ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 524/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 524/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului
civil de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul acestei Tribunalului
București - Secția a III-a Civila, la data de 27 noiembrie 2007, reclamanta SC C.P.
SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Compania de Autostrăzi si
Drumuri Naționale din România SA de sub autoritatea Ministerului
Transporturilor, a solicitat instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să
dispună stabilirea valorii despăgubirii acordate reclamantei, ca efect al
exproprierii privind terenul in litigiu situat in Localitatea Mogoșoaia,
Județul Ilfov, stabilită prin H.G. nr. 681/2007.
În
motivarea cererii reclamanta a arătat că a obținut titlul de proprietate pentru
terenul în suprafață de 5000 m.p. situat în localitatea Mogoșoaia, tarlaua A
605, județul Ilfov, nr. cadastral 687, în baza actului adițional la proiectul
de divizare al SC T.S. SRL autentificat sub nr. 1709 din 27 iunie 2006,
rectificat prin încheierile notariale nr. 5903 din 02 iulie 2007 și 5919
din 03 iulie 2007.
Prin
H.G. nr. 681 din 28 iunie 2006 s-a aprobat declanșarea procedurilor de
expropriere pentru o suprafața de 627,56 m.p. din terenul arătat mai sus,
reclamanta primind o ofertă de despăgubire pentru suma de 17.571,682 euro.
Reclamanta a susținut că suma propusă pentru despăgubire se situează la
aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului la data ofertei,
considerând că evaluarea care a stat la baza ofertei a fost greșit întocmită.
Reclamanta
a mai arătat că deține o evaluare efectuată de către C.M.F. C. SA, membru
fondator al Asociației Naționale a Evaluatorilor
din
România, și prin care
s-a stabilit valoarea terenului ce formează obiectul litigiului, la data de 31
decembrie 2006, la 50 euro pe m.p., evaluarea fiind făcută anterior hotărârii
de
expropriere, respectiv
la 3 aprilie 2007.
În
aceste condiții, la data de 23 august 2007, reclamanta a depus la Comisia
pentru aplicare Legii nr. 198/2004 o cerere de acordare a despăgubirii prin
care a arătat faptul că nu este de acord cu oferta si condițiile exproprierii,
respectiv cu suma de 28 euro pe m.p.
Prin
Hotărârea de stabilire a despăgubirii nr. 58 din 29 octombrie 2007, comunicată
la 7 noiembrie 2007 s-a dispus exproprierea terenului si s-a aprobat acordarea
prin consemnare a despăgubirii aferente terenului, conform ofertei de
despăgubire.
Prin sentința civilă nr.
65 din 16 ianuarie 2009, tribunalul a
respins cererea formulată de
reclamanta SC C.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania
de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA de sub Autoritatea
Ministerului Transporturilor, pentru stabilirea valorii despăgubirilor, ca
lipsită de interes.
Pentru a hotărî
astfel a
supra
excepției de interes, ce urmează a fi soluționat cu prioritate, in raport de
dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
, s-a reținut că, p
otrivit
dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum era in vigoare la data
introducerii actiunii-27 noiembrie 2007, expropriatul nemulțumit de cuantumul
despăgubirii prevăzute la art. 8 din lege, precum si orice persoana interesata
care
se
considera îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului, se poate
adresa instanței judecătorești competente, în termen de 15 zile de la data la
care i-a fost comunicata hotărârea comisiei prin care i s-a respins in tot sau
in parte, cererea de despăgubire. Acțiunea formulată în conformitate cu
prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27
din Legea 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii. In acest caz,
plata despăgubirii se face de către expropriator in termen de 30 zile de la
data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive si irevocabile de
stabilire a cuantumului acestora.
Tribunalul
a reținut că dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 reglementează modalitatea
de stabilire a despăgubirilor de către instanță, prevăzându-se în mod imperativ
faptul că, în urma primirii rezultatului expertizei, instanța îl va compara cu
oferta si cu pretențiile formulate de părți si va hotărî. Despăgubirea acordata
de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și
nici mai mare de cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.
Din
aceste dispoziții legale, instanța a apreciat necesitatea existenței unui
raport juridic premergător soluționării contestației, respectiv stabilirea
despăgubirii de către expropriator și comunicarea ofertei de despăgubire
și, ulterior, comunicarea acordului persoanei expropriate în vederea încasării
despăgubirii, pe de o parte, sau pe de alta parte, comunicarea faptului că
persoana expropriată nu este de acord cu despăgubirea stabilită, situație în
care se procedează la consemnarea sumei stabilite ca despăgubire, care nu va
mai putea fi ridicată decât în baza documentelor prevăzute limitativ de lege (art.
8 din Legea nr. 184/2008).
În
prezenta cauză, prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor 58 din 29
octombrie 2007 a fost stabilită o suma pentru terenul expropriat aparținând
reclamantei, acordarea despăgubirii aferente efectuându-se prin consemnare
întrucât prin cererea formulată la data de 23 martie 2007, aflată la fila 4 din
dosar, reclamanta a declarat în mod expres că nu este de acord cu oferta și
condițiile exproprierii.
Prin
urmare, in termenul legal, reclamanta a contestat cuantumul despăgubirii stabilite,
cerere ce a fost judecată potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
Pe
parcursul judecării cauzei, reclamanta a dat declarația autentificată sub nr. 11
din 5 ianuarie 2009, în care, ca efect al obligației instituite prin art. 8 alin.
(1) din Legea nr. 184/2008, pentru modificarea si completarea Legii nr. 198/2004,
publicată în M. Of. nr. 740 din 31 octombrie 2008, a declarat că este de acord
cu cuantumul despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro pe m.p., conform
hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, emise in baza Legii nr. 198/2004, H.G.
nr. 681/2007 și H.G. nr. 428/2008, acordate pentru exproprierea unui număr
de 22 terenuri situate în intravilanul Mogoșoaia, Județul Ilfov, pe tarlaua
605, conform tabelului redactat în cuprinsul declarației, tabel ce include și
terenul in litigiu.
Prin
aceeași declarație, reclamanta a arătat că renunță la judecata în dosarele
arătate în tabel, având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor, precum
si la drepturile ce rezultă din hotărâri judecătorești pronunțate în alte
cauze, respectiv dosarele nr. 41939/3/2007 si nr. 41943/3/2007.
Tribunalul
a apreciat că această renunțare la judecată, chiar dacă a fost dată în formă
autentică, nu poate fi avută in vedere, întrucât reclamanta nu a înțeles să o
invoce în fata instanței, declarația autentificată fiind depusă de pârât, și
nici renunțarea la drepturile rezultate din alte hotărâri, întrucât nu poate fi
analizată decât de instanța care a pronunțat acele hotărâri, reclamanta
"revocând" această renunțare prin intermediul altei declarații,
revocare invocată și în fața instanței.
Prin
adresa 4733 din 8 ianuarie 2009 emisă de C.E.C. B. SA - Agenția Lipscani,
comunicată către
Compania
Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA
s-a confirmat
că sumele stabilite ca despăgubiri și consemnate pe numele reclamantei, în
calitate de persoana expropriată, au fost
deblocate și
transferate societății reclamante la data de 8 ianuarie 2009, încasarea sumei
stabilite ca despăgubire în prezenta cauză fiind confirmată și de către
reclamantă.
Ulterior,
reclamanta a dat o nouă declarație autentificată sub nr. 27 din 7 ianuarie 2009
prin care a arătat că nu renunță la judecată în dosarele din tabelul întocmit
în cuprinsul declarației, că nu renunță la drepturile ce rezultă din cele două
dosare arătate și că nu este de acord cu cuantumul despăgubirii, declarația
autentificată sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 fiind nulă, si, pe cale de
consecința, a înțeles să revoce renunțarea la judecată si la drepturi.
Tribunalul
a apreciat că interesul reclamantei în soluționarea contestației formulate,
interes care trebuie să subziste pe tot parcursul procesului, numai
îndeplinește condițiile obligatorii, respectiv pe aceea de a fi legitim și de a
fi
actual,
cât timp
r
eclamanta
a acceptat cuantumul despăgubirii stabilite prin hotărârea contestată în cauză,
iar declarația autentică a produs efecte prin primirea sumei consemnate și în
lipsa căreia suma nu ar fi putut fi încasată de către reclamantă până la
pronunțarea unei hotărâri irevocabile în prezenta cauză, fiind lipsită de
relevanță declarația de renunțare la judecată si respectiv
"revocarea" acestei renunțări.
Interesul
nu este nici actual, întrucât un interes care a trecut, care a fost depășit, nu
poate fi luat in considerare.
Atât
legea, cât si jurisprudența C.E.D.O. au stabilit în sarcina statului, obligația
de a plăti proprietarului o despăgubire justă, cerință care, în opinia
tribunalului, poate fi considerată îndeplinită atunci când persoana expropriată
își exprimă, in condițiile legii, acordul și acceptarea cuantumului
despăgubirii.
Prin
decizia civilă nr. 310A din 18 mai 2009 a Curții de Apel București - Secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a fost admis apelul formulat
de apelanta-reclamantă SC C.P. SRL, s-a desființat sentința apelată și s-a
trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.
În
motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că exproprierea poate
avea loc numai după o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Faptul
că prin declarația autentificată în data de 7 ianuarie 2009 a fost revocată
valabil declarația anterioară din data de 5 ianuarie 2009, precum și existența
pe rolul instanțelor de judecată a prezentului litigiu și a expertizei
evaluatorii depusă la dosar dovedesc că interesul reclamantei în a solicita o
despăgubire justă este actual, aceasta urmărind obținerea efectivă a unei
despăgubiri corespunzătoare valorii bunului expropriat, iar nu o plată
parțială, așa cum rezultă din succesiunea actelor juridice care au intervenit
în litigiu.
Împotriva menționatei
decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, recurenții-pârâți
Statul Roman
prin Compania de Autostrăzi si Drumuri Naționale din România SA de sub
autoritatea Ministerului Transporturilor
și Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București pentru motivul de recurs
întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea
recursului declarat de recurentul-pârât
Statul Roman prin Compania de
Autostrăzi si Drumuri Naționale din România SA de sub autoritatea Ministerului
Transporturilor
s-a arătat că
reclamanta-intimata SC C.P. SRL, prin
declarațiile în formă autentică nr.
3346
din data de
15
decembrie
2008
si nr.
11
din
5
ianuarie
2009
reprezentantul
legal si-a exprimat acordul de voință pentru plata sumelor acordate cu titlu de
despăgubiri, conform prevederilor art. 5
alin.
(8) din
Legea
nr. 198/2004, astfel cum au fost modificate si completate prin Legea nr. 184/2008.
În
mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta-intimată are un interes
legitim în continuarea judecății, în condițiile în care, obiectul cererii de
chemare în judecată îl constituie contestarea cuantumului despăgubirilor ce au
fost acceptate si încasate.
Exercitarea
unui drept subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului recunoscut
de lege,
constituie un abuz de
drept care trebuie sancționat.
Prin
acceptarea
si
încasarea
sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, interesul reclamantei a fost
satisfăcut și nu mai este actual, el fiind depășit, drept pentru care, nu mai
poate fi luat în considerare, i
nstanța de apel în
mod nelegal,
reținând doar
valabilitatea declarației din data de
07
ianuarie 2009
de revocare a
declarației din
05 ianuarie 2009.
Nu
poate fi primită această interpretare, deoarece declarațiile în forma autentica
nr.
3346 din data de 15
decembrie 2008 si nr. 11 din 5 ianuarie 2009
au
intrat în circuitul civil, iar drepturile născute ca efect al emiterii lor au
intrat în sfera raporturilor juridice de drept privat. Astfel, declarațiile au
stat la baza eliberării sumelor acordate cu titlu de despăgubire pentru
suprafețele de teren expropriate, iar intrarea în circuitul civil a actului
unilateral, atrage irevocabilitatea lui.
Necesitatea
asigurării stabilității și securității raporturilor juridice impune menținerea
actelor administrative, care au intrat în circuitul civil.
Instanța de apel
a reținut, de
asemenea, eronat că "interesul reclamantei-intimate în a solicita o
despăgubire justă este actual, aceasta urmărind obținerea efectivă a unei
despăgubiri corespunzătoare valorii bunului expropriat, iar nu o plată
parțială",
fără a ține seama
de obiectul cererii cu care a fost investită instanța potrivit căruia
reclamanta contestă
cuantumul despăgubirilor acordate de expropriator și nu
solicită acordarea unei diferențe de despăgubiri.
În dezvoltarea recursului declarat de recurentul-pârât
Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-a arătat că hotărârea
instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece premisa de
la care a pornit instanța de apel în motivarea subzistenței interesului
reclamantei de a pretinde suma solicitată cu titlu de despăgubire, pe ideea valabilității
revocării declarației din data de 5 ianuarie 2009, este greșită.
Deși nu cunoaște
o consacrare expresă în vreuna dintre dispozițiile legale, teoria
irevocabilității actului juridic, inclusiv a actului juridic unilateral, ca cel
din speță, este o axiomă ce nu mai trebuie demonstrată, axată pe principiul
forței obligatorii a actului juridic și pe principiul asigurării securității
raporturilor juridice civile, înțelegându-se prin aceasta, că actul juridic
unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință, în sens
contrar, din partea autorului acestuia.
Excepțiile de la
această regulă sunt strict prevăzute de lege, iar revocarea ulterioară a
declarației de acceptare a sumei oferită de expropriator, neîncadrându-se în
niciuna dintre aceste situații de excepție.
Din conținutul
declarației nr. 11 din ianuarie 2009, nu rezultă că suma acceptată ar
reprezenta, de fapt, doar o plată parțială, un simplu avans pentru a se
justifica actualitatea interesului în susținerea acțiunii reclamantei, până la
obținerea unei despăgubiri satisfăcătoare pentru acesta.
Preluând necritic
afirmația reclamantei, instanța de apel a pronunțat o hotărâre în contradicție
și cu dispozițiile art. 1173 alin. (1) C. civ., potrivit căruia, actul autentic
are deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și
convențiile ce constată și art. 1191 alin. (1) și (2) C. civ., potrivit căruia,
actul juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei nu poate fi dovedit
decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.
Afirmația reclamantei
că prin această declarație acceptă doar plata despăgubirilor, iar nu cuantumul
lor, este lipsită de sens. O astfel de declarație nu și-ar fi avut rostul de
vreme ce, exproprierea, ca act juridic translativ de proprietate cu titlu
oneros, nu poate fi concepută decât ca fiind condiționată de o prealabilă
despăgubire, deci de o contraprestație din partea expropriatorului.
Analizând recursurile
formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea
sunt fondate pentru următoarele considerente comune:
Conform
prevederilor în materie de expropriere în vigoare la momentul introducerii
acțiunii - 27 noiembrie 2007, respectiv Legea nr. 198/2004, în forma
republicată la data de 29 iunie 2007, procedura de acordare a despăgubirilor
rezultând din expropriere, în situația contestării cuantumului stabilit de
expropriator, era reglementată de prevederile art. 5 alin. (5) ale acestei
legi. Potrivit acestui articol,
eventualele litigii amână plata
despăgubirilor, dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate către
expropriator.
De
asemenea, conform art. 9 al aceleași legi, expropriatul nemulțumit de cuantumul
despăgubirii prevăzute la art. 8 se poate adresa instanței judecătorești
competente, în acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în
termen de 30 de zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești
definitive și irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.
Aceleași
prevederi se regăsesc și în cuprinsul Legii nr. 184 din 21 octombrie 2008
pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri
prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale.
Din
coroborarea textelor legale menționate, rezultă că eventualele litigii amână
plata despăgubirilor până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârilor
judecătorești, în temeiul cărora se vor plăti despăgubirile, astfel încât nu
este permisă nici o plată câtă vreme se contestă valoarea despăgubirilor. Odată
efectuată plata, nu se mai pot pretinde diferențe de valoare de către
expropriat, o astfel de posibilitate nefiind reglementată legal.
Prin urmare, nu este
fondată apărarea intimatei potrivit cu care Legea nr. 184/2008 nu este
incidentă în cauză, legea aplicabilă la momentul hotărârii de expropriere fiind
Legea nr. 198/2004, nemodificată și Legea nr. 33/1994, întrucât atât
exproprierea, respectiv, transferul dreptului de proprietate, cât și promovarea
cererii introductive au avut loc în anul 2007, situație față de care
despăgubirea trebuia plătită direct, indiferent de existența vreunui litigiu.
Cât timp chiar legea
prevede
amânarea
plății despăgubirilor contestate, până la momentul rămânerii definitive și
irevocabile a hotărârii judecătorești
prin care se va stabili cuantumul lor, nu se
poate aprecia că neeliberarea sumelor consemnate cu titlul de despăgubire la
dispoziția expropriatului reprezintă un abuz de drept prin lipsirea intimatei-reclamante
atât de folosința terenului, cât și de folosința despăgubirilor.
De asemenea, din
interpretarea per a contrario a textelor legale menționate, rezultă că nu este
îngăduită o plată parțială, pentru suma oferită ca și despăgubire, urmând ca
ulterior să fie plătită o eventuală diferență, în urma admiterii contestației,
situație care ar putea justifica interesul intimatei în continuarea judecății,
astfel cum greșit a apreciat instanța de apel.
În această
împrejurare, acceptarea de către intimată a ofertei de despăgubire propusă de
către expropriator reprezintă un act unilateral de voință, care are drept
consecință eliberarea sumelor stabilite ca despăgubire, iar, prin încasarea
acestor sume de către persoana expropriată, se stinge orice pretenție a
acesteia cu privire la valoarea imobilului expropriat, căci altfel s-ar încălca
prevederile art. 5 alin. (5) al Legii nr. 198/2004.
O interpretare
contrară ar lăsa fără efect
art. 8 din Legea nr. 184/2008
potrivit
căruia, în cazul neacceptării ofertei de despăgubiri,
se procedează la consemnarea sumei
stabilite ca despăgubire, care nu va mai putea fi ridicată decât în baza
documentelor prevăzute limitativ de lege. Acest text, cuprinzând norme de
procedură, este de imediată aplicațiune, fiind în vigoare la momentul
soluționării cauzei în primă instanță.
Atunci
când instanța este învestită cu contestația privind modul de stabilire a
despăgubirilor, persoana îndreptățită poate reveni asupra deciziei de a
contesta despăgubirile propuse, acceptând să primească suma astfel stabilită de
către expropriator, astfel cum s-a întâmplat în speță, situație în care se poate
plăti despăgubirea.
Însă
o astfel de manifestarea de voință determină, pentru motivele expuse anterior,
lipsirea de interes a continuării acțiunii în contestarea sumei stabilite ca
despăgubire, căci actul juridic de acceptare a despăgubirii oferite de către
expropriator, ca act unilateral, este prin natura sa irevocabil, nemaiputând fi
revocat după ce a fost pus în executare, prin încasarea despăgubirilor, deci
după ce și-a produs efectele juridice.
Deși nu cunoaște
o consacrare expresă în vreuna dintre dispozițiile legale, teoria
irevocabilității actului juridic, inclusiv a actului juridic unilateral, ca cel
din speță, este o axiomă bazată pe principiul forței obligatorii a actului
juridic și pe principiul asigurării securității raporturilor juridice civile,
înțelegându-se prin aceasta, că actul juridic unilateral nu i se poate pune
capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, din partea autorului
acestuia.
Excepțiile de la
această regulă sunt strict prevăzute de lege, iar posibilitatea revocării ulterioare
a declarației de acceptare a sumei oferită de expropriator nu este reglementată
în legea exproprierii. Rațiunea acestor excepții se bazează fie pe ideea
protejării autorului actului juridic, cum se întâmplă în cazul testamentului
sau a donațiilor dintre soți în timpul căsătoriei, fie pe posibilitatea
revocării actului unilateral, dar numai înainte ca acesta să producă efecte
juridice, spre exemplu în situația ofertei sau a acceptării ofertei înainte de
a ajunge la destinatar sau a revocării renunțării la succesiune numai în cadrul
termenului de acceptare a moștenirii și numai dacă moștenirea nu a fost deja
acceptată de alte persoane.
Prin urmare, nici
în situația excepțiilor de la principiul irevocabilității actului juridic
unilateral, nu se acceptă revocarea actului după ce acesta și-a produs efecte
juridice, căci i
ntrarea
în circuitul civil a actului unilateral, atrage irevocabilitatea lui, ca
rezultat al necesității asigurării stabilității și securității raporturilor
juridice.
Înalta
Curte, reținând atât aplicabilitatea principiului irevocabilității actului
juridic unilateral, cât și lipsirea de efecte juridice, conform legii speciale,
a revocării acceptării despăgubirilor propuse de expropriator, constată că,
prin acceptarea și încasarea despăgubirilor provenind din expropriere,
reclamanta-intimată nu mai are interes în continuarea judecății având ca obiect
contestarea cuantumului despăgubirii, astfel încât hotărârea instanței de apel
apare ca fiind nelegală, motiv pentru care va fi desființată.
Pentru
aceste argumente, considerând incident motivul de modificare prevăzut de art. 304
pct. 9 C. proc. civ., recursurile vor fi admise,
modificată în tot
decizia recurată, în sensul că va fi respins apelul reclamantei împotriva
sentinței civile nr. 65 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului București – Secția
a III-a civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile
declarate de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și
Drumuri Naționale din România și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de
pe lângă Curtea de Apel București, împotriva deciziei civile nr. 310A din 18
mai 2009 a Curții de Apel București, Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu
Minori și de Familie.
Modifică în tot
decizia recurată, în sensul că respinge apelul reclamantei împotriva sentinței
civile nr. 65 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului București – Secția a III-a
civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2010.