ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1819/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 2748 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel Craiova a fost admis recursul formulat de D.G.F.P. Dolj în numele și

pentru Administrația Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței

nr. 159 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Dolj, a fost casată

sentința atacată și a fost reținută cauza spre

soluționare în primă instanță, Curtea de Apel reținând

incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 din Legea nr.

554/2004.

Prin sentința nr. 360 din 13

octombrie 2009 Curtea de Apel Craiova a admis acțiunea reclamantului N.M. în

contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Dolj și Administrația

Finanțelor Publice Craiova și au fost anulate decizia nr. 14535 din

10 septembrie 2007 și decizia nr. 5883 din 8 octombrie 2007 emise de

pârâte.

Analizând pe fond acțiunea introductivă,

instanța a reținut că, prin actele administrative a căror

anulare se solicită, respectiv decizia nr. 14535 din 10 septembrie 2006

și decizia nr. 15883 din 8 octombrie 2006 emise de pârâtele D.G.F.P. Dolj

și Administrația Finanțelor Publice Craiova, a fost

stabilită răspunderea solidară a reclamantului N.M. cu SC

L.&M. SRL Leu pentru suma totală de 627.667,8 lei, reținându-se în

cauză incidența dispozițiilor art. 27 din O.G. nr. 92/2003.

Instanța a constatat că la

stabilirea răspunderii solidare a reclamantului s-a avut în vedere raportul

de inspecție fiscală nr. 5539 din 29 septembrie 2006 încheiat de D.G.F.P.

Dolj, care a reținut că societatea la care reclamantul N.M. era

administrator s-a aprovizionat cu marfă de la furnizori persoane juridice,

care nu există în baza de date a Ministerului Finanțelor Publice,

raport care a concluzionat că tranzacțiile cu aprovizionarea

respectivelor mărfuri sunt fictive.

Organul fiscal a apreciat că marfa reală,

care a făcut obiectul tranzacțiilor societății a fost

ascunsă cu rea credință a în vederea diminuării bazei impozabile,

situație care a provocat insolvabilitatea societății,

constatată prin procesul-verbal.

Instanța de fond a constatat că

au fost verificate facturile fiscale în temeiul cărora s-a dispus

antrenarea răspunderii reclamantului și s-a stabilit că acestea

îndeplinesc calitatea de document justificativ în sensul dispozițiilor

legale prevăzute de normele contabile.

De asemenea , instanța a

reținut că aceste facturi au fost înregistrate în contabilitate a

societății debitoare, situație în care se apreciază că

reclamantul nu se face vinovat de insolvabilitatea societății,

deoarece nu avea posibilitatea să cunoască dacă furnizorii de

mărfuri aveau o situație juridică neclară, în

condițiile în care înscrisurile pe care le-au emis aveau aparența de

legalitate.

Astfel, instanța de fond a apreciat

că administratorul societății nu a fost de rea-credință

și nu a provocat insolvabilitatea societății.

Împotriva acestei hotărâri, în termen

legal a declarat recurs D.G.F.P. Dolj, arătând , în esență următoarele:

Hotărârea instanței de fond este

lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a

legii, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Organele fiscale au constatat că SC

L.&M. SRL Leu, în perioada în care contestatorul era administrator, a

înstrăinat bunuri fără a achita sumele datorate bugetului de

stat, astfel că declararea eronată a obligațiilor către

bugetul de stat, ascunderea cu rea credință a bazei reale de

impozitare, precum și a bunurilor societății, au condus la

aplicarea art. 27 alin. (1) C. proc. fisc., fiind emisă decizia privind

răspunderea în solidar, nr. 14.535 din 10 septembrie 2007.

Unicul argument reținut de

instanța de judecată a fost acela că insolvabilitatea debitoarei

nu ar fi fost provocată cu rea intenție de către reclamant,

însă plângerea penală nu este singurul act emis de D.G.F.P. Dolj.

Astfel, a fost întocmit procesul verbal

nr. 5539/2006 în care s-a constatat că majoritatea tranzacțiilor încheiate

de debitoare au fost făcute cu persoane care nu există în baza de

date a Ministerului Finanțelor Publice sau care nu au depus

declarații de impozite și taxe la organele fiscale și,

totodată, au fost înregistrate în contabilitatea firmei documente ce nu

îndeplinesc calitatea de documente justificative, urmare a acestor

operațiuni comerciale și înregistrări contabile eronate, a fost

diminuată baza de impozitare în scopul sustragerii de la plata obligațiilor

către bugetul de stat.

Hotărârea primei instanțe este nelegală

și netemeinică, din analiza documentelor contabile rezultând că

debitele care au cauzat insolvabilitatea firmei provin din perioada în care reclamantul

era administrator și au fost vândute bunurile de natura stocurilor,

situație în care societatea comercială, cu rea credință, nu

și-a achitat obligațiile, astfel că organul fiscal avea dreptul legal

să emită decizia privind răspunderea solidară.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma criticilor formulate, precum și a prevederilor art. 304 si art.

304

1

C. proc. civ., recursul este nefondat și urmează a fi

respins ca atare, in conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. pentru considerentele ce vor fi expuse in continuare.

Prima instanță, a

reținut extrem de corect, prin raportare la prevederile art. 27 alin. (1)

lit. b) C. proc. fisc., ca pentru antrenarea răspunderii solidare a

administratorilor sau a asociaților este necesar ca starea de

insolvabilitate a firmei să fie cauzată cu rea credință de

către aceștia . Or, în speță , daca starea de

insolvabilitate nu este contestată, în ceea ce privește reaua

credință a reclamantului, pârâta nu a furnizat probe în acest sens

și , de asemenea, nu a invocat argumente suficient de puternice pentru a

demonstra aceasta. Susținerile pârâtei ca reclamantul se face vinovat de

înstrăinarea bunurilor societății comerciale SC „L.&M.” SRL

în scopul diminuării bazei impozabile, reprezintă simple

supoziții nesusținute de probe care să dovedească fără

echivoc că reclamantul a acționat în acest sens. Simplul fapt că

acesta era administrator al societății comerciale amintite într-o

perioadă în care debitele au cauzat insolvabilitatea societății

comerciale, nu dovedește reaua credință în exercitarea

funcției de administrator. În condițiile în care facturile fiscale

întocmite de către furnizorii despre care pârâta susține că

aveau o situație neclară, îndeplineau condițiile documentelor

justificative, așadar, se bucurau de aparenta de legalitate, nu i se poate

imputa domnului N.M. necunoasterea situației juridice a acelor furnizori.

Oricum, statutul furnizorilor, în lipsa altor elemente, nu face dovada relei

credințe despre care se vorbește în art. 27 C. proc. fisc.

Recurenta susține ca unicul

argument al instanței de fond, în privința lipsei relei intenții

a reclamantului, vizează furnizorii de mărfuri despre care s-a vorbit

in plângerea penală ,însă, conform altui document, procesul verbal

nr. 5539 din 29 septembrie 2006, majoritatea tranzacțiilor încheiate de SC

„L.&M.” SRL au fost făcute cu persoane care nu exista în baza de data

a Ministerului de Finanțe Publice sau care nu au depus declarații de

impozite și taxe, iar documentele înregistrate în contabilitatea firmei nu

îndeplinesc calitatea de document justificativ.

Înalta Curte observă că

argumentele reținute de prima instanța, referitor la inexistenta

relei credințe a reclamantului în privința facturilor fiscale din

dosarul 5504/63/2008, sunt perfect valabile și în privința procesului

verbal de control invocat de parat. Aceasta, în partea privitoare la

situația juridică a furnizorilor de marfă. În legătură

cu neîndeplinirea condițiilor cerute pentru ca facturile fiscale să

fie documente justificative, este de observat că pârâta nu aduce nici un

singur argument în susținerea afirmației sale, prin care să

demonstreze lipsa elementelor care fac ca acele facturi să nu poată fi

considerate valabile și, astfel, să se poată discuta despre vreo

eventuală rea credință a reclamantului în sensul Codului de

procedura fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.G.F.P.

Dolj în nume propriu și pentru Administrația Finanțelor Publice

Craiova împotriva sentinței nr. 360 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 aprilie 2010.