ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7836/2007

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra

recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

După un prim ciclu procesual, Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia civilă nr. 1761 din 16 februarie 2006, a stabilit că

soluționarea cererii formulată de reclamanta

P.M.G. de obligare a pârâților Primarul General al

Municipiului București și Primăria Municipiului București- Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001 să se pronunțe printr-o dispoziție motivată asupra

cererii reclamantei formulată prin notificarea nr. 3175 din 12 octombrie 2006

este de competența Tribunalului București și nu a Judecătoriei sectorului 5.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin

sentința nr. 740 din 6 iunie 2006, a admis acțiunea și a obligat pe pârâtul

Primarul General al Municipiului București să emită dispoziție motivată de

soluționare a cererii de restituire în natură formulată de reclamantă prin

notificarea înregistrată de BEJ A.P. sub nr. 3175 din 12 octombrie 2001, față

de conținutul dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora unitatea

deținătoare este obligată să respecte termenul de 60 de zile pentru a soluționa

notificarea.

Apelul declarat de apelantul Municipiul București prin

Primarul General împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia

nr. 40/A din 19 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VII- a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Curtea de Apel, prin partea introductivă a deciziei a

respins în principiu cererea de intervenție formulată de M.P. și M.V. în

interesul apelantului cu motivarea că interesul petiționarelor nu este actual

față de dispozițiile hotărârii atacate, ce nu privesc fondul cauzei.

Cu privire la apelul declarat de pârât, instanța a

reținut că apelantul avea obligația de a se pronunța asupra fondului cererii

formulate, respectiv avea obligația de a analiza actele depuse și de a se

pronunța în ce măsură se justifică acordarea de despăgubiri prin echivalent

asupra imobilului.

Curtea apreciază că termenul de 60 de zile instituit

pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare este imperativ, din

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 rezultând că acceptarea unei

prorogări tacite a termenului de soluționare a notificării se poate obține fie

în cazul în care, după comunicarea de către unitatea deținătoare a necesității

suplimentării probelor, persoana îndreptățită comunică faptul că nu mai are

alte acte de depus.

Împotriva deciziei au declarat recurs unitatea

administrativ- teritorială și petenții M.V. și M.P.

decizia este atacată pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. deoarece termenul de 60 de zile dispus de art. 23 din

Legea nr. 10/2001 poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării,

fie data depunerii actelor doveditoare. În speță reclamanta nu a arătat care

este data depunerii ultimului înscris și nici nu a făcut dovada existenței unei

astfel de precizări, context în care obligația de a emite dispoziția de

restituire este prematură.

pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

pentru considerentele ce urmează.

Hotărârea atacată nu este temeinic motivată, ajungând

la o motivare străină pricinii, atâta timp cât s-a făcut dovada lipsei

calității de persoană îndreptățită a reclamantei, astfel cum s-a stabilit cu

autoritate de lucru judecat prin sentința pronunțată de Judecătoria sectorului

3.

Instanța a interpretat greșit actele deduse judecății

din care rezultă că reclamanta nu este moștenitoarea acceptantă în termen

legal.

Analizând hotărârea atacată, în limitele criticilor

formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a apreciat că recursurile nu

sunt întemeiate pentru considerentele ce succed.

actele doveditoare de care se prevalează pentru soluționarea acesteia,

respectiv actul de vânzare-cumpărare pentru imobilul naționalizat prin Decretul

nr. 92/1950 ce a aparținut autoarei sale B.C. precum și certificatul de

moștenitor nr. 1580 din 19 iulie 1995 ce atestă calitatea de reclamanți de

moștenitoare a proprietarei deposedate abuziv.

Ulterior reclamanta a formulat mai multe memorii

adresate recurentei prin care a solicitat emiterea dispoziției motivate de

soluționare a notificării, pe baza actelor depuse la dosar, dispoziție care nu

a fost emisă nici până în prezent.

Așadar, criticile formulate în sensul că instanța de

apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001

nu au acoperire în probatoriul administrat în cauză.

Curtea de Apel, atunci când a reținut că dispozițiile

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 plasează reclamanta în calitate de

creditoare a obligației de soluționare a notificării în termenul de 60 de zile

instituit de art. 23 din lege, a aplicat și interpretat corect legea de

reparație.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte reținând

că dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca

nefondat.

are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane.

Intervenția pentru apărarea drepturilor unuia dintre

părți se poate face doar dacă intervenientul are un interes legitim, născut și

actual.

Apelanții M., proprietari în temeiul Legii nr.

112/1995 a imobilului asupra căruia se solicită răspuns, nu au în cauza de față

un interes actual, întrucât nu se discută fondul dreptului, ci doar obligația

pe care unitatea investită cu soluționarea notificării o avea și anume aceea de

emite decizie sau, după caz, dispoziție motivată cu privire la pretențiile

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Soluția pronunțată de Curtea de Apel este corect și

temeinic motivată, așa încât nemulțumirile întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ. sunt nefondate.

Petiționarii invocă și dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. referitoare la interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății de către instanță, ori la schimbarea naturii ori înțelesului lămurit,

omițând că în prezenta cauză instanța nu a fost investită să se pronunțe cu

privire la vreun act juridic, al cărui conținut să-l fi interpretat greșit.

Obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a

fost fixat de reclamant, este o obligație de a face, respectiv obligarea

pârâtului de a se pronunța asupra notificării depuse de intimată.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

Municipiul București prin Primarul General și de petiționarii M.P., M.V. a

împotriva deciziei nr. 40/A din 19 februarie 2007a Curții de Apel București,

secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 noiembrie

2007.