ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2010/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2010/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Deliberând asupra
recursului civil de față;
Din examinarea
actelor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, reclamanta SC C.P. SRL a chemat
în judecată pârâtul Statul Român, prin Compania de Autostrăzi și Drumuri
Naționale din România SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor,
solicitând stabilirea valorii despăgubirii acordate reclamantei ca efect al
exproprierii terenului în litigiu, situat în localitatea Mogoșoaia, județul
Ilfov, stabilită prin H.G. nr. 681/2007.
În motivarea cererii,
reclamanta a arătat că a obținut titlu de proprietate pentru terenul în
suprafață de 5000 mp, situat în localitatea Mogoșoaia, tarlaua A 605, județul
Ilfov, nr. cadastral 1076, în baza actului adițional la proiectul de divizare
al SC T.S. SRL, autentificat sub nr. 1709 din 27 iunie 2006, rectificat prin
încheierile notariale nr. 5903 din 2 iulie 2007 și nr. 5919 din 3 iulie 2007.
Prin H.G nr. 681 din
28 iunie 2006 s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere pentru o
suprafață de 526,29 mp din terenul arătat mai sus, reclamanta primind o ofertă
de despăgubire pentru suma de 14.736,12 euro. Reclamanta a susținut inițial că
suma propusă pentru despăgubire se situează la aproximativ jumătate din
valoarea reală a terenului la data ofertei, considerând că evaluarea care a
stat la baza ofertei a fost greșit întocmită.
Reclamanta a mai
arătat că deține o evaluare efectuată de către CMF C. SA, membru fondator al
Asociației Naționale a Evaluatorilor din România, prin care s-a stabilit
valoarea terenului ce formează obiectul litigiului, la data de 31 decembrie
2006, la 50 euro pe mp, evaluarea fiind făcută anterior hotărârii de
expropriere, respectiv la data de 03 aprilie 2007.
În aceste condiții,
la data de 23 august 2007, reclamanta a depus la Comisia pentru aplicarea Legii
nr. 198/2004 o cerere de acordare a despăgubirii, în cuprinsul căreia a arătat
că nu este de acord cu oferta și condițiile exproprierii, respectiv cu suma de
28 euro pe mp.
Prin Hotărârea de
stabilire a despăgubirii nr. 58 din 29 octombrie 2007, comunicată reclamantei
la data de 07 noiembrie 2007, s-a dispus exproprierea terenului și s-a aprobat
acordarea prin consemnare a despăgubirii aferente terenului, conform ofertei de
despăgubire.
În ședința publică de
la 05 septembrie 2008, reclamanta a depus la dosarul cauzei o cerere prin care
a indicat valoarea terenului expropriat la suma de 157.887 euro, sumă pe care
aceasta înțelege să o solicite de la expropriator.
În ședința publică
din 09 ianuarie 2009, pârâtul a depus la dosar o declarație autentificată dată
de reclamantă sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 și adresa nr. 473 din 8 ianuarie
2009, înscrisuri în raport de care a înțeles să invoce excepția lipsei de
interes.
Reclamanta a depus la
dosar, în contraprobă, o altă declarație, întocmită ulterior, autentificată sub
nr. 27 din 7 ianuarie 2009, la care a anexat și alte înscrisuri, respectiv
adresa nr. 1352 din 18 decembrie 2008 emisă de CNADNR SA, adresa nr. 27058 din
16 decembrie 2008, adresa nr. 1378 din 5 ianuarie 2009 emisă de CNADNR.
Prin sentința civilă
nr. 67 din 16 ianuarie 2009, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a
admis excepția lipsei de interes și a respins cererea reclamantei ca fiind
lipsită de interes.
Pentru a pronunța
această hotărâre, prima instanța a avut în vedere, în esență, următoarele
considerente: câtă vreme legea reglementează limitativ documentele necesare
eliberării despăgubirii, iar reclamanta a încasat despăgubirea în baza unor
astfel de dovezi, legea nu recunoaște reclamantei posibilitatea de continuare a
judecății în vederea stabilirii despăgubirilor, după darea unei declarații
autentice prin care a acceptat cuantumul despăgubirii, astfel cum a fost
stabilit prin hotărârea contestată. Concluzia instanței a fost în sensul că,
interesul reclamantei, față de situația prezentată anterior, nu mai
îndeplinește condiția de a fi legitim si actual.
Prin decizia civila
nr. 365 din 1 iunie 2009, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a
admis apelul reclamantei SC C.P. SRL, a desființat sentința civilă apelată și a
trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
Pentru a pronunța
această hotărâre, s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt si de
drept:
Împrejurarea că
reclamanta a încasat suma stabilită prin Hotărârea de stabilire a
despăgubirilor nr. 58 din 29 octombrie 2007, acceptând prin declarație
autentificată această sumă și încasând în mod efectiv despăgubirea, în
condițiile în care exista pe rolul instanțelor de judecată litigiul de față, la
judecata căruia reclamanta nu a renunțat, nu este de natură a conduce la
concluzia că aceasta nu mai justifică condiția interesului legitim și actual în
susținerea acțiunii.
Încasarea sumei de
către expropriat, sumă ce a fost stabilită printr-o hotărâre contestată în
justiție, nu are relevanță în ceea ce privește constatarea nelegalității
despăgubirii stabilite prin această hotărâre, de vreme ce reclamanta a înțeles
să continue judecata.
Prin cererea de
chemare în judecată, reclamanta a solicitat stabilirea valorii despăgubirii
pentru terenul în suprafață de 526,29 mp ce a fost expropriat prin H.G. nr. 681
din 28 iunie 2007 - s-a susținut că există o diferență între valoarea
imobilului stabilită de expropriator și cea reală - astfel încât, în raport de
obiectul cererii deduse judecății, Curtea a reținut că interesul reclamantei
este legitim, actual și personal.
În drept, au fost
avute în vedere dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția României,
dispoziții care consacră dreptul fiecărei persoane fizice sau juridice la o
dreaptă și prealabilă despăgubire.
Concluzia instanței
de apel a fost în sensul ca soluția primei instanțe - întemeiată pe ideea că o
dată încasată despăgubirea, cel expropriat nu mai poate contesta legalitatea
hotărârii prin care a fost stabilită despăgubirea - vine în contradicție cu
dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția României, dar și cu art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care
statuează că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, fără o justă
despăgubire, respectiv cu art. 6 din același tratat privind accesul liber la
justiție.
În condițiile în care
dispozițiile legilor de expropriere, respectiv Legea nr. 33/1994 și Legea nr.
198/2004 vin în contradicție cu principiile constituționale, dar și cu dreptul
comunitar, instanțele de judecată au dreptul și obligația de a aplica în mod
direct dreptul comunitar în materie, conform dispozițiilor art. 20 alin. (2)
din Constituția României.
Împotriva deciziei
instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 13 iulie 2009, Statul
Român, prin C.N.A.D.N.R. S.A - D.R.D.P, prin care a invocat următoarele:
Decizia recurată a
fost criticată pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. -
instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin nesocotirea
dispozițiilor imperative ale unor legi, Legea nr. 33/1994 și Legea nr.
198/2004.
Instanța de apel nu a
fost învestită cu o astfel de excepție, mai mult, singura în măsură să se
pronunțe asupra constituționalității legilor este Curtea Constituționala care,
potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Legea nr. 47/1992 este garantul
supremației Constituției, este unica autoritate de jurisdicție constituțională
în România și asigură controlul constituționalității legilor, al tratatelor
internaționale, al regulamentelor Parlamentului și al ordonanțelor Guvernului.
Decizia recurată a
fost criticată si pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -
hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - sub
următoarele aspecte:
Reclamantei-intimate
SC C.P. SRL i-au fost expropriate pentru cauză de utilitate publică în vederea
extinderii Centurii București în zona Mogoșoaia-Chitila, 22 de terenuri din
Tarlaua A605, categoria de folosință arabil.
La data exproprierii
- 29 octombrie 2007 - reclamanta-intimată nu a fost de acord cu cuantumul
sumelor acordate cu titlu de despăgubire pentru suprafețele de teren
expropriate, astfel că, expropriatorul Statul Român, conform dispozițiilor
Legii nr. 198/2004 și a Normelor de aplicare, a consemnat suma reprezentând
despăgubirea pe numele titularului dreptului, urmând ca aceasta să fie
eliberată pe baza cererii formulate în acest sens, însoțită de acte autentice
sau de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă de stabilire a
cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declarația autentică de acceptare a
cuantumului despăgubirii, prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii
(art. 5 alin. (8)).
Reclamanta-intimată
SC C.P. SRL, prin declarațiile în formă autentică nr. 3346 din data de 15
decembrie 2008 și nr. 11 din 5 ianuarie 2009, prin reprezentant legal, și-a
exprimat acordul de voință pentru plata sumelor acordate cu titlu de
despăgubire, conform prevederilor art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004,
astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 184/2008, situație
de care instanța fondului a ținut seama, făcând corect aplicarea prevederilor
legale în vigoare, constatând astfel că interesul legitim al reclamantei nu mai
subzistă.
În mod greșit
instanța de apel a reținut ca reclamanta-intimată are un interes legitim în
continuarea judecății cauzei de față, în condițiile în care obiectul cererii de
chemare în judecată îl constituie contestarea cuantumului despăgubirilor, de
vreme ce aceste despăgubiri au fost in mod expres acceptate și încasate.
Exercitarea unui
drept subiectiv fără interes legitim, împotriva scopului recunoscut de lege,
constituie un abuz de drept ce trebuie sancționat ca atare.
Prin acceptarea și
încasarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, interesul reclamantei a
fost realizat, astfel încât aceasta condiție de exercițiu a dreptului la
acțiune nu mai îndeplinește cerința de a fi actual.
Instanța de apel în
mod nelegal nu a ținut seama de declarația autentificată sub nr. 3346 din data
de 15 decembrie 2008, prin care s-a acceptat plata sumelor acordate cu titlu de
despăgubire, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008,
care modifică și completează Legea nr. 198/2004, reținând doar valabilitatea
declarației nr. 27 din data de 07 ianuarie 2009, de revocare a declarației nr.
11 din 05 ianuarie 2009, fără să motiveze din punct de vedere juridic de ce o
declarație ce si-a produs deja efectele juridice și a fost adusă la cunoștința
terților, și-a pierdut valabilitatea.
S-a susținut și că
declarațiile în formă autentică nr. 3346 din data de 15 decembrie 2008 și nr.
11 din 5 ianuarie 2009 au intrat în circuitul civil, iar drepturile născute ca
efect al emiterii lor au intrat în sfera raporturilor juridice de drept privat.
Declarațiile au stat la baza eliberării sumelor acordate cu titlu de
despăgubire pentru suprafețele de teren expropriate. Intrarea în circuitul
civil a actului unilateral, atrage irevocabilitatea lui.
Necesitatea
asigurării stabilității și securității raporturilor juridice impune menținerea
actelor administrative care au intrat în circuitul civil.
La data de 24 martie
2010, intimata-reclamantă a depus la dosar o cerere scrisă prin care a invocat,
în apărare, următoarele:
Primul motiv de
recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu poate fi primit,
întrucât instanța de apel nu a făcut decât să constate în scris principiul
consacrat prin art. 20 alin. (2) din Constituția României, principiu conform
căruia reglementările internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, în cazul de față Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului
și Libertăților Fundamentale, au prioritate în fața legilor interne.
Motivul al doilea de
recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi
primit, întrucât instanța de apel în mod corect a reținut filonul principal al
acțiunii promovate, acela de a obține o dreaptă despăgubire, chiar dacă aceasta
nu este prealabilă, în condițiile art. 44 din Constituția României, dublate de
prevederile art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenția Europeana pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Această situație,
respectiv obligarea părții de a da o declarație pentru a primi suma pe care
expropriatorul a înțeles să o plătească, este, în fapt, o încălcare a legii de
către expropriator.
Trebuie reținut că,
la data exproprierii, Legea nr. 184/2008 nu fusese edictată și, prin urmare,
aceasta putea produce efecte juridice conform art. 1 C. civ.
În temeiul Legii nr.
198/2004, expropriatorul trebuia să plătească direct expropriatului
despăgubirea cuvenita, nu să consemneze banii cu titlu de despăgubire, întrucât
nu exista niciun litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului
expropriat sau alte împrejurări care să ridice întrebări cu privire la
valabilitatea titlului acestuia de proprietate.
Din cauza acestei
nelegalități, împreună cu refuzul în scris de a le elibera suma consemnată,
refuz constatat prin adresele expropriatorului, adrese existente la dosarul
cauzei, precum și afectarea expropriatei de criza economică, a dus la
întocmirea declarației din 15 decembrie 2008, prin care aceasta a acceptat
plata sumei consemnate, nu cuantumul, și a declarației din 05 ianuarie 2009,
data conform prescripțiilor expropriatorului.
Prin declarația din
07 ianuarie 2009 s-a revocat, în mod valabil, declarația din data de 05
ianuarie 2009.
În dreptul civil
român nu exista nicio prevedere care să interzică revocarea declarației de
acceptare. Interpretarea sistematică a art. 969 C. civ. conduce în mod
inevitabil la două concluzii: 1) art. 969 C. civ. se referă exclusiv la
convenții, deci la acte juridice încheiate între mai multe părți, nu la acte
juridice unilaterale, cum este cazul declarației de față; 2) chiar dacă s-ar
interpreta ca aplicându-se și actelor unilaterale, aceasta s-ar putea revoca
prin simpla manifestare de voința în sens contrar a declarantului. Nu exista o
prescripție legală referitoare la efectele față de terți.
Interesul reclamantei
a fost legat, încă de la început, de o eventuală suplimentare a despăgubirii
cuvenite, după cum ar reieși dintr-o expertiză judiciară, și nu suma
consemnată, cu atât mai mult cu cât s-a depus la dosar o expertiză ce arată o
valoare mai mare a despăgubirii, față de suma plătită de către expropriator.
În concluzie, s-a susținut
ca interesul reclamantei întrunește toate condițiile, și anume, acesta este
legitim, actual, personal și direct, detalierea explicațiilor regăsindu-se în
apelul acestei părți, act procedural existent la dosarul cauzei.
Analizând criticile
formulate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -
hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - Înalta Curte
le socotește întemeiate, pentru considerentele ce urmează:
În fapt, prin cererea
de chemare in judecată, reclamanta SC C.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul
Statul Român, prin Compania de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA
de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, a solicitat stabilirea valorii
corecte a despăgubirii acordate reclamantei ca efect al exproprierii, în
privința terenului în litigiu în suprafață de 526,29 mp, situat în localitatea
Mogoșoaia, județul Ilfov, cu motivarea ca oferta de despăgubire - suma de
14.736,12 euro - se situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a
terenului.
Prin urmare,
interesul reclamantei - în accepțiunea consacrată de doctrină si jurisprudență,
de folos practic urmărit de cel ce a pus in mișcare acțiunea civilă - la data
promovării acțiunii în justiție a fost acela de a obține un cuantum mai mare al
despăgubirii civile, respectiv diferența dintre suma propusă prin oferta de
despăgubire - 14.736,12 euro - si valoarea pretinsă în mod explicit de
reclamantă, precizată la un termen ulterior - 157.887 euro.
Instanțele anterioare
au configurat situația de fapt a cauzei pendinte într-un mod clar si
necontestat, după cum urmează:
Prin H.G. nr. 681 din
28 iunie 2006 s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere pentru o
suprafață de 526,29 mp din terenul proprietatea reclamantei, aceasta primind o
ofertă de despăgubire pentru suma de 14.736,12 euro.
Reclamanta a susținut
inițial că suma propusă pentru despăgubire se situează la aproximativ jumătate
din valoarea reală a terenului la data ofertei, considerând că evaluarea care a
stat la baza ofertei a fost greșit întocmită.
În aceste condiții,
la data de 23 august 2007, reclamanta a depus la Comisia pentru aplicarea Legii
nr. 198/2004 o cerere de acordare a despăgubirii, în cuprinsul căreia a arătat
în mod expres că nu este de acord cu oferta și condițiile exproprierii,
respectiv cu suma de 28 euro pe mp.
Prin Hotărârea de
stabilire a despăgubirii nr. 58 din 29 octombrie 2007, comunicată reclamantei
la data de 07 noiembrie 2007, s-a dispus exproprierea terenului și s-a aprobat
acordarea prin consemnare a despăgubirii aferente terenului, conform ofertei de
despăgubire.
În condițiile
prezentate în paragrafele anterioare a fost promovată, la data de 27 noiembrie
2007, cererea de chemare in judecată a reclamantei, cerere întemeiată în drept
pe dispozițiile art. 9, 10, 11 din Legea nr. 198/2004, art. 4, art. 21-27 din
Legea nr. 33/1994, art. 4 din O.G. nr. 16/1999, art. 5 din legea nr. 1/2002,
art. 2 alin. (1) lit. f, art. 112, art. 242 alin. (2), art. 274 alin. (1) C.
proc. civ.
În ședința publică de
la 05 septembrie 2008, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a indicat
valoarea terenului expropriat la suma de 157.887 euro, valoare pe care a
înțeles să o solicite de la expropriator.
În ședința publică
din 9 ianuarie 2009, pârâtul a depus la dosar o declarație autentificată dată
de reclamantă sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 - prin care, ca efect al
obligației instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184, pentru modificarea
si completarea Legii nr. 198/2004, a declarat că este de acord cu cuantumul
despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro pe mp, conform hotărârii de
stabilire a despăgubirii - și adresa nr. 4733 din 8 ianuarie 2009, emisă de
instituția bancară - prin care s-a confirmat că sumele stabilite ca despăgubiri
și consemnate pe numele reclamantei au fost deblocate si transferate în
conturile acesteia la data de 08 ianuarie 2009 - înscrisuri în raport de care a
înțeles să invoce excepția lipsei de interes in susținerea cererii de chemare
în judecată. Reclamanta a depus la dosar o altă declarație a acesteia,
autentificată sub nr. 27 din 7 ianuarie 2009 - prin care a arătat că nu renunță
la judecarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, respectiv că nu
este de acord cu cuantumul despăgubirii - la care a anexat și alte înscrisuri,
respectiv adresa nr. 1352 din 18 decembrie 2008 emisă de CNADNR SA, adresa nr.
27058 din 16 decembrie 2008, adresa nr. 1378 din 5 ianuarie 2009 emisă de
CNADNR, în scopul contracarării solicitării pârâtei.
În contextul
situației de fapt prezentate anterior, respectiv a soluțiilor pronunțate de
instanțele anterioare, criticile de nelegalitate trebuie analizate din
perspectiva elementelor care definesc în mod intrinsec noțiunea de interes,
drept condiție de exercițiu a dreptului la acțiune al reclamantei.
În acest sens, prima
instanță, printr-o interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente în
cauză, dar și a efectelor produse de actele juridice perfectate de reclamantă,
a reținut în mod corect că interesul în susținerea acțiunii, care trebuie să
existe pe tot parcursul judecării acesteia - aspect necontestat în cauză - nu
mai îndeplinește condiția de a fi legitim si actual.
Derularea procedurii
referitoare la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat, pentru
ipoteza în care titularul dreptului real nu este de acord cu despăgubirea
stabilită, s-a realizat după prescripțiile Legii nr. 198/2004, astfel cum
aceasta a fost modificată si completată prin Legea nr. 184/2008.
La momentul procesual
în care s-a pus în discuție caracterul legitim și actual al interesului
reclamantei în susținerea pe mai departe a acțiunii pendinte, față de
declarația autentificată dată de reclamantă sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 -
prin care, ca efect al obligației instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr.
184, pentru modificarea si completarea Legii nr. 198/2004, a declarat ca este
de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro pe mp,
conform hotărârii de stabilire a despăgubirii - respectiv adresa nr. 4733 din 8
ianuarie 2009, emisă de instituția bancară - prin care s-a confirmat că sumele
stabilite ca despăgubiri si consemnate pe numele reclamantei au fost deblocate
si transferate în conturile acesteia la data de 08 ianuarie 2009 - contextul
legislativ era reprezentat de actele normative susmenționate.
Dispoziția expresă a
legii pentru situația reclamantei, astfel cum aceasta a configurat-o, fiind
rezultatul direct al propriei manifestări de voință - acceptarea cuantumului
despăgubirii astfel cum a fost prevăzut în hotărârea de stabilire a
despăgubirii - este în sensul că suma consemnată pe numele titularului
dreptului real să fie eliberată.
Prin această
manifestare expresă de voința, reclamanta a înțeles așadar să nu mai amâne
eliberarea despăgubirii consemnate până la momentul obținerii unei hotărâri judecătorești
definitive si irevocabile.
Declarația
autentificată a reclamantei înregistrată sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 are
natura juridică a unui act juridic unilateral, ceea ce înseamnă recunoașterea
caracterului irevocabil al acesteia, cu toate semnificațiile juridice inerente,
respectiv inadmisibilitatea oricărei alte manifestări de voință ulterioare, în
sens contrar, din partea autorului actului.
În condițiile în care
reclamanta a ales, într-o procedură strict reglementată de lege din materia
exproprierii, una din modalitățile de finalizare a acesteia si în acest sens a
îndeplinit întocmai dispozițiile legii, nu i se mai poate recunoaște interesul
legitim pentru continuarea acțiunii în justiție, aceasta fiind specifică celei
de-a doua posibilități prevăzute de lege pentru obținerea despăgubirilor, pe
care reclamanta a înțeles in mod expres să o abandoneze în chiar cursul
derulării ei.
Nu pot fi primite
apărările susținute pe ideea unei evidente discrepanțe între valoarea reală a
terenului expropriat și oferta de despăgubire, față de dispozițiile art. 44 din
Constituția României, respectiv prevederile art. 1 Protocolul nr. 1 din
Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale, întrucât, prin propria voință a reclamantei, liberă, neviciată,
aceasta a acceptat efectuarea plății despăgubirii și, prin aceasta, abandonarea
posibilității reale conferite de normele procedurale și substanțiale incidente
cauzei pentru clarificarea pretinselor ingerințe în exercițiul dreptului de
proprietate (soluționarea fondului raportului juridic litigios).
Împrejurarea că
reclamanta s-a folosit de dispozițiile legale în vigoare, de natură
procedurală, dar nu în scopul prescris de acestea - încasarea efectivă a
despăgubirilor și, prin aceasta, finalizarea procedurii exproprierii imobilului
în litigiu - ci într-un scop contrar acestora, nu-i poate asigura caracterul
legitim și actual al interesului în exercițiul dreptului de acțiune în
justiție.
Sub aspectul criticii
referitoare la pretinsa aplicare retroactivă a Legii nr. 184/2008, critică
întemeiată pe dispozițiile art. 1 C. civ., aceasta nu poate fi reținută, pe de
o parte, pentru că, chiar și Legea nr. 198/2004 prevedea, pentru ipoteza
situațiilor litigioase în legătură cu imobilul expropriat, posibilitatea
consemnării sumelor pe numele persoanelor expropriate, până la data obținerii
unei hotărâri definitive și irevocabile, ceea ce însemna în fapt amânarea
plății despăgubirilor până la acest moment foarte clar desemnat de legiuitor,
iar, pe de altă parte, situația cuantumului despăgubirilor reprezenta un fapt
juridic în curs de formare la data intrării în vigoare a legii noi - facta
pendentia (fapt pendinte la această dată) - ceea ce însemna aplicarea imediată
a legii civile noi.
Jurisprudența și
doctrina de specialitate, în legătură cu chestiunea delimitării domeniului
propriu al aplicării imediate a legii noi de domeniul opririi acțiunii acestei
legi asupra trecutului (neretroactivitatea) - în special în privința legilor
care interesează ordinea publică, legile de procedură - au impus ideea conform
căreia legea nouă se aplică imediat de la data intrării ei în vigoare,
situațiilor în curs de constituire pendinte la această dată, cum este și cazul
situației de față.
Critica întemeiată pe
dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât
instanța de apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a
interpretat și aplicat dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr.
198/2004, din perspectiva dispozițiilor convenționale considerate incidente în
cauză, și potrivit convingerii intime a judecătorilor ce au intrat în
compunerea completului de judecată.
Prerogativa instanței
de a se pronunța asupra unei chestiuni litigioase referitoare la interesul
reclamantei de a continua demersul judiciar inițiat, în condițiile existenței
unor reguli stricte de procedura, chiar dacă soluția pronunțată nu este în
acord cu părerea tuturor părților din proces, nu reprezintă în nici un caz un
exces de putere, ci o componentă intrinsecă dreptului de acces la un tribunal
independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, chemat să statueze asupra
drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate.
Pentru toate aceste
considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, pe temeiul dispozițiilor art.
312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiilor art. 304 pct. 9
C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin
Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, va
modifica în tot decizia atacată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul
declarat de reclamanta SC C.P. SRL împotriva sentinței civile nr. 67 din 16
ianuarie 2009 a Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri
Naționale din România SA împotriva deciziei nr. 365 din 1 iunie 2009 a Curții
de Apel București, Secția a IV-a Civilă.
Modifică în tot
decizia atacată și respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC C.P.
SRL împotriva sentinței civile nr. 67 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului
București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 24 martie 2010.