ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 524/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul acestei Tribunalului București - Secția a III-a Civila, la data de 27 noiembrie 2007, reclamanta SC C.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Compania de Autostrăzi si Drumuri Naționale din România SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, a solicitat instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să dispună stabilirea valorii despăgubirii acordate reclamantei, ca efect al exproprierii privind terenul in litigiu situat in Localitatea Mogoșoaia, Județul Ilfov, stabilită prin H.G. nr. 681/2007. În motivarea cererii reclamanta a arătat că a obținut titlul de proprietate pentru terenul în suprafață de 5000 m.p.

situat în localitatea Mogoșoaia, tarlaua A 605, județul Ilfov, nr. cadastral 687, în baza actului adițional la proiectul de divizare al SC T.S. SRL autentificat sub nr. 1709 din 27 iunie 2006, rectificat prin încheierile notariale nr. 5903 din 02 iulie 2007 și 5919 din 03 iulie 2007. Prin H.G. nr. 681 din 28 iunie 2006 s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere pentru o suprafața de 627,56 m.p. din terenul arătat mai sus, reclamanta primind o ofertă de despăgubire pentru suma de 17.571,682 euro. Reclamanta a susținut că suma propusă pentru despăgubire se situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului la data ofertei, considerând că evaluarea care a stat la baza ofertei a fost greșit întocmită.

Reclamanta a mai arătat că deține o evaluare efectuată de către C.M.F. C. SA, membru fondator al Asociației Naționale a Evaluatorilor din România, și prin care s-a stabilit valoarea terenului ce formează obiectul litigiului, la data de 31 decembrie 2006, la 50 euro pe m.p., evaluarea fiind făcută anterior hotărârii de expropriere, respectiv la 3 aprilie 2007. În aceste condiții, la data de 23 august 2007, reclamanta a depus la Comisia pentru aplicare Legii nr. 198/2004 o cerere de acordare a despăgubirii prin care a arătat faptul că nu este de acord cu oferta si condițiile exproprierii, respectiv cu suma de 28 euro pe m.p. Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirii nr. 58 din 29 octombrie 2007, comunicată la 7 noiembrie 2007 s-a dispus exproprierea terenului si s-a aprobat acordarea prin consemnare a despăgubirii aferente terenului, conform ofertei de despăgubire.

Prin sentința civilă nr. 65 din 16 ianuarie 2009, tribunalul a respins cererea formulată de reclamanta SC C.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA de sub Autoritatea Ministerului Transporturilor, pentru stabilirea valorii despăgubirilor, ca lipsită de interes. Pentru a hotărî astfel a supra excepției de interes, ce urmează a fi soluționat cu prioritate, in raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

, s-a reținut că, p otrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum era in vigoare la data introducerii actiunii-27 noiembrie 2007, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8 din lege, precum si orice persoana interesata care se considera îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului, se poate adresa instanței judecătorești competente, în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicata hotărârea comisiei prin care i s-a respins in tot sau in parte, cererea de despăgubire. Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

In acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator in termen de 30 zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive si irevocabile de stabilire a cuantumului acestora. Tribunalul a reținut că dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanță, prevăzându-se în mod imperativ faptul că, în urma primirii rezultatului expertizei, instanța îl va compara cu oferta si cu pretențiile formulate de părți si va hotărî. Despăgubirea acordata de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare de cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.

Din aceste dispoziții legale, instanța a apreciat necesitatea existenței unui raport juridic premergător soluționării contestației, respectiv stabilirea despăgubirii de către expropriator și comunicarea ofertei de despăgubire și, ulterior, comunicarea acordului persoanei expropriate în vederea încasării despăgubirii, pe de o parte, sau pe de alta parte, comunicarea faptului că persoana expropriată nu este de acord cu despăgubirea stabilită, situație în care se procedează la consemnarea sumei stabilite ca despăgubire, care nu va mai putea fi ridicată decât în baza documentelor prevăzute limitativ de lege (art. 8 din Legea nr. 184/2008).

În prezenta cauză, prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor 58 din 29 octombrie 2007 a fost stabilită o suma pentru terenul expropriat aparținând reclamantei, acordarea despăgubirii aferente efectuându-se prin consemnare întrucât prin cererea formulată la data de 23 martie 2007, aflată la fila 4 din dosar, reclamanta a declarat în mod expres că nu este de acord cu oferta și condițiile exproprierii. Prin urmare, in termenul legal, reclamanta a contestat cuantumul despăgubirii stabilite, cerere ce a fost judecată potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994. Pe parcursul judecării cauzei, reclamanta a dat declarația autentificată sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009, în care, ca efect al obligației instituite prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008, pentru modificarea si completarea Legii nr. 198/2004, publicată în M. Of.

nr. 740 din 31 octombrie 2008, a declarat că este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro pe m.p., conform hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, emise in baza Legii nr. 198/2004, H.G. nr. 681/2007 și H.G. nr. 428/2008, acordate pentru exproprierea unui număr de 22 terenuri situate în intravilanul Mogoșoaia, Județul Ilfov, pe tarlaua 605, conform tabelului redactat în cuprinsul declarației, tabel ce include și terenul in litigiu. Prin aceeași declarație, reclamanta a arătat că renunță la judecata în dosarele arătate în tabel, având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor, precum si la drepturile ce rezultă din hotărâri judecătorești pronunțate în alte cauze, respectiv dosarele nr. 41939/3/2007 si nr. 41943/3/2007.

Tribunalul a apreciat că această renunțare la judecată, chiar dacă a fost dată în formă autentică, nu poate fi avută in vedere, întrucât reclamanta nu a înțeles să o invoce în fata instanței, declarația autentificată fiind depusă de pârât, și nici renunțarea la drepturile rezultate din alte hotărâri, întrucât nu poate fi analizată decât de instanța care a pronunțat acele hotărâri, reclamanta "revocând" această renunțare prin intermediul altei declarații, revocare invocată și în fața instanței. Prin adresa 4733 din 8 ianuarie 2009 emisă de C.E.C. B. SA - Agenția Lipscani, comunicată către Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA s-a confirmat că sumele stabilite ca despăgubiri și consemnate pe numele reclamantei, în calitate de persoana expropriată, au fost deblocate și transferate societății reclamante la data de 8 ianuarie 2009, încasarea sumei stabilite ca despăgubire în prezenta cauză fiind confirmată și de către reclamantă.

Ulterior, reclamanta a dat o nouă declarație autentificată sub nr. 27 din 7 ianuarie 2009 prin care a arătat că nu renunță la judecată în dosarele din tabelul întocmit în cuprinsul declarației, că nu renunță la drepturile ce rezultă din cele două dosare arătate și că nu este de acord cu cuantumul despăgubirii, declarația autentificată sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 fiind nulă, si, pe cale de consecința, a înțeles să revoce renunțarea la judecată si la drepturi.

Tribunalul a apreciat că interesul reclamantei în soluționarea contestației formulate, interes care trebuie să subziste pe tot parcursul procesului, numai îndeplinește condițiile obligatorii, respectiv pe aceea de a fi legitim și de a fi actual, cât timp r eclamanta a acceptat cuantumul despăgubirii stabilite prin hotărârea contestată în cauză, iar declarația autentică a produs efecte prin primirea sumei consemnate și în lipsa căreia suma nu ar fi putut fi încasată de către reclamantă până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile în prezenta cauză, fiind lipsită de relevanță declarația de renunțare la judecată si respectiv "revocarea" acestei renunțări. Interesul nu este nici actual, întrucât un interes care a trecut, care a fost depășit, nu poate fi luat in considerare.

Atât legea, cât si jurisprudența C.E.D.O. au stabilit în sarcina statului, obligația de a plăti proprietarului o despăgubire justă, cerință care, în opinia tribunalului, poate fi considerată îndeplinită atunci când persoana expropriată își exprimă, in condițiile legii, acordul și acceptarea cuantumului despăgubirii. Prin decizia civilă nr. 310A din 18 mai 2009 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC C.P. SRL, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că exproprierea poate avea loc numai după o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Faptul că prin declarația autentificată în data de 7 ianuarie 2009 a fost revocată valabil declarația anterioară din data de 5 ianuarie 2009, precum și existența pe rolul instanțelor de judecată a prezentului litigiu și a expertizei evaluatorii depusă la dosar dovedesc că interesul reclamantei în a solicita o despăgubire justă este actual, aceasta urmărind obținerea efectivă a unei despăgubiri corespunzătoare valorii bunului expropriat, iar nu o plată parțială, așa cum rezultă din succesiunea actelor juridice care au intervenit în litigiu. Împotriva menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, recurenții-pârâți Statul Roman prin Compania de Autostrăzi si Drumuri Naționale din România SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București pentru motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea recursului declarat de recurentul-pârât Statul Roman prin Compania de Autostrăzi si Drumuri Naționale din România SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor s-a arătat că reclamanta-intimata SC C.P. SRL, prin declarațiile în formă autentică nr. 3346 din data de 15 decembrie 2008 si nr. 11 din 5 ianuarie 2009 reprezentantul legal si-a exprimat acordul de voință pentru plata sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, conform prevederilor art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004, astfel cum au fost modificate si completate prin Legea nr. 184/2008. În mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta-intimată are un interes legitim în continuarea judecății, în condițiile în care, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie contestarea cuantumului despăgubirilor ce au fost acceptate si încasate.

Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului recunoscut de lege, constituie un abuz de drept care trebuie sancționat. Prin acceptarea si încasarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, interesul reclamantei a fost satisfăcut și nu mai este actual, el fiind depășit, drept pentru care, nu mai poate fi luat în considerare, i nstanța de apel în mod nelegal, reținând doar valabilitatea declarației din data de 07 ianuarie 2009 de revocare a declarației din 05 ianuarie 2009. Nu poate fi primită această interpretare, deoarece declarațiile în forma autentica nr. 3346 din data de 15 decembrie 2008 si nr. 11 din 5 ianuarie 2009 au intrat în circuitul civil, iar drepturile născute ca efect al emiterii lor au intrat în sfera raporturilor juridice de drept privat.

Astfel, declarațiile au stat la baza eliberării sumelor acordate cu titlu de despăgubire pentru suprafețele de teren expropriate, iar intrarea în circuitul civil a actului unilateral, atrage irevocabilitatea lui. Necesitatea asigurării stabilității și securității raporturilor juridice impune menținerea actelor administrative, care au intrat în circuitul civil. Instanța de apel a reținut, de asemenea, eronat că "interesul reclamantei-intimate în a solicita o despăgubire justă este actual, aceasta urmărind obținerea efectivă a unei despăgubiri corespunzătoare valorii bunului expropriat, iar nu o plată parțială", fără a ține seama de obiectul cererii cu care a fost investită instanța potrivit căruia reclamanta contestă cuantumul despăgubirilor acordate de expropriator și nu solicită acordarea unei diferențe de despăgubiri.

În dezvoltarea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece premisa de la care a pornit instanța de apel în motivarea subzistenței interesului reclamantei de a pretinde suma solicitată cu titlu de despăgubire, pe ideea valabilității revocării declarației din data de 5 ianuarie 2009, este greșită. Deși nu cunoaște o consacrare expresă în vreuna dintre dispozițiile legale, teoria irevocabilității actului juridic, inclusiv a actului juridic unilateral, ca cel din speță, este o axiomă ce nu mai trebuie demonstrată, axată pe principiul forței obligatorii a actului juridic și pe principiul asigurării securității raporturilor juridice civile, înțelegându-se prin aceasta, că actul juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, din partea autorului acestuia.

Excepțiile de la această regulă sunt strict prevăzute de lege, iar revocarea ulterioară a declarației de acceptare a sumei oferită de expropriator, neîncadrându-se în niciuna dintre aceste situații de excepție. Din conținutul declarației nr. 11 din ianuarie 2009, nu rezultă că suma acceptată ar reprezenta, de fapt, doar o plată parțială, un simplu avans pentru a se justifica actualitatea interesului în susținerea acțiunii reclamantei, până la obținerea unei despăgubiri satisfăcătoare pentru acesta. Preluând necritic afirmația reclamantei, instanța de apel a pronunțat o hotărâre în contradicție și cu dispozițiile art. 1173 alin. (1) C. civ., potrivit căruia, actul autentic are deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată și art. 1191 alin. (1) și (2) C. civ., potrivit căruia, actul juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei nu poate fi dovedit decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.

Afirmația reclamantei că prin această declarație acceptă doar plata despăgubirilor, iar nu cuantumul lor, este lipsită de sens. O astfel de declarație nu și-ar fi avut rostul de vreme ce, exproprierea, ca act juridic translativ de proprietate cu titlu oneros, nu poate fi concepută decât ca fiind condiționată de o prealabilă despăgubire, deci de o contraprestație din partea expropriatorului. Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente comune: Conform prevederilor în materie de expropriere în vigoare la momentul introducerii acțiunii - 27 noiembrie 2007, respectiv Legea nr. 198/2004, în forma republicată la data de 29 iunie 2007, procedura de acordare a despăgubirilor rezultând din expropriere, în situația contestării cuantumului stabilit de expropriator, era reglementată de prevederile art. 5 alin. (5) ale acestei legi.

Potrivit acestui articol, eventualele litigii amână plata despăgubirilor, dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate către expropriator. De asemenea, conform art. 9 al aceleași legi, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8 se poate adresa instanței judecătorești competente, în acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia. Aceleași prevederi se regăsesc și în cuprinsul Legii nr. 184 din 21 octombrie 2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale.

Din coroborarea textelor legale menționate, rezultă că eventualele litigii amână plata despăgubirilor până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârilor judecătorești, în temeiul cărora se vor plăti despăgubirile, astfel încât nu este permisă nici o plată câtă vreme se contestă valoarea despăgubirilor. Odată efectuată plata, nu se mai pot pretinde diferențe de valoare de către expropriat, o astfel de posibilitate nefiind reglementată legal. Prin urmare, nu este fondată apărarea intimatei potrivit cu care Legea nr. 184/2008 nu este incidentă în cauză, legea aplicabilă la momentul hotărârii de expropriere fiind Legea nr. 198/2004, nemodificată și Legea nr. 33/1994, întrucât atât exproprierea, respectiv, transferul dreptului de proprietate, cât și promovarea cererii introductive au avut loc în anul 2007, situație față de care despăgubirea trebuia plătită direct, indiferent de existența vreunui litigiu.

Cât timp chiar legea prevede amânarea plății despăgubirilor contestate, până la momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care se va stabili cuantumul lor, nu se poate aprecia că neeliberarea sumelor consemnate cu titlul de despăgubire la dispoziția expropriatului reprezintă un abuz de drept prin lipsirea intimatei-reclamante atât de folosința terenului, cât și de folosința despăgubirilor. De asemenea, din interpretarea per a contrario a textelor legale menționate, rezultă că nu este îngăduită o plată parțială, pentru suma oferită ca și despăgubire, urmând ca ulterior să fie plătită o eventuală diferență, în urma admiterii contestației, situație care ar putea justifica interesul intimatei în continuarea judecății, astfel cum greșit a apreciat instanța de apel.

În această împrejurare, acceptarea de către intimată a ofertei de despăgubire propusă de către expropriator reprezintă un act unilateral de voință, care are drept consecință eliberarea sumelor stabilite ca despăgubire, iar, prin încasarea acestor sume de către persoana expropriată, se stinge orice pretenție a acesteia cu privire la valoarea imobilului expropriat, căci altfel s-ar încălca prevederile art. 5 alin. (5) al Legii nr. 198/2004. O interpretare contrară ar lăsa fără efect art. 8 din Legea nr. 184/2008 potrivit căruia, în cazul neacceptării ofertei de despăgubiri, se procedează la consemnarea sumei stabilite ca despăgubire, care nu va mai putea fi ridicată decât în baza documentelor prevăzute limitativ de lege.

Acest text, cuprinzând norme de procedură, este de imediată aplicațiune, fiind în vigoare la momentul soluționării cauzei în primă instanță. Atunci când instanța este învestită cu contestația privind modul de stabilire a despăgubirilor, persoana îndreptățită poate reveni asupra deciziei de a contesta despăgubirile propuse, acceptând să primească suma astfel stabilită de către expropriator, astfel cum s-a întâmplat în speță, situație în care se poate plăti despăgubirea. Însă o astfel de manifestarea de voință determină, pentru motivele expuse anterior, lipsirea de interes a continuării acțiunii în contestarea sumei stabilite ca despăgubire, căci actul juridic de acceptare a despăgubirii oferite de către expropriator, ca act unilateral, este prin natura sa irevocabil, nemaiputând fi revocat după ce a fost pus în executare, prin încasarea despăgubirilor, deci după ce și-a produs efectele juridice.

Deși nu cunoaște o consacrare expresă în vreuna dintre dispozițiile legale, teoria irevocabilității actului juridic, inclusiv a actului juridic unilateral, ca cel din speță, este o axiomă bazată pe principiul forței obligatorii a actului juridic și pe principiul asigurării securității raporturilor juridice civile, înțelegându-se prin aceasta, că actul juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, din partea autorului acestuia. Excepțiile de la această regulă sunt strict prevăzute de lege, iar posibilitatea revocării ulterioare a declarației de acceptare a sumei oferită de expropriator nu este reglementată în legea exproprierii.

Rațiunea acestor excepții se bazează fie pe ideea protejării autorului actului juridic, cum se întâmplă în cazul testamentului sau a donațiilor dintre soți în timpul căsătoriei, fie pe posibilitatea revocării actului unilateral, dar numai înainte ca acesta să producă efecte juridice, spre exemplu în situația ofertei sau a acceptării ofertei înainte de a ajunge la destinatar sau a revocării renunțării la succesiune numai în cadrul termenului de acceptare a moștenirii și numai dacă moștenirea nu a fost deja acceptată de alte persoane. Prin urmare, nici în situația excepțiilor de la principiul irevocabilității actului juridic unilateral, nu se acceptă revocarea actului după ce acesta și-a produs efecte juridice, căci i ntrarea în circuitul civil a actului unilateral, atrage irevocabilitatea lui, ca rezultat al necesității asigurării stabilității și securității raporturilor juridice.

Înalta Curte, reținând atât aplicabilitatea principiului irevocabilității actului juridic unilateral, cât și lipsirea de efecte juridice, conform legii speciale, a revocării acceptării despăgubirilor propuse de expropriator, constată că, prin acceptarea și încasarea despăgubirilor provenind din expropriere, reclamanta-intimată nu mai are interes în continuarea judecății având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii, astfel încât hotărârea instanței de apel apare ca fiind nelegală, motiv pentru care va fi desființată. Pentru aceste argumente, considerând incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile vor fi admise, modificată în tot decizia recurată, în sensul că va fi respins apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 65 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva deciziei civile nr. 310A din 18 mai 2009 a Curții de Apel București, Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie. Modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 65 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2010.