ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2412/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 41954/3 din 11 ianuarie 2008 pe rolul

Tribunalul București, secția a III- a civilă, reclamanta C.P. SRL a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA de sub autoritatea Ministerului

Transporturilor solicitând stabilirea valorii despăgubirii acordate

reclamantei, ca efect al exproprierii privind terenul în litigiu situat în

localitatea Mogoșoaia, județul Ilfov, stabilită prin H.G. nr. 681/2007.

In ședința publică de la termenul de judecată din 9 ianuarie 2009,

pârâtul a depus la dosar o declarație autentificată sub nr. 11 din 5 ianuarie

2009, dată de reclamantă și adresa nr. 4733 din 8 ianuarie 2009, înscrisuri în

raport de care a invocat excepția lipsei de interes.

Reclamanta a arătat că renunță la judecată în dosarele menționate în

tabelul depus la dosar, având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor,

precum și la drepturile ce rezultă din hotărâri judecătorești pronunțate în

alte cauze, respectiv, dosarele nr. 41939/3/2007 și nr. 41943/3/2007.

Ulterior, reclamanta a dat o nouă declarație autentificată sub nr. 27 din

7 ianuarie 2009 prin care a arătat că nu renunță la judecată în dosarele din

tabelul întocmit în cuprinsul declarației, că nu renunță la drepturile ce

rezultă din cele două dosare arătate și că nu este de acord cu cuantumul

despăgubirii, declarația autentificată sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 fiind

nulă și pe cale de consecință a înțeles să revoce renunțarea la judecată și la

drepturi.

Prin sentința civilă nr. 68 din 16 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, s-a admis excepția lipsei de interes și s-a

respins, ca lipsită de interes cererea formulată de reclamanta C.P. SRL.

Prin decizia nr. 476 din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței civile nr. 68 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel instanțele au reținut că atât legea cât și

jurisprudența CEDO au stabilit în sarcina statului obligația de a plăti

proprietarului o despăgubire justă, cerință care poate fi considerată

îndeplinită atunci când persoana expropriată își exprimă, în condițiile legii,

acordul și acceptarea cuantumului despăgubirii.

Admițând excepția lipsei de interes, tribunalul a reținut că interesul

reclamantei în soluționarea contestației formulate, interes care trebuie să

subziste pe tot parcursul procesului nu mai îndeplinește condiția obligatorie

de a fi legitim și actual.

Instanța de apel a reținut că după darea unei declarații autentice prin

care reclamanta a acceptat cuantumul despăgubirii, aceasta nu mai are

posibilitatea să continue judecata pentru stabilirea unui nou cuantum al

despăgubirilor, interesul său nemaifiind unul actual.

Împotriva deciziei nr. 476 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a

IV-a

civilă, a declarat recurs

reclamanta SC C.P. SRL, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. și formulând următoarele critici.

Atât instanța de fond, cât și cea de apel au interpretat greșit

declarațiile nr. 11 din 5 ianuarie 2009 și nr. 27 din 7 ianuarie 2009. Nu

există nicio normă juridică prin care să fie interzisă revocarea primei

declarații, reclamanta având un interes actual și evident, urmărind, prin

prezenta acțiune, obținerea efectivă a unei despăgubiri corespunzătoare valorii

bunului expropriat, iar nu o plată parțială.

Hotărârile pronunțate de cele două instanțe nu cuprind dispozițiile

legale pe care se întemeiază.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 184 din 21

octombrie 2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind

unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri

naționale, exproprietarul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în

condițiile art. 5 alin. (4)-(8) și ale art. 6 alin. (2) din prezentul act

normativ se poate adresa instanței judecătorești competente. In acest caz,

plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de zile de la

data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de

stabilire a cuantumului acesteia.

Acceptarea de către pârâtă ofertei de despăgubire propusă de către

expropriator reprezintă un act unilateral de voință, care are drept consecință

eliberarea sumelor stabilite ca despăgubire, iar, prin încasarea acestor sume

de către persoana expropriată se stinge orice pretenție a acesteia cu privire

la valoarea imobilului expropriat, căci altfel s-ar încălca prevederile art. 5

alin. (5) din Legea nr. 198/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

184/2008.

Actul juridic de acceptare a despăgubirii oferite de către expropriator,

ca act unilateral, este prin natura sa irevocabil, nemaiputând fi revocat după

ce a fost pus în executare prin încasarea despăgubirilor, deci după ce și-a

produs efectele juridice.

Totodată, prin acțiunea cu care a fost investită instanța reclamanta

contestă cuantumul despăgubirilor acordate de expropriator și nu solicită

acordarea unei diferențe de despăgubiri, astfel că nu se justifică susținerea

recurentei care arată, în justificarea interesului actual că, prin prezenta

acțiune a solicitat obținerea efectivă a unei despăgubiri corespunzătoare, iar

nu o plată parțială.

Deși nu cunoaște o consacrare expresă în vreuna din dispozițiile legale,

teoria irevocabilității actului juridic, inclusiv a actului juridic unilateral,

ca cel din speță, este o axiomă bazată pe principiul forței obligatorii a

actului juridic și pe principiul asigurării securității raporturilor juridice

civile, înțelegându-se prin aceasta că actului juridic unilateral nu i se poate

pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, din partea autorului

acestuia.

Excepțiile de la această regulă sunt strict prevăzute de lege, iar

posibilitatea revocării ulterioare a declarației de acceptare a sumei oferită

de expropriator nu este reglementată în legea exproprierii.

Rațiunea acestor excepții se bazează fie pe ideea protejării autorului

actului juridic, cum se întâmplă în cazul testamentului sau a donațiilor dintre

soți în timpul căsătoriei, fie pe posibilitatea revocării actului unilateral,

dar numai înainte ca acesta să producă efecte juridice, spre exemplu în

situația ofertei sau a acceptării ofertei înainte de a ajunge la destinatar sau

a revocării renunțării la succesiune numai în cadrul termenului de acceptare a

moștenirii și numai dacă moștenirea nu a fost deja acceptată de alte persoane.

Prin urmare, nici în situația excepțiilor de la principiul

irevocabilității actului juridic unilateral, nu se acceptă revocarea actului

după ce acesta și-a produs efecte juridice, căci intrarea în circuitul civil a

actului unilateral, atrage irevocabilitatea lui, ca rezultat al necesității

asigurării stabilității și securității raporturilor juridice.

Înalta Curte, reținând atât aplicabilitatea principiului actului juridic

unilateral, cât și lipsirea de efecte juridice, conform legii speciale, a

revocării acceptării despăgubirilor propuse de expropriator constată că, prin

acceptarea și încasarea despăgubirilor provenind din expropriere, reclamanta nu

mai are interes în continuarea judecății având ca obiect contestarea

cuantumului despăgubirii, astfel că hotărârea instanței de apel se constatată a

fi legală.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va face aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul SC C.P. SRL

împotriva deciziei nr. 476 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

P

ronunțată în ședință publică, astăzi

22 aprilie 2010.