ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6720/2010

Din hotărârea recurată nu rezultă motivele de fapt și de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția, ceea ce echivalează cu lipsa totală a motivelor.

Hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă numele reprezentanților legali și al avocaților, situație care se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., renunțarea la judecată se face fie verbal, în ședință, fie prin cerere scrisă, aceste modalități de renunțare la judecată fiind limitativ prevăzute de lege. Or, din actele aflate la dosar nu numai că nu rezultă faptul că reclamanta ar fi formulat vreo cerere de renunțare la judecată, ci mai mult, a învederat instanței că nu înțelege să renunțe la judecată și nu formulează cerere în acest sens.

Instanța de apel a făcut grave confuzii în ce privește fondul cauzei, fiind în eroare față de succesiunea actelor. Astfel, nu a reținut faptul că expropriatorul, chiar și după momentul pronunțării sentinței tribunalului, a refuzat plata sumei consemnate inițial, iar declarația din 5 ianuarie 2009 a fost dată în urma presiunilor din partea expropriatorului, care a refuzat să plătească despăgubirile fără acea declarație.

Reclamanta are dreptul de a primi o despăgubire justă, care reprezintă valoarea reală a terenului expropriat, iar menținerea deciziei recurate reprezintă o încălcare a Constituției României și a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale privitoare la dreptul de proprietate și la modul de despăgubire în caz de expropriere. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința menținerii sentinței tribunalului. În fața instanței de recurs, intimatul nu a formulat întâmpinare. Analizând recursul declarat de reclamantă din perspectiva criticilor formulate și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că este nefondat și îl va respinge, pentru următoarele considerente: 1. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 coroborate cu cele ale art. 312 alin. (3) C. proc. civ., pe calea recursului se poate cere modificarea (și nu casarea) unei hotărâri când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În speța supusă analizei, curtea de apel a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentința tribunalului, în sensul că a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii, reținând în motivarea acestei soluții că prin declarația autentificată sub nr. 3346 din 15 decembrie 2008, reclamanta a declarat că acceptă plata sumelor consemnate la CEC, reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru exproprierea terenului în litigiu, ca efect al obligației instituite prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008, iar conform adresei nr. 4733 din 09 ianuarie 2009 emisă de Agenția CEC Lipscani, a încasat suma de 16.150,4 euro. În drept, instanța și-a întemeiat soluția pe dispozițiile Legii nr. 184/2008 potrivit cărora, după încasarea despăgubirilor primite cu titlu de despăgubiri, reclamanta nu mai putea reveni asupra actului său de dispoziție. Așa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină soluția, astfel că primul motiv de recurs este nefondat. 2. Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prevede posibilitatea casării hotărârii atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Critica invocată de recurentă încadrată în acest motiv de recurs, în sensul că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. întrucât nu cuprinde numele reprezentantului său legal, nu poate fi primită. Prin hotărârea sa, instanța de apel a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român și a schimbat sentința tribunalului, în sensul că a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acțiunii. Rezultă că hotărârea recurată nu vizează excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei, astfel încât omisiunea indicării numelui reprezentantului său legal nu îi produce o vătămare, care să nu poată fi înlăturată în alt mod, conform dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Așa fiind, nici această critică nu poate fi primită. 3. În ce privește motivele de recurs 3-5, instanța de recurs constată următoarele: În fapt, prin cererea de chemare in judecată, reclamanta SC C.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, a solicitat stabilirea valorii despăgubirii acordate ca efect al exproprierii, în privința terenului în litigiu în suprafață de 526,29 mp, situat în localitatea Mogoșoaia, județul Ilfov, cu motivarea că oferta de despăgubire, respectiv 14.736,12 euro se situează la aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului. Prin urmare, interesul reclamantei la data promovării acțiunii în justiție a fost acela de a obține un cuantum mai mare al despăgubirii civile, respectiv diferența dintre suma propusă prin oferta de despăgubire și valoarea pretinsă în mod explicit de reclamantă. Derularea procedurii referitoare la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat, pentru ipoteza în care titularul dreptului real nu este de acord cu despăgubirea stabilită s-a realizat după prescripțiile Legii nr. 198/2004, astfel cum aceasta a fost modificată si completată prin Legea nr. 184/2008. Prin declarația autentificată sub nr. 3346 din 15 decembrie 2008, reclamanta a declarat că acceptă plata sumelor consemnate la CEC, reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru exproprierea terenului în litigiu, ca efect al obligației instituite prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 184/2008, iar conform adresei nr. 4733 din 09 ianuarie 2009 emisă de Agenția CEC Lipscani, a încasat aceste sume. Prin această manifestare expresă de voință, reclamanta a înțeles așadar să nu mai amâne eliberarea despăgubirii consemnate până la momentul obținerii unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile, iar declarația sa are natura juridică a unui act juridic unilateral, ceea ce presupune recunoașterea caracterului irevocabil al acesteia, cu toate semnificațiile juridice, respectiv inadmisibilitatea oricărei alte manifestări de voință ulterioare. În condițiile în care reclamanta a ales, într-o procedură strict reglementată de lege din materia exproprierii, una din modalitățile de finalizare a acesteia si în acest sens a îndeplinit întocmai dispozițiile legii, nu i se mai poate recunoaște interesul legitim pentru continuarea acțiunii în justiție, aceasta fiind specifică celei de-a doua posibilități prevăzute de lege pentru obținerea despăgubirilor, pe care reclamanta a înțeles in mod expres să o abandoneze în chiar cursul derulării ei. Manifestarea de voință a reclamantei prin acceptarea sumei stabilite drept despăgubire, manifestare arătată pe parcursul soluționării contestației, face să nu mai subziste condiția prealabilă a interesului, existentă la data promovării cererii, în ceea ce privește contestarea cuantumului despăgubirii stabilite prin hotărârea de expropriere - in condițiile în care actul prealabil de acceptare a despăgubirii, reprezintă un act juridic unilateral și irevocabil, atâta vreme cât despăgubirile au fost încasate. Împrejurarea că reclamanta s-a folosit de dispozițiile legale în vigoare, de natură procedurală, dar nu în scopul prescris de acestea - încasarea efectivă a despăgubirilor și, prin aceasta, finalizarea procedurii exproprierii imobilului în litigiu - ci într-un scop contrar acestora, nu-i poate asigura caracterul legitim și actual al interesului în exercițiul dreptului de acțiune în justiție. Nu poate fi reținută critica reclamantei potrivit căreia soluția instanței de apel este greșită întrucât nu a formulat cerere scrisă de renunțare la judecată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 246 C. proc. civ., atâta vreme cât prin declarația autentificată sub nr. 11 din 05 ianuarie 2009 (filele 16-18, dosar apel), recurenta a renunțat atât la judecată, cât și la drepturile ce rezultă din hotărârea judecătorească pronunțată în acest dosar. În această ordine de idei, în aplicarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, principiu în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte de dispoziție sub forma renunțării la judecată sau la dreptul pretins, în mod corect instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 246 C. proc. civ. Nu exista niciun impediment în considerarea căruia instanța să nu ia act de renunțarea la judecată, în condițiile în care aceasta a fost săvârșită prin înscris autentic din cuprinsul căruia rezultă că aceasta este voința expresă și neechivocă a părții. Pe de altă parte, recurenta omite că speța este supusă prevederilor unor norme speciale, respectiv Legea nr. 198/2004 și Legea nr. 184/2008, care nu prevăd posibilitatea revocării ulterioare a declarației de acceptare a sumei oferite de expropriator. În consecință, Înalta Curte va reține aplicabilitatea principiului irevocabilității actului juridic unilateral, cât și lipsirea de efecte juridice, conform legii speciale, a revocării acceptării despăgubirilor propuse de expropriator, astfel încât se va constata că, prin acceptarea și încasarea despăgubirilor provenind din expropriere reclamanta-recurentă este lipsită de interes în continuarea judecății, având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii. Nu pot fi primite nici criticile susținute pe ideea unei evidente discrepanțe între valoarea reală a terenului expropriat și oferta de despăgubire, față de dispozițiile din Constituția României și de cele din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale întrucât, prin propria sa voință, liberă, neviciată, aceasta a acceptat efectuarea plății despăgubirii și, prin aceasta, abandonarea posibilității reale conferite de normele procedurale și substanțiale incidente cauzei pentru clarificarea pretinselor ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate (soluționarea fondului raportului juridic litigios). Față de cele arătate, se constată că nu subzistă motivele de recurs invocate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.