ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3364/2008

Respingând cererea de amânare, instanța de fond i-a încălcat dreptul la apărare garantat prin Constituție. Recurentul susține că, prin încheierea de ședință din 18 iunie 2007 s-au produs mai multe încălcări ale acestui drept la sensul că: în mod nejustificat nu s-a admis cererea de amânare deși părțile adverse nu s-au opus amânării; dat fiind că în ședință s-au depus înscrisuri, instanța trebuia să oblige partea să predea suficiente exemplare pentru a le comunica tuturor părților; nu s-a observat că cererea de apărare era prima formulată în cauză.

Decizia atacată s-a pronunțat cu încălcarea competenței altei instanțe, neluându-se în considerare clauza compromisorie inserată în contractul de cesiune, prin care părțile au convenit ca soluționarea eventualelor litigii să fie soluționată de Comisia de Arbitraj de pe lângă C.C.I. Brașov.

Instanța de apel a respins cererile în probațiune formulate, limitându-se doar la proba cu înscrisuri astfel că a fost pus în imposibilitatea de a dovedi aspecte importante în economia cauzei.

Sentința este nemotivată, instanța fondului limitându-se la a relua susținerile reclamanților.

S-a reținut greșit lipsa consimțământului întrucât decizia de vânzare a părților sociale deținute de SC R. SA la SC B.I. SRL a fost adoptată în ședința Consiliului de Administrație din 13 septembrie 2006, iar la 6 octombrie 2006 a fost adoptată hotărârea asociaților SC B.I. SRL prin care s-a aprobat intenția de cumpărare a părților sociale, cele două acte nefiind contestate. Se susține că, în cauză nici nu era nevoie de o hotărâre A.G.A. pentru că părțile sociale cesionate au reprezentat 2,6% din capitalul social. De asemenea se arată că prin Consiliul de Administrație, domnul P.I. a fost împuternicit să se ocupe de cesionarea părților sociale deși, în calitate de administrator al SC B. SRL nici nu avea nevoie de o asemenea împuternicire, în raport de prevederile art. 150 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care dau posibilitatea administratorului să înstrăineze active a căror valoare să nu depășească 10% din valoarea totală a activelor societății. Intimații au depus întâmpinare la 8 septembrie 2008 prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că motivele de recurs sunt preluate din apel și vizează nelegalitatea sentinței și nu a deciziei atacate. Se susține că singurele motive de recurs care ar putea fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sunt pretinsa încălcare a competenței și a art. 156 C. proc. civ. care însă, nu sunt fondate. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele motive: Referitor la motivele ce vizează încălcarea dreptului la apărare se constată că au fost respectate prevederile art. 112 pct. 5 C. proc. civ., pârâtului fiindu-i comunicate înscrisurile depuse de reclamanți în dovedirea acțiunii pentru termenul din 2 mai 2007. Corect au fost aplicate și dispozițiile art. 156 C. proc. civ. conform cu care – instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată- în sensul că instanța nu este obligată să acorde un nou termen de judecată, aceasta constituind o simplă facultate prevăzută de lege. Acordarea amânărilor în temeiul prevederilor menționate este atributul suveran de apreciere al instanței care poate refuza o asemenea solicitare în situația în care constată că cererea nu este temeinic motivată. De altfel, instanța a dat eficiență prevederilor alin. (2) în sensul că a amânat pronunțarea, oferind părții posibilitatea de a depune concluzii scrise. Nu pot fi primite nici criticile ce vizează încălcarea competenței materiale a instanței dată fiind măsura convențională a clauzei compromisorii inserată în contractul de cesiune, contract față de care reclamanții au calitatea de terți. De asemenea, sunt nefondate criticile ce țin de presupusa nemotivare a sentinței, constatându-se respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Relativ la soluția dată cererii de apel, Înalta Curte constată că sunt fondate motivele întemeiate pe aplicarea greșită a legii. Astfel, s-a reținut greșit că, la data perfectării contractului de cesiune a lipsit consimțământul SC R. SA întrucât decizia de vânzare a părților sociale deținute de SC R. SA la SC B.I. SRL a fost adoptată în ședința Consiliului de Administrație al SC R. SA din 13 septembrie 2006 și nu în hotărârea A.G.A. din 6 octombrie 2006 prin care s-a votat doar necesitatea adoptării unei măsuri de creștere a eficienței, inclusiv prin vânzarea de active. Prin această decizie, ce nu a fost atacată, numitul P.I. a fost împuternicit să se ocupe de vânzarea părților sociale. Mai mult, în calitatea sa de administrator al SC B. SRL, acesta nici nu ar fi avut nevoie de o aprobare a adunării generale în raport de faptul că părțile sociale înstrăinate reprezentau 6% din valoarea totală a activelor societății [art. 150 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificată prin Legea nr. 441/2006]. Pe de altă parte, instanța a făcut aplicarea greșită și a prevederilor art. 54 din Legea nr. 31/1990 când, deși a reținut denunțarea unilaterală a contractului de administrare încheiat cu SC I. SRL la 18 decembrie 2006 (cu o zi înainte de perfectarea cesiunii) a considerat că acesta nu produce efecte întrucât a fost publicată în Monitorul Oficial în ianuarie 2007. Instanța de apel a făcut o confuzie între efectele de opozabilitate față de terți și condițiile de validitate ale acestor acte, dat fiind că reclamanții nu sunt terți față de SC R. SA, ci acționari ai acesteia. Mai mult, chiar și în situația în care s-ar fi constatat o depășire a limitelor mandatului administratorului, sancțiunea actelor încheiate nu ar fi constat în nulitatea acestora, ci într-o eventuală răspundere a acestuia pentru prejudiciul cauzat. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite recursul în sensul art. 312 C. proc. civ. și va modifica decizia atacată în sensul că se va admite apelul pârâtului cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.