ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6720/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6720/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V a civilă, reclamanta

SC C.P. SRL

a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România SA, stabilirea valorii despăgubirii acordate

ca efect al exproprierii privind terenul în suprafață de 576,8 mp, situat în

localitatea Mogoșoaia, județul Ilfov, tarlaua A 605, număr cadastral 1339,

stabilită prin H.G. nr. 681/2007.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că a obținut titlul de proprietate asupra

terenului în suprafață de 3.000 mp, situat în localitatea Mogoșoaia, județul

Ilfov, tarlaua A 605, număr cadastral 1339, în baza actului adițional la Proiectul de divizare al SC T.S. SRL, autentificat din 27 iunie 2007 de BNP – B.V.,

rectificat de același B.N.P. prin încheierile nr. 5903 din 02 iulie 2007 și nr.

5919 din 03 iulie 2007, iar prin H.G. nr. 681 din 28 iunie 2007 s-a aprobat

declanșarea procedurilor de expropriere pentru suprafața de 576,8 mp. Având în

vedere că suma propusă pentru despăgubire se situează la aproximativ jumătate

din valoarea reală a terenului la data ofertei, reclamanta consideră că evaluarea

care a stat la baza ofertei nu corespunde realității.

Prin sentința civilă nr.

1764 din 13 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis

acțiunea și a stabilit valoarea despăgubirii ce se cuvine reclamantei ca efect

al exproprierii la suma de 127.025 lei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că potrivit raportului de expertiză

întocmit în cauză și în raport cu dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 33/1994, despăgubirile sunt de 61 Euro/ mp, la nivelul lunii

decembrie 2007.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA, în reprezentarea Statului Român, prin care a solicitat

instanței să ia act de renunțarea reclamantei la drepturile ce rezultă din

hotărârea judecătorească pronunțată în cauză, întrucât prin declarațiile

autentificate din 15 decembrie 2008 și din 05 ianuarie 2009, intimata -

reclamantă a acceptat plata sumelor consemnate la CEC pentru expropriere și este de acord cu cuantumul despăgubirilor.

Pe fond, s-a susținut

că tribunalul a nesocotit dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

în sensul că din expertiza efectuată în cauză nu rezultă că experții au ținut

seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit terenurile de același fel din

unitatea administrativ teritorială, lipsind înscrisurile care să ateste prețul

de vânzare al terenurilor.

Prin întâmpinarea

formulată în fața instanței de apel,  intimata - reclamantă a susținut că prin

declarația autentificată din 15 decembrie 2008 a acceptat plata și nu cuantumul

sumei, iar prin declarația autentificată din 05 ianuarie 2009 a revocat

integral declarația precedentă prin care renunțase la judecată și care este

lovită de nulitate relativă ca efect al vicierii consimțământului prin

violență.

Prin decizia nr. 92/ A

din 8 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă

, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România SA, a schimbat în tot sentința tribunalului, în

sensul că a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că prin declarația autentificată sub nr.

3346 din 15 decembrie 2008, reclamanta a declarat că acceptă plata sumelor

consemnate la CEC, reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru

exproprierea terenului în litigiu, ca efect al obligației instituite prin art. 8

alin. (1) din Legea nr. 184/2008, iar conform adresei nr. 4733 din 09 ianuarie 2009

emisă de Agenția CEC Lipscani, a încasat suma de 16.150,4 euro.

Față de dispozițiile

Legii nr. 184/2008, instanța a reținut că după încasarea despăgubirilor primite

cu titlu de despăgubiri, reclamanta nu mai putea reveni asupra actului său de

dispoziție constând în renunțarea la judecată.

Totodată, nu s-a

putut reține nici susținerea potrivit căreia renunțarea la judecată făcută prin

declarația autentificată din 05 ianuarie 2009 ar fi lovită de nulitate relativă

ca efect al vicierii consimțământului prin violență, întrucât în cauză nu s-a

făcut vreo dovadă în acest sens. De altfel, reclamanta nu putea fi constrânsă

să dea o astfel de declarație în condițiile în care în cauză se pronunțase o

hotărâre judecătorească prin care se stabilise un cuantum mai mare al

despăgubirilor ce i se cuveneau pentru terenul expropriat.

Împotriva

deciziei curții de apel, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC C.P. SRL

București care, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., a formulat următoarele critici:

1.

Din hotărârea recurată nu rezultă motivele de fapt și de drept pe care instanța

de apel și-a întemeiat soluția, ceea ce echivalează cu lipsa totală a

motivelor.

2.

Hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă numele

reprezentanților legali și al avocaților, situație care se încadrează în

motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

3.

Potrivit dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., renunțarea la judecată se face

fie verbal, în ședință, fie prin cerere scrisă, aceste modalități de renunțare

la judecată fiind limitativ prevăzute de lege.

Or,

din actele aflate la dosar nu numai că nu rezultă faptul că reclamanta ar fi

formulat vreo cerere de renunțare la judecată, ci mai mult, a învederat

instanței că nu înțelege să renunțe la judecată și nu formulează cerere în

acest sens.

4.

Instanța de apel a făcut grave confuzii în ce privește fondul cauzei, fiind în

eroare față de succesiunea actelor. Astfel, nu a reținut faptul că

expropriatorul, chiar și după momentul pronunțării sentinței tribunalului, a

refuzat plata sumei consemnate inițial, iar declarația din 5 ianuarie 2009 a fost dată în urma presiunilor din partea expropriatorului, care a refuzat să plătească

despăgubirile fără acea declarație.

5.

Reclamanta are dreptul de a primi o despăgubire justă, care reprezintă valoarea

reală a terenului expropriat, iar menținerea deciziei recurate reprezintă o

încălcare a Constituției României și a Convenției Europene pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale privitoare la dreptul de

proprietate și la modul de despăgubire în caz de expropriere.

Solicită

admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința menținerii

sentinței tribunalului.

În

fața instanței de recurs, intimatul nu a formulat întâmpinare.

Analizând

recursul declarat de reclamantă din perspectiva criticilor formulate și a

motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că este nefondat și îl va

respinge, pentru următoarele considerente:

1.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 coroborate cu cele ale art. 312 alin. (3)

C. proc. civ., pe calea recursului se poate cere modificarea (și nu casarea)

unei hotărâri când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În speța supusă

analizei,

curtea

de apel

a

admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentința tribunalului, în

sensul că a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii, reținând

în motivarea acestei soluții că prin declarația autentificată sub nr. 3346 din 15

decembrie 2008, reclamanta a declarat că acceptă plata sumelor consemnate la CEC, reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru exproprierea terenului în litigiu, ca

efect al obligației instituite prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008,

iar conform adresei nr. 4733 din 09 ianuarie 2009 emisă de Agenția CEC

Lipscani, a încasat suma de 16.150,4 euro.

În drept, instanța

și-a întemeiat soluția pe dispozițiile Legii nr. 184/2008 potrivit cărora, după

încasarea despăgubirilor primite cu titlu de despăgubiri, reclamanta nu mai

putea reveni asupra actului său de dispoziție.

Așa

fiind, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel cuprinde motivele

pe care se sprijină soluția, astfel că primul motiv de recurs este nefondat.

2.

Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prevede

posibilitatea casării hotărârii atunci când instanța a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Critica

invocată de recurentă încadrată în acest motiv de recurs, în sensul că

hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ. întrucât nu cuprinde numele reprezentantului său legal, nu poate fi

primită.

Prin

hotărârea sa, instanța de apel a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român

și a schimbat sentința tribunalului, în sensul că a luat act de renunțarea

reclamantei la judecarea acțiunii.

Rezultă

că hotărârea recurată nu vizează excepția lipsei calității de reprezentant a

reclamantei, astfel încât omisiunea indicării numelui reprezentantului său legal

nu îi produce o vătămare, care să nu poată fi înlăturată în alt mod, conform dispozițiilor

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Așa

fiind, nici această critică nu poate fi primită.

3.

În ce privește motivele de recurs 3-5, instanța de recurs constată următoarele:

În fapt, prin cererea

de chemare in judecată, reclamanta SC C.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Compania de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA,

de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, a solicitat stabilirea valorii

despăgubirii acordate ca efect al exproprierii, în privința terenului în

litigiu în suprafață de 526,29 mp, situat în localitatea Mogoșoaia, județul

Ilfov, cu motivarea că oferta de despăgubire, respectiv 14.736,12 euro se

situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului.

Prin urmare,

interesul reclamantei la data promovării acțiunii în justiție a fost acela de a

obține un cuantum mai mare al despăgubirii civile, respectiv diferența dintre

suma propusă prin oferta de despăgubire și valoarea pretinsă în mod explicit de

reclamantă.

Derularea procedurii

referitoare la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat, pentru

ipoteza în care titularul dreptului real nu este de acord cu despăgubirea

stabilită s-a realizat după prescripțiile Legii nr. 198/2004, astfel cum

aceasta a fost modificată si completată prin Legea nr. 184/2008.

Prin declarația

autentificată sub nr. 3346 din 15 decembrie 2008, reclamanta a declarat că

acceptă plata sumelor consemnate la CEC, reprezentând contravaloarea

despăgubirilor pentru exproprierea terenului în litigiu, ca efect al obligației

instituite prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008, iar conform adresei nr.

4733 din 09 ianuarie 2009 emisă de Agenția CEC Lipscani, a încasat aceste sume.

Prin această

manifestare expresă de voință, reclamanta a înțeles așadar să nu mai amâne

eliberarea despăgubirii consemnate până la momentul obținerii unei hotărâri

judecătorești definitive si irevocabile, iar declarația sa are natura juridică

a unui act juridic unilateral, ceea ce presupune recunoașterea caracterului

irevocabil al acesteia, cu toate semnificațiile juridice, respectiv

inadmisibilitatea oricărei alte manifestări de voință ulterioare.

În condițiile în care

reclamanta a ales, într-o procedură strict reglementată de lege din materia

exproprierii, una din modalitățile de finalizare a acesteia si în acest sens a

îndeplinit întocmai dispozițiile legii, nu i se mai poate recunoaște interesul

legitim pentru continuarea acțiunii în justiție, aceasta fiind specifică celei

de-a doua posibilități prevăzute de lege pentru obținerea despăgubirilor, pe

care reclamanta a înțeles in mod expres să o abandoneze în chiar cursul

derulării ei.

Manifestarea

de voință a reclamantei prin acceptarea sumei stabilite drept despăgubire,

manifestare arătată pe parcursul soluționării contestației, face să nu mai

subziste condiția prealabilă a interesului, existentă la data promovării

cererii, în ceea ce privește contestarea cuantumului despăgubirii stabilite

prin hotărârea de expropriere - in condițiile în care actul prealabil de

acceptare a despăgubirii, reprezintă un act juridic unilateral și irevocabil,

atâta vreme cât despăgubirile au fost încasate.

Împrejurarea că

reclamanta s-a folosit de dispozițiile legale în vigoare, de natură

procedurală, dar nu în scopul prescris de acestea - încasarea efectivă a

despăgubirilor și, prin aceasta, finalizarea procedurii exproprierii imobilului

în litigiu - ci într-un scop contrar acestora, nu-i poate asigura caracterul

legitim și actual al interesului în exercițiul dreptului de acțiune în

justiție.

Nu poate fi reținută

critica reclamantei potrivit căreia soluția instanței de apel este greșită

întrucât nu a formulat cerere scrisă de renunțare la judecată, astfel cum

prevăd dispozițiile art. 246 C. proc. civ., atâta vreme cât prin declarația

autentificată sub nr. 11 din 05 ianuarie 2009 (filele 16-18, dosar apel),

recurenta a renunțat atât la judecată, cât și la drepturile ce rezultă din

hotărârea judecătorească pronunțată în acest dosar.

În această ordine de

idei, în aplicarea principiului disponibilității care guvernează procesul

civil, principiu în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte

de dispoziție sub forma renunțării la judecată sau la dreptul pretins, în mod

corect instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 246 C. proc. civ.

Nu exista

niciun

impediment în considerarea căruia instanța să nu ia

act de renunțarea la judecată, în condițiile în care aceasta a fost săvârșită

prin înscris autentic din cuprinsul căruia rezultă că aceasta este voința

expresă și neechivocă a părții.

Pe de altă parte, recurenta

omite că speța este supusă prevederilor unor norme speciale, respectiv Legea nr.

198/2004 și Legea nr. 184/2008, care nu prevăd posibilitatea revocării

ulterioare a declarației de acceptare a sumei oferite de expropriator.

În

consecință, Înalta Curte va reține aplicabilitatea principiului irevocabilității

actului juridic unilateral, cât și lipsirea de efecte juridice, conform legii

speciale, a revocării acceptării despăgubirilor propuse de expropriator, astfel

încât se va constata că, prin acceptarea și încasarea despăgubirilor provenind

din expropriere reclamanta-recurentă este lipsită de interes în continuarea

judecății, având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii.

Nu pot fi primite

nici criticile susținute pe ideea unei evidente discrepanțe între valoarea

reală a terenului expropriat și oferta de despăgubire, față de dispozițiile din

Constituția României și de cele din Convenția Europeana pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale întrucât, prin propria sa

voință, liberă, neviciată, aceasta a acceptat efectuarea plății despăgubirii

și, prin aceasta, abandonarea posibilității reale conferite de normele

procedurale și substanțiale incidente cauzei pentru clarificarea pretinselor

ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate (soluționarea fondului

raportului juridic litigios).

Față

de cele arătate, se constată că nu subzistă motivele de recurs invocate, astfel

încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.P. SRL împotriva deciziei civile

nr. 92/ A din 8 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

decembrie 2010.