ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7676/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin notificarea formulată

la 10 iulie 2001, D.N.V. a cerut Prefecturii Municipiului București, în

conformitate cu dispozițiile art. 36 din Legea nr. 10/2001, acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, pentru garsoniera

situată în București, imobil trecut abuziv, fără titlu, în proprietatea

statului.

Cu adresa nr. 28323 din 20

octombrie 2005, entitatea inițial investită a trimis notificarea spre

soluționare Primăriei Municipiului București, în considerarea calității

acesteia din urmă, de deținător al imobilului.

Întrucât unitatea

deținătoare nu s-a conformat dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în redactarea ulterioară republicării, persoana îndreptățită s-a

adresat instanței, solicitând, prin cererea formulată la 18 august 2006, în

contradictoriu cu Primăria Municipiului București, obligarea pârâtei de a

soluționa cererea formulată pe calea notificării.

Investit cu soluționarea

litigiului, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1524

din 22 noiembrie 2006, a admis cererea și a obligat pârâta să soluționeze prin

dispoziție motivată notificarea înregistrată la Prefectura municipiului

București sub nr. 9239/2001, completată cu adresa nr. 18043/2003, sub

sancțiunea plății către reclamant de daune cominatorii în cuantum de 100 RON,

pentru fiecare zi de întârziere.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut în esență că pârâta nu s-a conformat prevederilor

legale ce vizează emiterea unei decizii sau dispoziții motivate, în termen de

60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare.

Cu aceeași motivare, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 257 din 17 aprilie

2007, a respins ca nefondat apelul pârâtei.

În cauză, a declarat recurs

în termen legal Municipiul București, prin Primar General care, invocând

temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține în esență că în mod

greșit acțiunea a fost admisă în condițiile în care, potrivit legii, termenul

de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se

pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie

data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, iar Normele

metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alăturat notificării și a

celorlalte acte și de precizarea persoanei îndreptățite la restituire, în

sensul că nu mai deține alte probe, în sprijinul cererii formulate.

Recursul se privește ca

nefondat, urmând a fi respins în considerarea următoarelor argumente.

Cazul dedus recursului de

față pune în discuție situația în care lipsește răspunsul entității investite

cu soluționarea notificării, lipsă generată de conduita culpabilă a acesteia.

Practica judiciară a

ultimilor ani a stabilit în mod constant că, în considerarea dispozițiilor art.

25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, indiferent dacă persoanei

îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin

echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este

obligată ca asupra solicitării adresată pe calea notificării să se pronunțe

printr-o decizie sau dispoziție motivată.

Ca atare, obligația de a se

pronunța asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii decurge din lege și

face parte dintr-o procedură administrativ jurisdicțională prealabilă,

instituită în mod imperativ.

Împrejurarea că art. 23 din

Legea nr. 10/2001 stabilește că actele doveditoare ale dreptului de

proprietate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, nu exonerează

entitatea investită de îndeplinirea obligației prevăzută de lege, prin emiterea

într-un termen rezonabil a actului ce marchează finalizarea procedurii

administrative.

Or, în cauză, de la data

formulării notificării și până la inițierea demersului judiciar au trecut mai

mult de 5 ani, interval în care nu a fost emisă o dispoziție motivată de

acceptare sau de refuz a cererii de restituire, împrejurare care nu poate fi de

natură a afecta interesele legitime ale reclamantului.

Așa fiind, recursul urmează

a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei

nr. 257 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie

2007.