ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3686/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3686/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgoviște, reclamanții B.I., G.T., G.G., G.M. și G.N., prin

mandatar G.A. au chemat în judecată pe pârâtul D.I., solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea

nulității absolute a Ordinului nr. 73/1991, constatarea

nulității absolute a titlului de proprietate nr. 2601 din 4 noiembrie

1992 emis de Comisia Județeană Dîmbovița.

Pârâtul

D.I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile

necompetenței materiale a Judecătoriei Târgoviște și

declinarea în favoarea Curții de Apel București, excepția

tardivității, excepția prematurității, excepția

autorității de lucru judecat, excepții privitoare la Ordinul nr. 73/1991 și excepția autorității de lucru judecat privitoare

la titlul de proprietate nr. 2601/1992

Întâmpinare a formulat și M.A.D.R.

prin care se invocă excepția necompetenței instanței

sesizate și declinarea cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, precum

și excepția autorității de lucru judecat

Prin sentința nr. 351 din 24

ianuarie 2008, Judecătoria Târgoviște a admis excepția de

necompetență materială și, în temeiul art. 158 C. proc. civ.,

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel București, reținând că, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 1,

Curțile de Apel judecă, în primă instanță, procesele

și cererile în materie de contencios administrativ privind actele

autorităților și instituțiilor centrale. Cum actul în

discuție îmbracă forma juridică a unui act administrativ de

autoritate, emis de un minister în executarea dispozițiilor legale,

Curții de Apel București îi revine competența, în temeiul art. 3

pct. 1 C. proc. civ., să soluționeze cauza în primă

instanță.

Sentința nr. 351 din 24

ianuarie 2008 a Judecătoriei Târgoviște a rămas irevocabilă

prin respingerea recursului de către Tribunalul Dâmbovița prin

decizia nr. 471 din 8 aprilie 2008.

La Curtea

de Apel București

cauza a fost înregistrată sub nr. 6701/315/2007 și prin sentința

nr. 2274 din 15 septembrie 2008 a declinat competența de soluționare

în favoarea Curții de Apel Ploiești, sentință

irevocabilă prin decizia nr. 787 din 13 februarie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploiești sub nr. 611/42/ 2009.

Pârâtul M.A.P.D.R. a depus note

scrise unde s-a reiterat excepția autorității de lucru judecat,

excepție invocată prin întâmpinare la dosarul de fond și s-a

arătat că prin sentința civilă nr. 2130 din 12 septembrie 2007

a Curții de Apel București s-a respins acțiunea

reclamanților prin care au solicitat, în contradictoriu cu aceiași

pârâți, anularea Ordinelor nr. 73/1991, 153/1992 eliberate de M.A.P.D.R.

și anularea titlurilor de proprietate nr. 2601/1992 și nr. 2602/ 1992

emise de Comisia Județeană de fond funciar Dâmbovița.

fond.

Prin sentința nr. 198 din 29

octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios

administrativ și fiscal, s-a admis excepția autorității de

lucru judecat și a fost respinsă acțiunea reclamanților.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că excepția

autorității de lucru judecat este întemeiată, fiind întrunite

condiția triplei identități a celor trei elemente: obiect, cauza

și părți.

Din analiza actelor, instanța

de fond a reținut faptul că dosarul care a fost soluționat prin

pronunțarea sentinței civile nr. 2130 din 12 septembrie 2007 a

Curții de Apel București a avut aceleași părți ca

și cele din prezenta cauză.

Identitatea de obiect impune ca

pretențiile formulate prin cea de-a doua cerere să fie aceleași

cu pretențiile formulate prin prima cerere sau dacă obiectul este

formulat diferit în cele două cereri dar scopul urmărit este același

ori dacă dreptul ce formează obiectul celei de-a doua

judecăți în primul proces a fost invocat pe cale incidentală,

iar instanța de fond a reținut că și această

condiție este îndeplinită pentru că în primul dosar (832/2/2007)

obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit anularea Ordinelor nr.

73/1991 și nr. 153/1992 eliberate de pârâtul M.A.P.D.R. și a

titlurilor de proprietate nr. 2601 din 4 noiembrie 1992 și nr. 2602 din 4

noiembrie 1992 emise de Comisia Județeană de fond funciar

Dâmbovița.

În prezenta cauză

reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a

Ordinului nr. 73/1991 emis de M.A.P.D.R. și a titlului de proprietate nr. 2601

din 4 noiembrie 1992.

Și ultima condiție

prevăzută de art. 1201 C. civ., care se referă la identitatea de

cauză, s-a considerat îndeplinită pentru că în dosarul nr. 832/2/2007,

obiectul cererii privind solicitarea de anulare a ordinelor a fost întemeiat pe

lipsa dreptului de proprietate și de posesie pentru terenurile date la

schimb de părți, iar în prezenta cauză au fost invocate ca temei

legal, fraudele comise de părți în obținerea actelor de

proprietate, motivându-se că dreptul de proprietate invocat de pârât nu

există, iar actele încalcă norme imperative de drept a căror

lezare atrage desființarea lor.

Ulterior, prin sentința nr. 11

din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, s-a admis cererea de

completare a sentinței nr. 198 din 29 octombrie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești, cerere formulată de pârâtul D.I. și

s-a dispus completarea sentinței nr. 198 din 29 octombrie 2009 a

Curții de Apel Ploiești în sensul că obligă

reclamanții B.I., G.T., G.G., G.M. și G.N., la plata sumei de 1.785

lei către pârâtul D.I., cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs reclamanții B.I., G.T., G.M., G.N. și G.G., prin

mandatar G.A.

I. Primul motiv de recurs ce se

referă la nelegalitatea hotărârii pentru că a fost dată cu

încălcarea dreptului la apărare consfințit de art. 24 din

Constituție, art. 1141 alin. (3) și de art. 156 C. proc. civ.

Se arată că instanța

de fond a reușit un record de operativitate pentru că a

soluționat cauza în trei săptămâni de la primul termen de

judecată activ.

II. Al doilea motiv de recurs se

referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1201 C.

civ., pentru că între cele două procese nu există identitate de

cauză.

Este criticată soluția

instanței de fond deoarece s-a neglijat faptul că în verificarea

existenței lucrului judecat trebuie avut în vedere că aceeași

pretenție poate fi fondată într-un al doilea proces, pe o altă

cauză și că în speță, nu se constată nici

existența identității de obiect și nici a celei de

cauză.

După pronunțarea

sentinței civile nr. 2130/2007 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a constatat că din

relațiile furnizate în scris de către autoritățile

interesate, schimbul de terenuri aprobat este fictiv, iar prin sentința

penală nr. 46/2009 a Judecătoriei Târgoviște și decizia

penală nr. 240/2009 a Tribunalului Dîmbovița s-a constatat că

pârâtul a obținut ordinul atacat printr-un fals intelectual și prin

uz de fals.

Pârâtul D.I. a formulat întâmpinare

și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Și C.J.S.D.P. privată

asupra terenurilor Dâmbovița a formulat întâmpinare și a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat, ca și M.A.D.R.

recurs.

După examinarea motivelor de

recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta

Curte va respinge recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței

nr. 198 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești pentru

următoarele considerente:

Reclamanții B.I., G.T., G.M., G.N.

și G.G. au formulat recurs și împotriva sentinței nr. 11 din 20

ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios

administrativ și fiscal și s-a precizat că motivele de recurs le

vor depune printr-un memoriu separat.

Instanța de fond a

soluționat cererea formulată de reclamanți prin admiterea

excepției autorității de lucru judecat, reținând

îndeplinirea triplei identități.

În motivele de recurs se

critică soluția pentru că nu ar exista identitate de cauză

și obiect între prezenta cauză și acțiunea care a fost

soluționată prin sentința civilă nr. 2130 din 12 septembrie

2007 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal, sentință rămasă definitivă prin

nerecurare.

Plecând de la faptul că obiectul

acțiunii este „scopul imediat” ce se urmărește prin proces,

„beneficiu juridic” ce se invocă, urmează să se analizeze

dacă între cele două cauze există identitate de obiect.

Prin acțiunea aflată pe

rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal și soluționată prin sentința civilă nr.

2130 din 12 septembrie 2007, instanța a respins cererea de anulare a

Ordinelor nr. 73/1991 și nr. 153 din 29 iulie 1992 al M.A.P.D.R. ca

tardivă, iar în prezenta cauză s-a solicitat să se constate nulitatea

absolută a Ordinului nr. 73/1991 emis de același minister.

Chiar dacă în prezenta

cauză se solicită să se constate nulitatea absolută a

Ordinului nr. 73/1991, având în vedere că o instanță s-a

pronunțat cu privire la acest ordin, face să fie îndeplinită

condiția identității de obiect, astfel că susținerile

din motivele de recurs sunt nefondate cu privire la neîndeplinirea acestei

condiții.

Cauza unei acțiuni poate fi

definită ca fiind faptul material sau juridic care constituie temeiul

legal pe care partea îl invocă.

Recurenții susțin că

nu există identitate de cauză între cele două litigii deoarece a

formulat prezenta cauză pentru că, din informațiile furnizate de

autoritățile statului, s-a constatat că schimbul de terenuri

aprobat prin ordinul atacat este fictiv și se invocă o cauză de

nulitate absolută a ordinului amintit, care n-a fost invocată în

litigiul anterior.

În materia contenciosului

administrativ nu se face distincție între cauzele de nulitate

absolută și cauzele de nulitate relativă tocmai pornind de la

specificul raporturilor de drept administrativ și de la regimul juridic al

actelor administrative care este diferit de cel al actelor juridice civile.

Prin urmare, chiar dacă în

primul litigiu s-a solicitat „anularea” Ordinului nr. 73/1991, iar în prezenta

cauză se solicită „constatarea nulității absolute” a

aceluiași act, există identitate de cauză pentru că

reclamanții invocă tot lipsa dreptului de proprietate al pârâtului

asupra terenului pentru care i-a fost reconstituit dreptul de proprietate.

Chiar dacă în primul litigiu

cererea reclamanților a fost respinsă ca tardivă, efectele

autorității de lucru judecat nu permit repunerea în discuție a

aceluiași litigiu pentru că există autoritate de lucru judecat

și în cazul în care în primul litigiu nu s-a soluționat fondul

acestuia ci s-a admis o excepție procesuală dirimantă cum este

cea a tardivității.

Dacă în anul 2007, când a fost

pronunțată sentința nr. 2130 din 12 septembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal, s-a considerat că cererea este tardivă, potrivit

Legii nr. 554/2004, autoritatea de lucru judecat împiedică

părțile să repună în discuție același litigiu.

Prin urmare, sunt nefondate

criticile formulate de recurenți și cu privire la lipsa identității

de cauză.

Referitor la susținerile

recurenților potrivit cărora pârâtul ar fi obținut ordinul

atacat prin fals și uz de fals și că ar exista o hotărâre

judecătorească în acest sens, se constată că la dosar a fost

depusă numai sentința penală nr. 46/2009 a Judecătoriei

Târgoviște, dar această sentință a fost modificată

prin Decizia penală nr. 240/2009 și a fost respinsă plângerea

persoanei vătămate împotriva Rezoluției nr. 1799/P/2008 a

Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște rezoluție

prin care s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. și art. 10

lit. g) C. proc. pen., confirmarea propunerii de neînceperea urmăririi

penale împotriva lui D.I. pentru infracțiunile prevăzute de art. 289 C.

pen., art. 291, 292 C. pen. și art. 248 C. pen., pentru că s-a

împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

La dosar nu există dovezi din

care să rezulte că reclamanții au utilizat calea

prevăzută de art. 184 C. proc. pen.

Apreciind că soluția

instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312

C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va fi

respins recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 198/2009 a

Curții de Apel Ploiești, ca nefondat.

Primul motiv de recurs invocat

referitor la încălcarea dreptului la apărare nu a mai fost analizat

deoarece recurenții au declarat că renunță la acest motiv

de recurs.

Recursul declarat împotriva

sentinței nr. 11 din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești,

secția contencios administrativ și fiscal, va fi respins ca tardiv

formulat.

Prin sentința nr. 11 din 20

ianuarie 2010 s-a dispus completarea sentinței nr. 198 din 29 octombrie 2009

a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ

și fiscal și au fost obligați reclamații la plata

cheltuielilor de judecată către pârâtul D.I., cererea pârâtului fiind

întemeiată pe dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ.

Sentința nr. 11/2010 a fost

comunicată reclamanților la 28 ianuarie 2010, iar recursul împotriva

acestei sentințe a fost declarat la 18 februarie 2010.

Potrivit art. 301 C. proc. civ.,

termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă

legea nu dispune altfel.

Cum în prezenta cauză recursul

a fost declarat cu depășirea celor 15 zile prevăzute de art. 301

C. proc. civ., recursul declarat va fi respins ca tardiv.

Au fost invocate, din oficiu,

excepția tardivității recursului și cea a

nulității.

Pentru că a fost admisă

excepția tardivității recursului nu se mai impune

soluționarea excepției nulității acestuia.

În baza art. 274 C. proc. civ., recurenții

vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să

micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori vor constata că

sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau

munca îndeplinită de avocat.

Față de aceste prevederi,

suma de 1.800 lei reprezentând onorariu avocat pentru intimatul D.I. va fi

redus la 500 lei, având în vedere că litigiul a fost soluționat la

primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.I.,

G.T., G.G., G.M. și G.N., prin mandatar G.A. împotriva sentinței nr. 198

din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Respinge recursul declarat de

aceiași recurenți împotriva sentinței nr. 11 din 20 ianuarie

2010, ca tardiv formulat.

Obligă recurenții la 500

lei cheltuieli de judecată către intimatul D.I., cu aplicarea art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 septembrie 2010.