ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6482/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6482/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Reclamanta SC C.P.

SRL, prin cererea înregistrată la data de 3 iulie 2007 a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România SA stabilirea valorii despăgubirilor ce urmează

a-i fi acordate ca efect al exproprierii privind terenul în suprafață de 1908,3 m.p., situat în localitatea Mogoșoaia, stabilită prin H.G. nr. 681/2007.

În motivarea cererii,

a arătat că este titulara dreptului de proprietate asupra acestui imobil în

baza Actului Adițional la Proiectul de Divizare al SC T.S. SRL, autentificat la

27 iunie 2007 de B.N.P. B.V., rectificat ulterior prin încheierile din 2 iulie 2007

și 3 iulie 2007.

Prin H.G. nr. 681 din

28 iunie 2007 s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere pentru o

suprafață de 1908,3 m.p. din acest teren, făcându-i-se oferta de despăgubire

pentru suma de 53432,4 euro, sumă care în opinia reclamantei nu reprezintă o

evaluare reală a imobilului.

Pârâtul a invocat în

apărarea sa excepția lipsei de interes a reclamantei și excepția lipsei de

obiect a acțiunii acesteia rezultate din faptul că reclamanta a primit sumele

de bani consemnate de pârâtă, pe care a declarat că le acceptă.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin sentința

civilă nr. 129 din 29 ianuarie 2009 a respins excepțiile invocate de pârât, a

admis acțiunea reclamantei și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 114.500

euro la cursul B.N.R. lei/euro valabil la data plății sumelor de lei pentru

imobilul ce face obiectul exproprierii privind terenul în suprafață de 1908,3 m.p. situat în Mogoșoaia.

Prima instanță a

reținut, în esență, că împrejurarea că au fost încasate despăgubirile pentru

imobilul expropriat nu înseamnă că expropriata nu poate să mai conteste

despăgubirile stabilite în favoarea sa, interesul ei fiind justificat prin

faptul că prin acțiunea promovată în justiție se urmărește încasarea

despăgubirilor la valoarea reală a imobilului.

Împotriva acestei

decizii au declarat apel pârâtul Statul Român prin Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin

decizia civilă nr. 52/A din 25 ianuarie 2010 a respins ca nefondate ambele

apeluri formulate.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că plata efectivă a sumelor datorate de stat

pe parcursul soluționării acțiunii în justiție, în temeiul declarației

prevăzute de art. 5 alin. (8) teza finală din Legea nr. 198/2004 nu decade pe

expropriat din dreptul de a accede la un tribunal și a contesta cuantumul

despăgubirii în conformitate cu dispoz. art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

Curtea a apreciat că

declarația autentificată de acceptare a sumei oferite cu titlu de despăgubire

nu poate fi considerată ca o învoială a părților asupra pretențiilor datorate

de stat și nici ca o renunțare implicită la judecată ori la pretențiile deduse

judecății, singurul său efect fiind acela de eliberare a sumelor consemnate de

către stat pentru expropriere, interesul reclamantei fiind deci actual și

legitim.

Instanța de apel a

apreciat ca nefondată și critica privind cuantumul despăgubirilor datorate,

atât timp cât raportul de expertiză dispus în cauză nu a fost contestat de

nicio parte iar pârâtul nu a invocat această eventuală neregularitate în

condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Concluzia instanței

de apel a fost în sensul că, chiar dacă reclamanta și-a dat acordul pentru suma

stabilită ca despăgubire în concordanță cu dispoz. art. 44 alin. (3) din

Constituția României, cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea

sa, fără o justă despăgubire, cel expropriat poate contesta legalitatea

hotărârii prin care a fost stabilită despăgubirea.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs pârâtul Statul Român prin

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Pârâtul Statul Român

prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A a

formulat următoarele critici:

Reclamanta nu justifică

un interes legitim în susținerea pretențiilor sale, întrucât prin declarațiile

în formă autentică din 15 decembrie 2008 și din 5 ianuarie 2009 reprezentantul

legal al societății reclamante și-a exprimat acordul de voință pentru plata

sumelor acordate cu titlu de despăgubiri în conformitate cu dispoz. art. 5 alin.

(8) din Legea nr. 198/2004, astfel cum au fost modificate și completate prin

Legea nr. 184/2008 iar sumele acordate drept despăgubiri au fost încasate

potrivit adresei unității bancare.

Instanța de apel a

greșit considerând că unicul efect al declarațiilor autentice date de

reprezentantul legal al reclamantei este acela de eliberare a sumelor

consemnate de către stat.

În fapt, acestea au

intrat în circuitul civil iar drepturile născute ca efect al emiterii lor au

intrat în sfera raporturilor juridice de drept privat, devenind astfel

irevocabile.

O ultimă critică

vizează faptul că instanța de apel a reținut greșit aplicabilitatea în cauză

doar a prevederilor Legii nr. 33/1994, legea generală în materia

exproprierilor, fără a ține seama și a face aplicabilitatea dispozițiilor legii

speciale, Legea nr. 194/2004 cu modificările și completările ulterioare, având

în vedere că reclamanta a contestat cuantumul despăgubirilor acordate de

expropriator și nu acordarea unei diferențe de despăgubire.

Ministerul Public a

dezvoltat, în esență, următoarea critică de nelegalitate:

Reclamanta și-a dat

acordul cu deplină cunoștință de cauză cu privire la suma propusă de către

pârât, sumă rezonabilă în raport de valoarea bunului pentru a putea constata că

s-a respectat dreptul său de proprietate ocrotit prin dispozițiile art. 44 din

Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acord asupra căruia nu se mai poate reveni decât

printr-o eventuală hotărâre judecătorească, care să stabilească nevalabilitatea

manifestării de voință exprimate.

Analizând recursurile

în raport de criticile formulate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt

fondate pentru următoarele considerente comune:

În fapt, prin cererea

de chemare in judecată, reclamanta SC C.P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Compania de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA,

de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, a solicitat stabilirea valorii

despăgubirii acordate ca efect al exproprierii, în privința terenului în

litigiu în suprafață de 1908,3 m.p., situat în localitatea Mogoșoaia, cu

motivarea că oferta de despăgubire, respectiv 53432,4 euro se situează la

aproximativ jumătate din valoarea reală a terenului.

Prin urmare,

interesul reclamantei la data promovării acțiunii în justiție a fost acela de a

obține un cuantum mai mare al despăgubirii civile, respectiv diferența dintre

suma propusă prin oferta de despăgubire și valoarea pretinsă în mod explicit de

reclamantă.

Derularea procedurii

referitoare la plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat, pentru

ipoteza în care titularul dreptului real nu este de acord cu despăgubirea

stabilită s-a realizat după prescripțiile Legii nr. 198/2004, astfel cum

aceasta a fost modificată si completată prin Legea nr. 184/2008.

Prin declarația

autentificată la 15 decembrie 2008 (dosar nr. 41963/3/2007-Tribunalul București,

secția a IV-a civilă), reclamanta a declarat că acceptă plata sumelor

consemnate la C.E.C., reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru

exproprierea terenului în litigiu, ca efect al obligației instituite prin art. 8

alin. (1) din Legea nr. 184/2008, iar prin declarația autentificată sub nr. 11

din 5 ianuarie 2009 (dosar primă instanță) a declarat că este de acord cu

cuantumul despăgubirii stabilite la valoarea de 28 euro/m.p. în conformitatea

cu hotărârea emisă în baza Legii nr. 198/2004, H.G. nr. 681/2007 și H.G. nr. 428/2008.

Potrivit adresei din 08

ianuarie 2009 emisă de C.E.C. Bank (dosar prima instanță) reclamanta a încasat

a sumele stabilite ca despăgubire pentru terenurile expropriate.

În acest context al

analizei, criticile de nelegalitate urmează a fi analizate din perspectiva

elementelor care definesc noțiunea de interes, drept condiție de exercițiu a

dreptului la acțiune al reclamantei.

Prin manifestarea

expresă de voință consemnată în declarația autentificată anterior menționată,

reclamanta a înțeles așadar să nu mai amâne eliberarea despăgubirii consemnate

până la momentul obținerii unei hotărâri judecătorești definitive si

irevocabile, iar declarația are natura juridică a unui act juridic unilateral,

ceea ce presupune recunoașterea caracterului ei irevocabil, cu toate

semnificațiile juridice, respectiv inadmisibilitatea oricărei alte manifestări

de voință ulterioare.

În condițiile în care

reclamanta a ales, într-o procedură strict reglementată de lege din materia

exproprierii, una din modalitățile de finalizare a acesteia și în acest sens a

îndeplinit întocmai dispozițiile legii, nu i se mai poate recunoaște interesul

legitim pentru continuarea acțiunii în justiție, aceasta fiind specifică celei

de-a doua posibilități prevăzute de lege pentru obținerea despăgubirilor, pe

care reclamanta a înțeles in mod expres să o abandoneze în chiar cursul

derulării ei.

Manifestarea de voință a reclamantei prin acceptarea

sumei

stabilite drept despăgubire, manifestare arătată pe parcursul

soluționării

contestației, face să nu mai subziste condiția prealabilă a

interesului,

existentă la data promovării cererii, în ceea ce privește

contestarea

cuantumului despăgubirii stabilite prin hotărârea de expropriere - în

condițiile în care actul prealabil de acceptare a

despăgubirii, reprezintă un act juridic unilateral și irevocabil, atâta

vreme cât despăgubirile au fost încasate.

Împrejurarea că

reclamanta s-a folosit de dispozițiile legale în vigoare, de natură

procedurală, dar nu în scopul prescris de acestea - încasarea efectivă a

despăgubirilor și, prin aceasta, finalizarea procedurii exproprierii imobilului

în litigiu - ci într-un scop contrar acestora, nu-i poate asigura caracterul

legitim și actual al interesului în exercițiul dreptului de acțiune în justiție.

De altfel

posibilitatea revocării ulterioare a declarației de acceptare a sumei oferite

de expropriator nu este reglementată de legislația exproprierii, sens în care

susținerea reclamantei că prin declarația autentificată din data de 7 ianuarie

2009 a revocat integral și sub toate aspectele declarația autentificată la 5

ianuarie 2009 nu poate fi primită.

Prin urmare, nu se

poate accepta revocarea actului după ce acesta a produs efecte juridice

întrucât intrarea în circuitul civil a actului juridic civil unilateral atrage

irevocabilitatea lui, ca rezultat al necesității asigurării stabilității și

securității raporturilor juridice.

În consecință, Înalta Curte va reține aplicabilitatea

principiului

irevocabilității actului juridic unilateral, cât și

lipsirea de efecte juridice,

conform legii speciale, a revocării

acceptării despăgubirilor propuse de expropriator, astfel încât se va constata

că, prin acceptarea și încasarea

despăgubirilor provenind

din expropriere reclamanta este

lipsită de interes în

continuarea judecății, având ca obiect contestarea

cuantumului

despăgubirii.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, pe temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) și (3) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA și

Ministerul Public, va modifica în tot decizia atacată, în sensul că va admite

apelurile formulate de apelanții Ministerul Public și pârâtul Statul Român prin

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, va

schimbă în parte sentința, în sensul că, va respinge ca nefondată acțiunea

formulată de reclamanta SC C.P. SRL, menținând celelalte dispoziții ale

sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România SA și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 52/A din 25 ianuarie 2010 a

Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Modifică decizia

recurată, în sensul că, admite apelurile formulate de apelanții Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român prin

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA sub

autoritatea Ministerului Transporturilor împotriva sentinței nr. 229 din 29

ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul că, respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta

SC C.P. SRL.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2011.