub nr. 611/42/ 2009. Pârâtul M.A.P.D.R.

a depus note scrise unde s-a reiterat excepția autorității de lucru judecat, excepție invocată prin întâmpinare la dosarul de fond și s-a arătat că prin sentința civilă nr. 2130 din 12 septembrie 2007 a Curții de Apel București s-a respins acțiunea reclamanților prin care au solicitat, în contradictoriu cu aceiași pârâți, anularea Ordinelor nr. 73/1991, 153/1992 eliberate de M.A.P.D.R. și anularea titlurilor de proprietate nr. 2601/1992 și nr. 2602/ 1992 emise de Comisia Județeană de fond funciar Dâmbovița. 2. Soluția instanței de fond. Prin sentința nr. 198 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția autorității de lucru judecat și a fost respinsă acțiunea reclamanților.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că excepția autorității de lucru judecat este întemeiată, fiind întrunite condiția triplei identități a celor trei elemente: obiect, cauza și părți. Din analiza actelor, instanța de fond a reținut faptul că dosarul care a fost soluționat prin pronunțarea sentinței civile nr. 2130 din 12 septembrie 2007 a Curții de Apel București a avut aceleași părți ca și cele din prezenta cauză.

Identitatea de obiect impune ca pretențiile formulate prin cea de-a doua cerere să fie aceleași cu pretențiile formulate prin prima cerere sau dacă obiectul este formulat diferit în cele două cereri dar scopul urmărit este același ori dacă dreptul ce formează obiectul celei de-a doua judecăți în primul proces a fost invocat pe cale incidentală, iar instanța de fond a reținut că și această condiție este îndeplinită pentru că în primul dosar (832/2/2007) obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit anularea Ordinelor nr. 73/1991 și nr. 153/1992 eliberate de pârâtul M.A.P.D.R. și a titlurilor de proprietate nr. 2601 din 4 noiembrie 1992 și nr. 2602 din 4 noiembrie 1992 emise de Comisia Județeană de fond funciar Dâmbovița.

În prezenta cauză reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a Ordinului nr. 73/1991 emis de M.A.P.D.R. și a titlului de proprietate nr. 2601 din 4 noiembrie 1992. Și ultima condiție prevăzută de art. 1201 C. civ., care se referă la identitatea de cauză, s-a considerat îndeplinită pentru că în dosarul nr. 832/2/2007, obiectul cererii privind solicitarea de anulare a ordinelor a fost întemeiat pe lipsa dreptului de proprietate și de posesie pentru terenurile date la schimb de părți, iar în prezenta cauză au fost invocate ca temei legal, fraudele comise de părți în obținerea actelor de proprietate, motivându-se că dreptul de proprietate invocat de pârât nu există, iar actele încalcă norme imperative de drept a căror lezare atrage desființarea lor.

Ulterior, prin sentința nr. 11 din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, s-a admis cererea de completare a sentinței nr. 198 din 29 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, cerere formulată de pârâtul D.I. și s-a dispus completarea sentinței nr. 198 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești în sensul că obligă reclamanții B.I., G.T., G.G., G.M. și G.N., la plata sumei de 1.785 lei către pârâtul D.I., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat. 3. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții B.I., G.T., G.M., G.N. și G.G., prin mandatar G.A. I. Primul motiv de recurs ce se referă la nelegalitatea hotărârii pentru că a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare consfințit de art. 24 din Constituție, art. 1141 alin. (3) și de art. 156 C. proc.

civ. Se arată că instanța de fond a reușit un record de operativitate pentru că a soluționat cauza în trei săptămâni de la primul termen de judecată activ. II. Al doilea motiv de recurs se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1201 C. civ., pentru că între cele două procese nu există identitate de cauză. Este criticată soluția instanței de fond deoarece s-a neglijat faptul că în verificarea existenței lucrului judecat trebuie avut în vedere că aceeași pretenție poate fi fondată într-un al doilea proces, pe o altă cauză și că în speță, nu se constată nici existența identității de obiect și nici a celei de cauză.

După pronunțarea sentinței civile nr. 2130/2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a constatat că din relațiile furnizate în scris de către autoritățile interesate, schimbul de terenuri aprobat este fictiv, iar prin sentința penală nr. 46/2009 a Judecătoriei Târgoviște și decizia penală nr. 240/2009 a Tribunalului Dîmbovița s-a constatat că pârâtul a obținut ordinul atacat printr-un fals intelectual și prin uz de fals. Pârâtul D.I. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Și C.J.S.D.P. privată asupra terenurilor Dâmbovița a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, ca și M.A.D.R. 4. Soluția instanței de recurs.

După examinarea motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 198 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești pentru următoarele considerente: Reclamanții B.I., G.T., G.M., G.N. și G.G. au formulat recurs și împotriva sentinței nr. 11 din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal și s-a precizat că motivele de recurs le vor depune printr-un memoriu separat. Instanța de fond a soluționat cererea formulată de reclamanți prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, reținând îndeplinirea triplei identități.

În motivele de recurs se critică soluția pentru că nu ar exista identitate de cauză și obiect între prezenta cauză și acțiunea care a fost soluționată prin sentința civilă nr. 2130 din 12 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, sentință rămasă definitivă prin nerecurare. Plecând de la faptul că obiectul acțiunii este „scopul imediat” ce se urmărește prin proces, „beneficiu juridic” ce se invocă, urmează să se analizeze dacă între cele două cauze există identitate de obiect. Prin acțiunea aflată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal și soluționată prin sentința civilă nr. 2130 din 12 septembrie 2007, instanța a respins cererea de anulare a Ordinelor nr. 73/1991 și nr. 153 din 29 iulie 1992 al M.A.P.D.R.

ca tardivă, iar în prezenta cauză s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 73/1991 emis de același minister. Chiar dacă în prezenta cauză se solicită să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 73/1991, având în vedere că o instanță s-a pronunțat cu privire la acest ordin, face să fie îndeplinită condiția identității de obiect, astfel că susținerile din motivele de recurs sunt nefondate cu privire la neîndeplinirea acestei condiții. Cauza unei acțiuni poate fi definită ca fiind faptul material sau juridic care constituie temeiul legal pe care partea îl invocă. Recurenții susțin că nu există identitate de cauză între cele două litigii deoarece a formulat prezenta cauză pentru că, din informațiile furnizate de autoritățile statului, s-a constatat că schimbul de terenuri aprobat prin ordinul atacat este fictiv și se invocă o cauză de nulitate absolută a ordinului amintit, care n-a fost invocată în litigiul anterior.

În materia contenciosului administrativ nu se face distincție între cauzele de nulitate absolută și cauzele de nulitate relativă tocmai pornind de la specificul raporturilor de drept administrativ și de la regimul juridic al actelor administrative care este diferit de cel al actelor juridice civile. Prin urmare, chiar dacă în primul litigiu s-a solicitat „anularea” Ordinului nr. 73/1991, iar în prezenta cauză se solicită „constatarea nulității absolute” a aceluiași act, există identitate de cauză pentru că reclamanții invocă tot lipsa dreptului de proprietate al pârâtului asupra terenului pentru care i-a fost reconstituit dreptul de proprietate.

Chiar dacă în primul litigiu cererea reclamanților a fost respinsă ca tardivă, efectele autorității de lucru judecat nu permit repunerea în discuție a aceluiași litigiu pentru că există autoritate de lucru judecat și în cazul în care în primul litigiu nu s-a soluționat fondul acestuia ci s-a admis o excepție procesuală dirimantă cum este cea a tardivității. Dacă în anul 2007, când a fost pronunțată sentința nr. 2130 din 12 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, s-a considerat că cererea este tardivă, potrivit Legii nr. 554/2004, autoritatea de lucru judecat împiedică părțile să repună în discuție același litigiu. Prin urmare, sunt nefondate criticile formulate de recurenți și cu privire la lipsa identității de cauză.

Referitor la susținerile recurenților potrivit cărora pârâtul ar fi obținut ordinul atacat prin fals și uz de fals și că ar exista o hotărâre judecătorească în acest sens, se constată că la dosar a fost depusă numai sentința penală nr. 46/2009 a Judecătoriei Târgoviște, dar această sentință a fost modificată prin Decizia penală nr. 240/2009 și a fost respinsă plângerea persoanei vătămate împotriva Rezoluției nr. 1799/P/2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște rezoluție prin care s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. și art. 10 lit. g) C. proc. pen., confirmarea propunerii de neînceperea urmăririi penale împotriva lui D.I. pentru infracțiunile prevăzute de art. 289 C. pen., art. 291, 292 C. pen.

și art. 248 C. pen., pentru că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. La dosar nu există dovezi din care să rezulte că reclamanții au utilizat calea prevăzută de art. 184 C. proc. pen. Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 198/2009 a Curții de Apel Ploiești, ca nefondat. Primul motiv de recurs invocat referitor la încălcarea dreptului la apărare nu a mai fost analizat deoarece recurenții au declarat că renunță la acest motiv de recurs. Recursul declarat împotriva sentinței nr. 11 din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, va fi respins ca tardiv formulat.

Prin sentința nr. 11 din 20 ianuarie 2010 s-a dispus completarea sentinței nr. 198 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal și au fost obligați reclamații la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul D.I., cererea pârâtului fiind întemeiată pe dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ. Sentința nr. 11/2010 a fost comunicată reclamanților la 28 ianuarie 2010, iar recursul împotriva acestei sentințe a fost declarat la 18 februarie 2010. Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Cum în prezenta cauză recursul a fost declarat cu depășirea celor 15 zile prevăzute de art. 301 C. proc.

civ., recursul declarat va fi respins ca tardiv. Au fost invocate, din oficiu, excepția tardivității recursului și cea a nulității. Pentru că a fost admisă excepția tardivității recursului nu se mai impune soluționarea excepției nulității acestuia. În baza art. 274 C. proc. civ., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori vor constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Față de aceste prevederi, suma de 1.800 lei reprezentând onorariu avocat pentru intimatul D.I. va fi redus la 500 lei, având în vedere că litigiul a fost soluționat la primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.I., G.T., G.G., G.M. și G.N., prin mandatar G.A. împotriva sentinței nr. 198 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge recursul declarat de aceiași recurenți împotriva sentinței nr. 11 din 20 ianuarie 2010, ca tardiv formulat. Obligă recurenții la 500 lei cheltuieli de judecată către intimatul D.I., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2010.