ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1819/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 2748 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel Craiova a fost admis recursul formulat de D.G.F.P. Dolj în numele și pentru Administrația Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței nr. 159 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Dolj, a fost casată sentința atacată și a fost reținută cauza spre soluționare în primă instanță, Curtea de Apel reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004. Prin sentința nr. 360 din 13 octombrie 2009 Curtea de Apel Craiova a admis acțiunea reclamantului N.M. în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Dolj și Administrația Finanțelor Publice Craiova și au fost anulate decizia nr. 14535 din 10 septembrie 2007 și decizia nr. 5883 din 8 octombrie 2007 emise de pârâte.

Analizând pe fond acțiunea introductivă, instanța a reținut că, prin actele administrative a căror anulare se solicită, respectiv decizia nr. 14535 din 10 septembrie 2006 și decizia nr. 15883 din 8 octombrie 2006 emise de pârâtele D.G.F.P. Dolj și Administrația Finanțelor Publice Craiova, a fost stabilită răspunderea solidară a reclamantului N.M. cu SC L.&M. SRL Leu pentru suma totală de 627.667,8 lei, reținându-se în cauză incidența dispozițiilor art. 27 din O.G. nr. 92/2003. Instanța a constatat că la stabilirea răspunderii solidare a reclamantului s-a avut în vedere raportul de inspecție fiscală nr. 5539 din 29 septembrie 2006 încheiat de D.G.F.P. Dolj, care a reținut că societatea la care reclamantul N.M.

era administrator s-a aprovizionat cu marfă de la furnizori persoane juridice, care nu există în baza de date a Ministerului Finanțelor Publice, raport care a concluzionat că tranzacțiile cu aprovizionarea respectivelor mărfuri sunt fictive. Organul fiscal a apreciat că marfa reală, care a făcut obiectul tranzacțiilor societății a fost ascunsă cu rea credință a în vederea diminuării bazei impozabile, situație care a provocat insolvabilitatea societății, constatată prin procesul-verbal. Instanța de fond a constatat că au fost verificate facturile fiscale în temeiul cărora s-a dispus antrenarea răspunderii reclamantului și s-a stabilit că acestea îndeplinesc calitatea de document justificativ în sensul dispozițiilor legale prevăzute de normele contabile.

De asemenea , instanța a reținut că aceste facturi au fost înregistrate în contabilitate a societății debitoare, situație în care se apreciază că reclamantul nu se face vinovat de insolvabilitatea societății, deoarece nu avea posibilitatea să cunoască dacă furnizorii de mărfuri aveau o situație juridică neclară, în condițiile în care înscrisurile pe care le-au emis aveau aparența de legalitate. Astfel, instanța de fond a apreciat că administratorul societății nu a fost de rea-credință și nu a provocat insolvabilitatea societății. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs D.G.F.P. Dolj, arătând , în esență următoarele: Hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Organele fiscale au constatat că SC L.&M. SRL Leu, în perioada în care contestatorul era administrator, a înstrăinat bunuri fără a achita sumele datorate bugetului de stat, astfel că declararea eronată a obligațiilor către bugetul de stat, ascunderea cu rea credință a bazei reale de impozitare, precum și a bunurilor societății, au condus la aplicarea art. 27 alin. (1) C. proc. fisc., fiind emisă decizia privind răspunderea în solidar, nr. 14.535 din 10 septembrie 2007. Unicul argument reținut de instanța de judecată a fost acela că insolvabilitatea debitoarei nu ar fi fost provocată cu rea intenție de către reclamant, însă plângerea penală nu este singurul act emis de D.G.F.P. Dolj.

Astfel, a fost întocmit procesul verbal nr. 5539/2006 în care s-a constatat că majoritatea tranzacțiilor încheiate de debitoare au fost făcute cu persoane care nu există în baza de date a Ministerului Finanțelor Publice sau care nu au depus declarații de impozite și taxe la organele fiscale și, totodată, au fost înregistrate în contabilitatea firmei documente ce nu îndeplinesc calitatea de documente justificative, urmare a acestor operațiuni comerciale și înregistrări contabile eronate, a fost diminuată baza de impozitare în scopul sustragerii de la plata obligațiilor către bugetul de stat.

Hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, din analiza documentelor contabile rezultând că debitele care au cauzat insolvabilitatea firmei provin din perioada în care reclamantul era administrator și au fost vândute bunurile de natura stocurilor, situație în care societatea comercială, cu rea credință, nu și-a achitat obligațiile, astfel că organul fiscal avea dreptul legal să emită decizia privind răspunderea solidară. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, precum și a prevederilor art. 304 si art. 304 1 C. proc. civ., recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare, in conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. pentru considerentele ce vor fi expuse in continuare.

Prima instanță, a reținut extrem de corect, prin raportare la prevederile art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc., ca pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorilor sau a asociaților este necesar ca starea de insolvabilitate a firmei să fie cauzată cu rea credință de către aceștia . Or, în speță , daca starea de insolvabilitate nu este contestată, în ceea ce privește reaua credință a reclamantului, pârâta nu a furnizat probe în acest sens și , de asemenea, nu a invocat argumente suficient de puternice pentru a demonstra aceasta. Susținerile pârâtei ca reclamantul se face vinovat de înstrăinarea bunurilor societății comerciale SC „L.&M.” SRL în scopul diminuării bazei impozabile, reprezintă simple supoziții nesusținute de probe care să dovedească fără echivoc că reclamantul a acționat în acest sens.

Simplul fapt că acesta era administrator al societății comerciale amintite într-o perioadă în care debitele au cauzat insolvabilitatea societății comerciale, nu dovedește reaua credință în exercitarea funcției de administrator. În condițiile în care facturile fiscale întocmite de către furnizorii despre care pârâta susține că aveau o situație neclară, îndeplineau condițiile documentelor justificative, așadar, se bucurau de aparenta de legalitate, nu i se poate imputa domnului N.M. necunoasterea situației juridice a acelor furnizori. Oricum, statutul furnizorilor, în lipsa altor elemente, nu face dovada relei credințe despre care se vorbește în art. 27 C. proc. fisc.

Recurenta susține ca unicul argument al instanței de fond, în privința lipsei relei intenții a reclamantului, vizează furnizorii de mărfuri despre care s-a vorbit in plângerea penală ,însă, conform altui document, procesul verbal nr. 5539 din 29 septembrie 2006, majoritatea tranzacțiilor încheiate de SC „L.&M.” SRL au fost făcute cu persoane care nu exista în baza de data a Ministerului de Finanțe Publice sau care nu au depus declarații de impozite și taxe, iar documentele înregistrate în contabilitatea firmei nu îndeplinesc calitatea de document justificativ. Înalta Curte observă că argumentele reținute de prima instanța, referitor la inexistenta relei credințe a reclamantului în privința facturilor fiscale din dosarul 5504/63/2008, sunt perfect valabile și în privința procesului verbal de control invocat de parat.

Aceasta, în partea privitoare la situația juridică a furnizorilor de marfă. În legătură cu neîndeplinirea condițiilor cerute pentru ca facturile fiscale să fie documente justificative, este de observat că pârâta nu aduce nici un singur argument în susținerea afirmației sale, prin care să demonstreze lipsa elementelor care fac ca acele facturi să nu poată fi considerate valabile și, astfel, să se poată discuta despre vreo eventuală rea credință a reclamantului în sensul Codului de procedura fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Dolj în nume propriu și pentru Administrația Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței nr. 360 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2010.