ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4668/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința Civilă nr. 1057 din 13 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale, declinându-se competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta G.O. și pârâții I.J.P.F. Arad, respectiv I.G.P.F., în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență, trimițându-se cauza spre soluționarea regulatorului de competență la Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin acțiunea formulată reclamanta G.O.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul I.J.P.F. Arad, anularea măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României, luată de pârâtă la 30 iulie 2008, precum și suspendarea executării măsurii de îndepărtare de pe teritoriul României. Reclamanta și-a precizat în scris acțiunea, la data de 15 septembrie 2008, întregind cadrul procesual pasiv și cu pârâtul I.G.P.F. Prin Sentința Civilă nr. 296 din 10 noiembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul I.G.P.F. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în considerarea art. 105 din O.U.G. nr. 194/2002 și a împrejurării că actul contestat este emis de I.G.P.F.

A mai reținut instanța că, referitor la reclamantă, autoritățile competente au luat mai multe măsuri prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002, republicată și anume: măsura interzicerii intrării în România, dispusă prin înscrisul emis în data de 03 iulie 2008 ce poartă antetul I.J.P.F. Arad, decizia de returnare de pe teritoriul României nr. 2574950 din 15 iulie 2008 emisă de formațiunea teritorială a Județului Timiș din cadrul O.R.I. și întemeiată pe prevederile art. 82 din O.U.G. nr. 194/2002, decizie în care se face vorbire și despre măsura interzicerii intrării în România în temeiul art. 106 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată fără însă a rezulta dispunerea efectivă a acestei măsuri odată cu decizia de returnare.

S-a mai apreciat că măsura interdicției nu a fost dispusă prin decizia de returnare, ci prin actul emis în data de 03 iulie 2008, de către I.J.P.F. Arad, iar competența de a dispune măsura revine nu atât autorității centrale, cât, în egală măsură și formațiunilor teritoriale din cadrul acestora, o atare concluzie rezultând din interpretarea dispozițiilor art. 82 și art. 84, respectiv art. 105 din O.U.G. nr. 194/2002. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs I.G.P.F., solicitând admiterea acestuia și desființarea sentinței atacate, apreciind că instanța competentă în soluționarea litigiului este Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat, în esență, că potrivit art. 105 alin. (l) și (2) din O.U.G.

nr. 194/2002, măsura de interzicere a intrării în România se dispune de O.R.I. sau de I.G.P.F., consemnul instituit nominal la punctul de frontieră în temeiul alineatului (3) al aceluiași articol, nefiind decât un efect al măsurii interzicerii intrării în țară, dispusă în speță de I.G.P.F. A mai arătat că legea nu prevede expres, din punct de vedere formal, emiterea unei decizii, iar măsura interzicerii intrării în România poate fi dispusă doar de I.G.P.F., ca autoritate centrală, la nivelul punctelor de frontieră fiind înmânat doar formularul prin care se asigură informarea străinului cu privire la măsura ce i-a fost aplicată. Examinând hotărârea prin prisma motivelor invocate de recurentul-pârât ce pot fi încadrate în cazul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Potrivit art. 105 (Dispunerea măsurii de interzicere a intrării în România) din O.U.G. nr. 194/ 2002: „1) Concomitent cu emiterea deciziei de returnare sau cu punerea în aplicare a măsurii de expulzare, O.R.I. poate dispune, în condițiile legii, și interzicerea intrării în România pentru o perioadă determinată. Măsura prevăzută la alin. (1) poate fi dispusă de O.R.I.

sau de I.G.P.F., în condițiile legii, și în situația în care străinul nu a făcut obiectul unei măsuri de îndepărtare sau împotriva străinilor prevăzuți la art. 8 alin. (1) lit. b) - d) și alin. (2) lit. a) și b). Aplicarea măsurii de interzicere a intrării se realizează în toate cazurile prin instituirea consemnului nominal la punctele de trecere a frontierei de stat și, atunci când este posibil, prin aplicarea în documentele de trecere a frontierei de stat a ștampilei în care se precizează durata acesteia. (4) Instituirea măsurii interzicerii intrării în România se comunică străinilor, în scris, de către organul care a luat măsura, împreună cu motivele care au stat la baza dispunerii acesteia.

Interzicerea intrării în România poate fi contestată de către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competență se află formațiunea care a dispus această măsură. Contestația nu suspendă executarea măsurilor de îndepărtare. Hotărârea instanței este irevocabilă. Toate cazurile în care a fost dispusă interzicerea intrării în România vor fi comunicate de instituția care a dispus această măsură Direcției generale afaceri consulare din Ministerul Afacerilor Externe”. Din actele dosarului și din susținerile recurentului-pârât rezultă că singurul înscris ce reflectă manifestarea de voință a autorității publice în sensul aplicării măsurii de interzicere a intrării în România în cazul intimatei - reclamante este adresa din 03 iulie 2008 emisă de I.J.P.F.

Arad, structură deconcentrată în teritoriu a I.G.P.F. Această situație de fapt, analizată prin prisma conținutului alineatului (4) al art. 105 din O.U.G. nr. 194/2002, conform căruia instituirea măsurii și motivele care au stat la baza ei se comunică, în scris, de către organul care a luat măsura, denotă că nu autoritatea centrală, ci structura deconcentrată în teritoriu are calitatea de autoritate emitentă a măsurii administrative deduse judecății. Acceptarea tezei recurentului-pârât, în sensul că în toate cazurile măsura de interzicere a intrării în România se dispune de I.G.P.F., autoritate publică la nivel central, cu sediul în București, ar goli de conținut norma de competență cuprinsă în art. 105 alin. (5) din O.U.G.

nr. 194/2002, care face referire la curtea de apel în a cărei rază de competență se află formațiunea care a dispus măsura. Prin urmare, Înalta Curte constată că soluția dată de Curtea de Apel București reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale enunțate mai sus, motiv pentru care va respinge, ca nefondat, recursul declarat, în temeiul art. 158 alin. (3) C. proc. civ., urmând a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.G.P.F. împotriva Sentinței Civile nr. 1057 din 13 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2009.