ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2010/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, reclamanta SC C.P. SRL a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Compania de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, solicitând stabilirea valorii despăgubirii acordate reclamantei ca efect al exproprierii terenului în litigiu, situat în localitatea Mogoșoaia, județul Ilfov, stabilită prin H.G. nr. 681/2007. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a obținut titlu de proprietate pentru terenul în suprafață de 5000 mp, situat în localitatea Mogoșoaia, tarlaua A 605, județul Ilfov, nr. cadastral 1076, în baza actului adițional la proiectul de divizare al SC T.S.

SRL, autentificat sub nr. 1709 din 27 iunie 2006, rectificat prin încheierile notariale nr. 5903 din 2 iulie 2007 și nr. 5919 din 3 iulie 2007. Prin H.G nr. 681 din 28 iunie 2006 s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere pentru o suprafață de 526,29 mp din terenul arătat mai sus, reclamanta primind o ofertă de despăgubire pentru suma de 14.736,12 euro. Reclamanta a susținut inițial că suma propusă pentru despăgubire se situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului la data ofertei, considerând că evaluarea care a stat la baza ofertei a fost greșit întocmită.

Reclamanta a mai arătat că deține o evaluare efectuată de către CMF C. SA, membru fondator al Asociației Naționale a Evaluatorilor din România, prin care s-a stabilit valoarea terenului ce formează obiectul litigiului, la data de 31 decembrie 2006, la 50 euro pe mp, evaluarea fiind făcută anterior hotărârii de expropriere, respectiv la data de 03 aprilie 2007. În aceste condiții, la data de 23 august 2007, reclamanta a depus la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 o cerere de acordare a despăgubirii, în cuprinsul căreia a arătat că nu este de acord cu oferta și condițiile exproprierii, respectiv cu suma de 28 euro pe mp. Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirii nr. 58 din 29 octombrie 2007, comunicată reclamantei la data de 07 noiembrie 2007, s-a dispus exproprierea terenului și s-a aprobat acordarea prin consemnare a despăgubirii aferente terenului, conform ofertei de despăgubire.

În ședința publică de la 05 septembrie 2008, reclamanta a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a indicat valoarea terenului expropriat la suma de 157.887 euro, sumă pe care aceasta înțelege să o solicite de la expropriator. În ședința publică din 09 ianuarie 2009, pârâtul a depus la dosar o declarație autentificată dată de reclamantă sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 și adresa nr. 473 din 8 ianuarie 2009, înscrisuri în raport de care a înțeles să invoce excepția lipsei de interes. Reclamanta a depus la dosar, în contraprobă, o altă declarație, întocmită ulterior, autentificată sub nr. 27 din 7 ianuarie 2009, la care a anexat și alte înscrisuri, respectiv adresa nr. 1352 din 18 decembrie 2008 emisă de CNADNR SA, adresa nr. 27058 din 16 decembrie 2008, adresa nr. 1378 din 5 ianuarie 2009 emisă de CNADNR.

Prin sentința civilă nr. 67 din 16 ianuarie 2009, Tribunalul București - Secția a III a Civilă a admis excepția lipsei de interes și a respins cererea reclamantei ca fiind lipsită de interes. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanța a avut în vedere, în esență, următoarele considerente: câtă vreme legea reglementează limitativ documentele necesare eliberării despăgubirii, iar reclamanta a încasat despăgubirea în baza unor astfel de dovezi, legea nu recunoaște reclamantei posibilitatea de continuare a judecății în vederea stabilirii despăgubirilor, după darea unei declarații autentice prin care a acceptat cuantumul despăgubirii, astfel cum a fost stabilit prin hotărârea contestată. Concluzia instanței a fost în sensul că, interesul reclamantei, față de situația prezentată anterior, nu mai îndeplinește condiția de a fi legitim si actual.

Prin decizia civila nr. 365 din 1 iunie 2009, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a admis apelul reclamantei SC C.P. SRL, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Pentru a pronunța această hotărâre, s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept: Împrejurarea că reclamanta a încasat suma stabilită prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 58 din 29 octombrie 2007, acceptând prin declarație autentificată această sumă și încasând în mod efectiv despăgubirea, în condițiile în care exista pe rolul instanțelor de judecată litigiul de față, la judecata căruia reclamanta nu a renunțat, nu este de natură a conduce la concluzia că aceasta nu mai justifică condiția interesului legitim și actual în susținerea acțiunii.

Încasarea sumei de către expropriat, sumă ce a fost stabilită printr-o hotărâre contestată în justiție, nu are relevanță în ceea ce privește constatarea nelegalității despăgubirii stabilite prin această hotărâre, de vreme ce reclamanta a înțeles să continue judecata. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat stabilirea valorii despăgubirii pentru terenul în suprafață de 526,29 mp ce a fost expropriat prin H.G. nr. 681 din 28 iunie 2007 - s-a susținut că există o diferență între valoarea imobilului stabilită de expropriator și cea reală - astfel încât, în raport de obiectul cererii deduse judecății, Curtea a reținut că interesul reclamantei este legitim, actual și personal. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția României, dispoziții care consacră dreptul fiecărei persoane fizice sau juridice la o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Concluzia instanței de apel a fost în sensul ca soluția primei instanțe - întemeiată pe ideea că o dată încasată despăgubirea, cel expropriat nu mai poate contesta legalitatea hotărârii prin care a fost stabilită despăgubirea - vine în contradicție cu dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția României, dar și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, fără o justă despăgubire, respectiv cu art. 6 din același tratat privind accesul liber la justiție. În condițiile în care dispozițiile legilor de expropriere, respectiv Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 198/2004 vin în contradicție cu principiile constituționale, dar și cu dreptul comunitar, instanțele de judecată au dreptul și obligația de a aplica în mod direct dreptul comunitar în materie, conform dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 13 iulie 2009, Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. S.A - D.R.D.P, prin care a invocat următoarele: Decizia recurată a fost criticată pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. - instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin nesocotirea dispozițiilor imperative ale unor legi, Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 198/2004. Instanța de apel nu a fost învestită cu o astfel de excepție, mai mult, singura în măsură să se pronunțe asupra constituționalității legilor este Curtea Constituționala care, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Legea nr. 47/1992 este garantul supremației Constituției, este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România și asigură controlul constituționalității legilor, al tratatelor internaționale, al regulamentelor Parlamentului și al ordonanțelor Guvernului.

Decizia recurată a fost criticată si pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - sub următoarele aspecte: Reclamantei-intimate SC C.P. SRL i-au fost expropriate pentru cauză de utilitate publică în vederea extinderii Centurii București în zona Mogoșoaia-Chitila, 22 de terenuri din Tarlaua A605, categoria de folosință arabil.

La data exproprierii - 29 octombrie 2007 - reclamanta-intimată nu a fost de acord cu cuantumul sumelor acordate cu titlu de despăgubire pentru suprafețele de teren expropriate, astfel că, expropriatorul Statul Român, conform dispozițiilor Legii nr. 198/2004 și a Normelor de aplicare, a consemnat suma reprezentând despăgubirea pe numele titularului dreptului, urmând ca aceasta să fie eliberată pe baza cererii formulate în acest sens, însoțită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declarația autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii, prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii (art. 5 alin. (8)). Reclamanta-intimată SC C.P.

SRL, prin declarațiile în formă autentică nr. 3346 din data de 15 decembrie 2008 și nr. 11 din 5 ianuarie 2009, prin reprezentant legal, și-a exprimat acordul de voință pentru plata sumelor acordate cu titlu de despăgubire, conform prevederilor art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 184/2008, situație de care instanța fondului a ținut seama, făcând corect aplicarea prevederilor legale în vigoare, constatând astfel că interesul legitim al reclamantei nu mai subzistă. În mod greșit instanța de apel a reținut ca reclamanta-intimată are un interes legitim în continuarea judecății cauzei de față, în condițiile în care obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie contestarea cuantumului despăgubirilor, de vreme ce aceste despăgubiri au fost in mod expres acceptate și încasate.

Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, împotriva scopului recunoscut de lege, constituie un abuz de drept ce trebuie sancționat ca atare. Prin acceptarea și încasarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri, interesul reclamantei a fost realizat, astfel încât aceasta condiție de exercițiu a dreptului la acțiune nu mai îndeplinește cerința de a fi actual. Instanța de apel în mod nelegal nu a ținut seama de declarația autentificată sub nr. 3346 din data de 15 decembrie 2008, prin care s-a acceptat plata sumelor acordate cu titlu de despăgubire, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008, care modifică și completează Legea nr. 198/2004, reținând doar valabilitatea declarației nr. 27 din data de 07 ianuarie 2009, de revocare a declarației nr. 11 din 05 ianuarie 2009, fără să motiveze din punct de vedere juridic de ce o declarație ce si-a produs deja efectele juridice și a fost adusă la cunoștința terților, și-a pierdut valabilitatea.

S-a susținut și că declarațiile în formă autentică nr. 3346 din data de 15 decembrie 2008 și nr. 11 din 5 ianuarie 2009 au intrat în circuitul civil, iar drepturile născute ca efect al emiterii lor au intrat în sfera raporturilor juridice de drept privat. Declarațiile au stat la baza eliberării sumelor acordate cu titlu de despăgubire pentru suprafețele de teren expropriate. Intrarea în circuitul civil a actului unilateral, atrage irevocabilitatea lui. Necesitatea asigurării stabilității și securității raporturilor juridice impune menținerea actelor administrative care au intrat în circuitul civil. La data de 24 martie 2010, intimata-reclamantă a depus la dosar o cerere scrisă prin care a invocat, în apărare, următoarele: Primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc.

civ. nu poate fi primit, întrucât instanța de apel nu a făcut decât să constate în scris principiul consacrat prin art. 20 alin. (2) din Constituția României, principiu conform căruia reglementările internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, în cazul de față Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, au prioritate în fața legilor interne. Motivul al doilea de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi primit, întrucât instanța de apel în mod corect a reținut filonul principal al acțiunii promovate, acela de a obține o dreaptă despăgubire, chiar dacă aceasta nu este prealabilă, în condițiile art. 44 din Constituția României, dublate de prevederile art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Această situație, respectiv obligarea părții de a da o declarație pentru a primi suma pe care expropriatorul a înțeles să o plătească, este, în fapt, o încălcare a legii de către expropriator. Trebuie reținut că, la data exproprierii, Legea nr. 184/2008 nu fusese edictată și, prin urmare, aceasta putea produce efecte juridice conform art. 1 C. civ. În temeiul Legii nr. 198/2004, expropriatorul trebuia să plătească direct expropriatului despăgubirea cuvenita, nu să consemneze banii cu titlu de despăgubire, întrucât nu exista niciun litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului expropriat sau alte împrejurări care să ridice întrebări cu privire la valabilitatea titlului acestuia de proprietate.

Din cauza acestei nelegalități, împreună cu refuzul în scris de a le elibera suma consemnată, refuz constatat prin adresele expropriatorului, adrese existente la dosarul cauzei, precum și afectarea expropriatei de criza economică, a dus la întocmirea declarației din 15 decembrie 2008, prin care aceasta a acceptat plata sumei consemnate, nu cuantumul, și a declarației din 05 ianuarie 2009, data conform prescripțiilor expropriatorului. Prin declarația din 07 ianuarie 2009 s-a revocat, în mod valabil, declarația din data de 05 ianuarie 2009. În dreptul civil român nu exista nicio prevedere care să interzică revocarea declarației de acceptare. Interpretarea sistematică a art. 969 C. civ. conduce în mod inevitabil la două concluzii: 1) art. 969 C. civ.

se referă exclusiv la convenții, deci la acte juridice încheiate între mai multe părți, nu la acte juridice unilaterale, cum este cazul declarației de față; 2) chiar dacă s-ar interpreta ca aplicându-se și actelor unilaterale, aceasta s-ar putea revoca prin simpla manifestare de voința în sens contrar a declarantului. Nu exista o prescripție legală referitoare la efectele față de terți. Interesul reclamantei a fost legat, încă de la început, de o eventuală suplimentare a despăgubirii cuvenite, după cum ar reieși dintr-o expertiză judiciară, și nu suma consemnată, cu atât mai mult cu cât s-a depus la dosar o expertiză ce arată o valoare mai mare a despăgubirii, față de suma plătită de către expropriator.

În concluzie, s-a susținut ca interesul reclamantei întrunește toate condițiile, și anume, acesta este legitim, actual, personal și direct, detalierea explicațiilor regăsindu-se în apelul acestei părți, act procedural existent la dosarul cauzei. Analizând criticile formulate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - Înalta Curte le socotește întemeiate, pentru considerentele ce urmează: În fapt, prin cererea de chemare in judecată, reclamanta SC C.P.

SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, a solicitat stabilirea valorii corecte a despăgubirii acordate reclamantei ca efect al exproprierii, în privința terenului în litigiu în suprafață de 526,29 mp, situat în localitatea Mogoșoaia, județul Ilfov, cu motivarea ca oferta de despăgubire - suma de 14.736,12 euro - se situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului. Prin urmare, interesul reclamantei - în accepțiunea consacrată de doctrină si jurisprudență, de folos practic urmărit de cel ce a pus in mișcare acțiunea civilă - la data promovării acțiunii în justiție a fost acela de a obține un cuantum mai mare al despăgubirii civile, respectiv diferența dintre suma propusă prin oferta de despăgubire - 14.736,12 euro - si valoarea pretinsă în mod explicit de reclamantă, precizată la un termen ulterior - 157.887 euro.

Instanțele anterioare au configurat situația de fapt a cauzei pendinte într-un mod clar si necontestat, după cum urmează: Prin H.G. nr. 681 din 28 iunie 2006 s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere pentru o suprafață de 526,29 mp din terenul proprietatea reclamantei, aceasta primind o ofertă de despăgubire pentru suma de 14.736,12 euro. Reclamanta a susținut inițial că suma propusă pentru despăgubire se situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului la data ofertei, considerând că evaluarea care a stat la baza ofertei a fost greșit întocmită. În aceste condiții, la data de 23 august 2007, reclamanta a depus la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 o cerere de acordare a despăgubirii, în cuprinsul căreia a arătat în mod expres că nu este de acord cu oferta și condițiile exproprierii, respectiv cu suma de 28 euro pe mp.

Prin Hotărârea de stabilire a despăgubirii nr. 58 din 29 octombrie 2007, comunicată reclamantei la data de 07 noiembrie 2007, s-a dispus exproprierea terenului și s-a aprobat acordarea prin consemnare a despăgubirii aferente terenului, conform ofertei de despăgubire. În condițiile prezentate în paragrafele anterioare a fost promovată, la data de 27 noiembrie 2007, cererea de chemare in judecată a reclamantei, cerere întemeiată în drept pe dispozițiile art. 9, 10, 11 din Legea nr. 198/2004, art. 4, art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, art. 4 din O.G. nr. 16/1999, art. 5 din legea nr. 1/2002, art. 2 alin. (1) lit. f, art. 112, art. 242 alin. (2), art. 274 alin. (1) C. proc. civ. În ședința publică de la 05 septembrie 2008, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a indicat valoarea terenului expropriat la suma de 157.887 euro, valoare pe care a înțeles să o solicite de la expropriator.

În ședința publică din 9 ianuarie 2009, pârâtul a depus la dosar o declarație autentificată dată de reclamantă sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 - prin care, ca efect al obligației instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184, pentru modificarea si completarea Legii nr. 198/2004, a declarat că este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro pe mp, conform hotărârii de stabilire a despăgubirii - și adresa nr. 4733 din 8 ianuarie 2009, emisă de instituția bancară - prin care s-a confirmat că sumele stabilite ca despăgubiri și consemnate pe numele reclamantei au fost deblocate si transferate în conturile acesteia la data de 08 ianuarie 2009 - înscrisuri în raport de care a înțeles să invoce excepția lipsei de interes in susținerea cererii de chemare în judecată.

Reclamanta a depus la dosar o altă declarație a acesteia, autentificată sub nr. 27 din 7 ianuarie 2009 - prin care a arătat că nu renunță la judecarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, respectiv că nu este de acord cu cuantumul despăgubirii - la care a anexat și alte înscrisuri, respectiv adresa nr. 1352 din 18 decembrie 2008 emisă de CNADNR SA, adresa nr. 27058 din 16 decembrie 2008, adresa nr. 1378 din 5 ianuarie 2009 emisă de CNADNR, în scopul contracarării solicitării pârâtei. În contextul situației de fapt prezentate anterior, respectiv a soluțiilor pronunțate de instanțele anterioare, criticile de nelegalitate trebuie analizate din perspectiva elementelor care definesc în mod intrinsec noțiunea de interes, drept condiție de exercițiu a dreptului la acțiune al reclamantei.

În acest sens, prima instanță, printr-o interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, dar și a efectelor produse de actele juridice perfectate de reclamantă, a reținut în mod corect că interesul în susținerea acțiunii, care trebuie să existe pe tot parcursul judecării acesteia - aspect necontestat în cauză - nu mai îndeplinește condiția de a fi legitim si actual. Derularea procedurii referitoare la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat, pentru ipoteza în care titularul dreptului real nu este de acord cu despăgubirea stabilită, s-a realizat după prescripțiile Legii nr. 198/2004, astfel cum aceasta a fost modificată si completată prin Legea nr. 184/2008.

La momentul procesual în care s-a pus în discuție caracterul legitim și actual al interesului reclamantei în susținerea pe mai departe a acțiunii pendinte, față de declarația autentificată dată de reclamantă sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 - prin care, ca efect al obligației instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184, pentru modificarea si completarea Legii nr. 198/2004, a declarat ca este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro pe mp, conform hotărârii de stabilire a despăgubirii - respectiv adresa nr. 4733 din 8 ianuarie 2009, emisă de instituția bancară - prin care s-a confirmat că sumele stabilite ca despăgubiri si consemnate pe numele reclamantei au fost deblocate si transferate în conturile acesteia la data de 08 ianuarie 2009 - contextul legislativ era reprezentat de actele normative susmenționate.

Dispoziția expresă a legii pentru situația reclamantei, astfel cum aceasta a configurat-o, fiind rezultatul direct al propriei manifestări de voință - acceptarea cuantumului despăgubirii astfel cum a fost prevăzut în hotărârea de stabilire a despăgubirii - este în sensul că suma consemnată pe numele titularului dreptului real să fie eliberată. Prin această manifestare expresă de voința, reclamanta a înțeles așadar să nu mai amâne eliberarea despăgubirii consemnate până la momentul obținerii unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile. Declarația autentificată a reclamantei înregistrată sub nr. 11 din 5 ianuarie 2009 are natura juridică a unui act juridic unilateral, ceea ce înseamnă recunoașterea caracterului irevocabil al acesteia, cu toate semnificațiile juridice inerente, respectiv inadmisibilitatea oricărei alte manifestări de voință ulterioare, în sens contrar, din partea autorului actului.

În condițiile în care reclamanta a ales, într-o procedură strict reglementată de lege din materia exproprierii, una din modalitățile de finalizare a acesteia si în acest sens a îndeplinit întocmai dispozițiile legii, nu i se mai poate recunoaște interesul legitim pentru continuarea acțiunii în justiție, aceasta fiind specifică celei de-a doua posibilități prevăzute de lege pentru obținerea despăgubirilor, pe care reclamanta a înțeles in mod expres să o abandoneze în chiar cursul derulării ei.

Nu pot fi primite apărările susținute pe ideea unei evidente discrepanțe între valoarea reală a terenului expropriat și oferta de despăgubire, față de dispozițiile art. 44 din Constituția României, respectiv prevederile art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât, prin propria voință a reclamantei, liberă, neviciată, aceasta a acceptat efectuarea plății despăgubirii și, prin aceasta, abandonarea posibilității reale conferite de normele procedurale și substanțiale incidente cauzei pentru clarificarea pretinselor ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate (soluționarea fondului raportului juridic litigios).

Împrejurarea că reclamanta s-a folosit de dispozițiile legale în vigoare, de natură procedurală, dar nu în scopul prescris de acestea - încasarea efectivă a despăgubirilor și, prin aceasta, finalizarea procedurii exproprierii imobilului în litigiu - ci într-un scop contrar acestora, nu-i poate asigura caracterul legitim și actual al interesului în exercițiul dreptului de acțiune în justiție.

Sub aspectul criticii referitoare la pretinsa aplicare retroactivă a Legii nr. 184/2008, critică întemeiată pe dispozițiile art. 1 C. civ., aceasta nu poate fi reținută, pe de o parte, pentru că, chiar și Legea nr. 198/2004 prevedea, pentru ipoteza situațiilor litigioase în legătură cu imobilul expropriat, posibilitatea consemnării sumelor pe numele persoanelor expropriate, până la data obținerii unei hotărâri definitive și irevocabile, ceea ce însemna în fapt amânarea plății despăgubirilor până la acest moment foarte clar desemnat de legiuitor, iar, pe de altă parte, situația cuantumului despăgubirilor reprezenta un fapt juridic în curs de formare la data intrării în vigoare a legii noi - facta pendentia (fapt pendinte la această dată) - ceea ce însemna aplicarea imediată a legii civile noi.

Jurisprudența și doctrina de specialitate, în legătură cu chestiunea delimitării domeniului propriu al aplicării imediate a legii noi de domeniul opririi acțiunii acestei legi asupra trecutului (neretroactivitatea) - în special în privința legilor care interesează ordinea publică, legile de procedură - au impus ideea conform căreia legea nouă se aplică imediat de la data intrării ei în vigoare, situațiilor în curs de constituire pendinte la această dată, cum este și cazul situației de față. Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât instanța de apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a interpretat și aplicat dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 198/2004, din perspectiva dispozițiilor convenționale considerate incidente în cauză, și potrivit convingerii intime a judecătorilor ce au intrat în compunerea completului de judecată.

Prerogativa instanței de a se pronunța asupra unei chestiuni litigioase referitoare la interesul reclamantei de a continua demersul judiciar inițiat, în condițiile existenței unor reguli stricte de procedura, chiar dacă soluția pronunțată nu este în acord cu părerea tuturor părților din proces, nu reprezintă în nici un caz un exces de putere, ci o componentă intrinsecă dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, chemat să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, va modifica în tot decizia atacată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC C.P. SRL împotriva sentinței civile nr. 67 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA împotriva deciziei nr. 365 din 1 iunie 2009 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă. Modifică în tot decizia atacată și respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC C.P. SRL împotriva sentinței civile nr. 67 din 16 ianuarie 2009 a Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2010.