ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4278/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra cauzei civile, reține cele ce urmează:

Prin sentința civilă nr. 763 din 01

iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis contestația

formulată de reclamanta O.I., în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., a anulat decizia

nr. DJ2/237 din 14 februarie 2003 și a obligat pârâta să emită în favoarea

contestatorilor o nouă decizie de acordare a măsurilor reparatorii conform

notificării.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că prin decizia nr. 278 din 10 septembrie 2008 intimata a

respins notificarea formulată de către autoarea reclamantei A.M., privitor la

imobilul moară țărănească din comuna Sendriceni, județul Botoșani, cu motivarea

că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de

moștenitor a foștilor proprietari.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 487

A din 14 octombrie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S.

Pentru a pronunța decizia, Curtea a

reținut următoarele argumente:

Apelanta a susținut că actele

doveditoare privind această chestiune de drept au fost depuse numai în fața

instanței de judecată nu și în dosarul administrativ și, ca atare, instanța nu

trebuia să țină seama de acestea.

Această critică nu se poate reține

de către Curte întrucât, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001

actele doveditoare ale dreptului de proprietate și cele doveditoare ale

calității de moștenitori se pot depune până la soluționarea notificării.

Instanța nu a primit nici apărarea

apelantei în sensul că procesul-verbal de preluare nu face dovada calității de

proprietar pentru autoarea A.M., întrucât autenticitatea acestuia nu a

contestată de apelantă, iar potrivit dispozițiilor art. 22

1

din

Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare existente și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul

de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive. Persoana individualizată în actul de autoritate prin care a fost pusă

în executare măsura preluării abuzive este presupusă a deține imobilul sub nume

de proprietar.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta A.V.A.S.

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

pproc. civ., întrucât potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 persoana

îndreptățită avea obligația să depună la dosarul administrativ toate actele

doveditoare ale dreptului de proprietate precum și, în cazul moștenitorilor, acte

care atestă această calitate.

Se mai arată că reclamanta a depus înscrisuri

doveditoare ale pretențiilor sale la 26 ianuarie 2009 la Tribunalul București.

Totodată, se învederează că procesul verbal de

preluare din 7 martie 1949, nu suplinește lipsa actelor doveditoare din dosarul

administrativ al notificării întrucât acesta reprezintă doar modul prin care

statul a intrat în posesia bunului.

Recurenta concluzionează că decizia

de respingere a notificării a fost emisă în deplină concordanță cu cerințele

legale.

Analizând decizia prin prisma criticilor

formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale, precum și

a temeiurilor de drept incidente în cauză Înalta Curte va reține caracterul

nefondat al căii de atac declarate pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, privind

regimul juridic al imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și cele

referitoare la calitatea de succesor al persoanei îndreptățite pot fi depuse

până la soluționarea notificării, respectiv până la finalizarea procedurii

jurisdicționale, ca în prezenta cauză, întrucât legiuitorul nu a limitat

noțiunea de soluționare a notificării doar la faza administrativă.

Legea de reparație instituie o prezumție

relativă simplă în art. 22

1

în sensul că, în absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se

prezumă a fi cea recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus ori

s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Așadar, cum recurenta nu a făcut dovada contrară

celor înscrise în procesul verbal de preluare a morii autoarei reclamantei A.M.,

act de autoritate prin care s-a pus în executare naționalizarea principalelor

mijloace de producție, prezumția și-a produs efectele în sensul că autoarea

reclamantei a fost în proprietara imobilului înscris în notificare, moară ce

are caracteristicile descrise în procesul-verbal.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta

Curte, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea

dispozițiilor legale incidente - art. 22 și art. 22

1

din Legea nr. 10/2001,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. pproc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 487/A din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 septembrie

2010.