ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2412/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 41954/3 din 11 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalul București, secția a III- a civilă, reclamanta C.P. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor solicitând stabilirea valorii despăgubirii acordate reclamantei, ca efect al exproprierii privind terenul în litigiu situat în localitatea Mogoșoaia, județul Ilfov, stabilită prin H.G. nr. 681/2007. In ședința publică de la termenul de judecată din 9 ianuarie 2009, pârâtul a depus la dosar o declarație autentificată sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009, dată de reclamantă și adresa nr. 4733 din 8 ianuarie 2009, înscrisuri în raport de care a invocat excepția lipsei de interes.

Reclamanta a arătat că renunță la judecată în dosarele menționate în tabelul depus la dosar, având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor, precum și la drepturile ce rezultă din hotărâri judecătorești pronunțate în alte cauze, respectiv, dosarele nr. 41939/3/2007 și nr. 41943/3/2007. Ulterior, reclamanta a dat o nouă declarație autentificată sub nr. 27 din 7 ianuarie 2009 prin care a arătat că nu renunță la judecată în dosarele din tabelul întocmit în cuprinsul declarației, că nu renunță la drepturile ce rezultă din cele două dosare arătate și că nu este de acord cu cuantumul despăgubirii, declarația autentificată sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 fiind nulă și pe cale de consecință a înțeles să revoce renunțarea la judecată și la drepturi.

Prin sentința civilă nr. 68 din 16 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis excepția lipsei de interes și s-a respins, ca lipsită de interes cererea formulată de reclamanta C.P. SRL. Prin decizia nr. 476 din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 68 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Pentru a se pronunța astfel instanțele au reținut că atât legea cât și jurisprudența CEDO au stabilit în sarcina statului obligația de a plăti proprietarului o despăgubire justă, cerință care poate fi considerată îndeplinită atunci când persoana expropriată își exprimă, în condițiile legii, acordul și acceptarea cuantumului despăgubirii.

Admițând excepția lipsei de interes, tribunalul a reținut că interesul reclamantei în soluționarea contestației formulate, interes care trebuie să subziste pe tot parcursul procesului nu mai îndeplinește condiția obligatorie de a fi legitim și actual. Instanța de apel a reținut că după darea unei declarații autentice prin care reclamanta a acceptat cuantumul despăgubirii, aceasta nu mai are posibilitatea să continue judecata pentru stabilirea unui nou cuantum al despăgubirilor, interesul său nemaifiind unul actual. Împotriva deciziei nr. 476 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC C.P. SRL, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. și formulând următoarele critici. Atât instanța de fond, cât și cea de apel au interpretat greșit declarațiile nr. 11 din 5 ianuarie 2009 și nr. 27 din 7 ianuarie 2009. Nu există nicio normă juridică prin care să fie interzisă revocarea primei declarații, reclamanta având un interes actual și evident, urmărind, prin prezenta acțiune, obținerea efectivă a unei despăgubiri corespunzătoare valorii bunului expropriat, iar nu o plată parțială. Hotărârile pronunțate de cele două instanțe nu cuprind dispozițiile legale pe care se întemeiază. Recursul este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 184 din 21 octombrie 2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, exproprietarul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4)-(8) și ale art. 6 alin. (2) din prezentul act normativ se poate adresa instanței judecătorești competente. In acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.

Acceptarea de către pârâtă ofertei de despăgubire propusă de către expropriator reprezintă un act unilateral de voință, care are drept consecință eliberarea sumelor stabilite ca despăgubire, iar, prin încasarea acestor sume de către persoana expropriată se stinge orice pretenție a acesteia cu privire la valoarea imobilului expropriat, căci altfel s-ar încălca prevederile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 184/2008. Actul juridic de acceptare a despăgubirii oferite de către expropriator, ca act unilateral, este prin natura sa irevocabil, nemaiputând fi revocat după ce a fost pus în executare prin încasarea despăgubirilor, deci după ce și-a produs efectele juridice.

Totodată, prin acțiunea cu care a fost investită instanța reclamanta contestă cuantumul despăgubirilor acordate de expropriator și nu solicită acordarea unei diferențe de despăgubiri, astfel că nu se justifică susținerea recurentei care arată, în justificarea interesului actual că, prin prezenta acțiune a solicitat obținerea efectivă a unei despăgubiri corespunzătoare, iar nu o plată parțială. Deși nu cunoaște o consacrare expresă în vreuna din dispozițiile legale, teoria irevocabilității actului juridic, inclusiv a actului juridic unilateral, ca cel din speță, este o axiomă bazată pe principiul forței obligatorii a actului juridic și pe principiul asigurării securității raporturilor juridice civile, înțelegându-se prin aceasta că actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, din partea autorului acestuia.

Excepțiile de la această regulă sunt strict prevăzute de lege, iar posibilitatea revocării ulterioare a declarației de acceptare a sumei oferită de expropriator nu este reglementată în legea exproprierii. Rațiunea acestor excepții se bazează fie pe ideea protejării autorului actului juridic, cum se întâmplă în cazul testamentului sau a donațiilor dintre soți în timpul căsătoriei, fie pe posibilitatea revocării actului unilateral, dar numai înainte ca acesta să producă efecte juridice, spre exemplu în situația ofertei sau a acceptării ofertei înainte de a ajunge la destinatar sau a revocării renunțării la succesiune numai în cadrul termenului de acceptare a moștenirii și numai dacă moștenirea nu a fost deja acceptată de alte persoane.

Prin urmare, nici în situația excepțiilor de la principiul irevocabilității actului juridic unilateral, nu se acceptă revocarea actului după ce acesta și-a produs efecte juridice, căci intrarea în circuitul civil a actului unilateral, atrage irevocabilitatea lui, ca rezultat al necesității asigurării stabilității și securității raporturilor juridice. Înalta Curte, reținând atât aplicabilitatea principiului actului juridic unilateral, cât și lipsirea de efecte juridice, conform legii speciale, a revocării acceptării despăgubirilor propuse de expropriator constată că, prin acceptarea și încasarea despăgubirilor provenind din expropriere, reclamanta nu mai are interes în continuarea judecății având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii, astfel că hotărârea instanței de apel se constatată a fi legală.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul SC C.P. SRL împotriva deciziei nr. 476 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. P ronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2010.