ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3364/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2592 din 18 iunie 2007, Tribunalul

Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a admis cererile

formulate de reclamanții M.E. și G.B.D., inclusiv cele din dosarele conexate nr.

3408/62/2007 și nr. 3405/62/2007 și C.V., T.G.A. și B.M.L.

S-a constatat nulitatea

contractelor de cesiune din data de 19 decembrie 2006 încheiate între pârâta SC

R. SA în calitate de cedent și pârâții H.L., C.V., T.G.A. și B.M.L., în

calitate de cesionari, cu privire la părțile sociale deținute la SC B. SRL.

Prin acțiune, reclamanții M.E.

și G.B.D. au investit instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute a

contractelor de cesiune din 19 decembrie 2006 încheiate între pârâta SC R.F.

SA, H.L., C.V., T.G.A. și B.M.L., acțiune prin care au invocat nevalabilitatea

consimțământului SC R.F. SA, cauza ilicită a contractului și încălcarea

dispozițiilor art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că societatea pârâtă a cedat – la 19 decembrie 2006

– către ceilalți părți, un număr de 230,2 și respectiv 60 părți sociale pe care

le deținea la SC B.I. SRL, cesiune efectuată în baza hotărârii A.G.O.A. din 27

aprilie 2006.

S-a mai avut în vedere că

prin sentința nr. 15 din 15 martie 2007 a Tribunalului Brașov s-a constatat

nulitatea absolută a hotărârii mai sus arătate situație în care consimțământul

exprimat prin contractul de cesiune nu a fost valabil exprimat mai ales că prin

sentință s-a anulat și împuternicirea Consiliului de Administrație a societății

pârâte.

Pe de altă parte, instanța a

constatat că actele au fost încheiate de societate prin numitul P.I. care nu

putea angaja valabil societatea.

Apelul formulat de pârâtul B.M.L.

împotriva sentinței a fost respins prin decizia nr. 9 din 29 ianuarie 2008 a

Curții de Apel Brașov, secția comercială.

În considerentele deciziei

s-a reținut că susținerea reclamanților în sensul încălcării dreptului la

apărare și a normelor de competență materială nu se confirmă întrucât

reclamanții sunt terți atât față de actele de cesiune, cât și față de clauza

compromisorie, iar înscrisurile de care reclamanții au înțeles să se folosească

i-au fost comunicate conform art. 112 pct. 5 C. proc. civ. pentru termenul din

2 mai 2007, cererea de amânare fiind corect respinsă.

Pe fondul cauzei, instanța

apelului a considerat că s-a constatat greșit nulitatea contractelor de cesiune

motivat de anularea A.G.O.A. din 21 septembrie 2006 prin sentința nr. 15 din 15

martie 2007, întrucât decizia de vânzare a părților sociale a fost adoptată în

ședința Consiliului de Administrație din 13 septembrie 2006, ca neconstituind

act de executare a hotărârii adunării generale prin care s-a votat doar

necesitatea adoptării unor măsuri de creștere a eficienței, inclusiv prin

acțiune.

Cu privire la hotărârea

Consiliului de Administrație s-a precizat că, în lipsa unei hotărâri a adunării

generale care s-ă cenzureze ori să-i dea girul, decizia nefiind validă, ci nulă

absolut pentru lipsa capacității SC R. SA de a cesiona.

De asemenea, societatea nu a

exprimat un consimțământ valabil întrucât P.I. a avut calitatea de membru al

consiliului de administrație, având atribuții de gestiune alături de ceilalți

membri ai Consiliului de Administrație ca organism colectiv. Or, hotărârea

Consiliului de Administrație nu echivalează cu hotărârea adunării generale care

să-i confere domnului P.I. un drept de reprezentare, nefiind aplicate

prevederile art. 150 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Pe de altă parte, deși

contractul de administrare încheiat cu SC I. SRL a fost denunțat unilateral cu

o zi înainte de semnarea actelor de cesiune (18 decembrie 2006), el a fost

depus împreună cu cererea de mențiuni la Registrul Comerțului, în data de 20

decembrie 2006, după semnarea actelor de cesiune. Astfel, s-a constatat că la

19 decembrie 2006, societatea SC R.F. SA era reprezentată legal de B.M.L. ce

putea fi înlocuit – în situații excepționale de C.V.

Pentru aceste motive

instanța a reținut lipsa consimțământului societății.

În ce privește cauza ilicită

s-a considerat că nu se poate vorbi de o deturnare a interesului social la

interesul reclamanților, motiv pentru care nu se confirmă.

Împotriva acestei decizii a

formulat recurs reclamantul care a invocat motivele de nelegalitate

reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în

susținerea cărora arată următoarele:

amânare, instanța de fond i-a încălcat dreptul la apărare garantat prin

Constituție.

Recurentul susține că, prin

încheierea de ședință din 18 iunie 2007 s-au produs mai multe încălcări ale acestui

drept la sensul că: în mod nejustificat nu s-a admis cererea de amânare deși

părțile adverse nu s-au opus amânării; dat fiind că în ședință s-au depus

înscrisuri, instanța trebuia să oblige partea să predea suficiente exemplare

pentru a le comunica tuturor părților; nu s-a observat că cererea de apărare

era prima formulată în cauză.

pronunțat cu încălcarea competenței altei instanțe, neluându-se în considerare

clauza compromisorie inserată în contractul de cesiune, prin care părțile au

convenit ca soluționarea eventualelor litigii să fie soluționată de Comisia de

Arbitraj de pe lângă C.C.I. Brașov.

respins cererile în probațiune formulate, limitându-se doar la proba cu

înscrisuri astfel că a fost pus în imposibilitatea de a dovedi aspecte

importante în economia cauzei.

instanța fondului limitându-se la a relua susținerile reclamanților.

consimțământului întrucât decizia de vânzare a părților sociale deținute de SC

R. SA la SC B.I. SRL a fost adoptată în ședința Consiliului de Administrație

din 13 septembrie 2006, iar la 6 octombrie 2006 a fost adoptată hotărârea

asociaților SC B.I. SRL prin care s-a aprobat intenția de cumpărare a părților

sociale, cele două acte nefiind contestate.

Se susține că, în cauză nici

nu era nevoie de o hotărâre A.G.A. pentru că părțile sociale cesionate au

reprezentat 2,6% din capitalul social.

De asemenea se arată că prin

Consiliul de Administrație, domnul P.I. a fost împuternicit să se ocupe de

cesionarea părților sociale deși, în calitate de administrator al SC B. SRL nici

nu avea nevoie de o asemenea împuternicire, în raport de prevederile art. 150 alin.

(1) din Legea nr. 31/1990 care dau posibilitatea administratorului să

înstrăineze active a căror valoare să nu depășească 10% din valoarea totală a

activelor societății.

Intimații au depus

întâmpinare la 8 septembrie 2008 prin care au solicitat respingerea recursului

ca nefondat, considerând că motivele de recurs sunt preluate din apel și

vizează nelegalitatea sentinței și nu a deciziei atacate. Se susține că

singurele motive de recurs care ar putea fi încadrate în motivele de casare

prevăzute de lege sunt pretinsa încălcare a competenței și a art. 156 C. proc.

civ. care însă, nu sunt fondate.

Analizând decizia atacată

prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat

pentru următoarele motive:

Referitor la motivele ce

vizează încălcarea dreptului la apărare se constată că au fost respectate

prevederile art. 112 pct. 5 C. proc. civ., pârâtului fiindu-i comunicate

înscrisurile depuse de reclamanți în dovedirea acțiunii pentru termenul din 2

mai 2007.

Corect au fost aplicate și

dispozițiile art. 156 C. proc. civ. conform cu care – instanța va putea da un

singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată- în sensul că instanța

nu este obligată să acorde un nou termen de judecată, aceasta constituind o simplă

facultate prevăzută de lege.

Acordarea amânărilor în

temeiul prevederilor menționate este atributul suveran de apreciere al

instanței care poate refuza o asemenea solicitare în situația în care constată

că cererea nu este temeinic motivată. De altfel, instanța a dat eficiență

prevederilor alin. (2) în sensul că a amânat pronunțarea, oferind părții

posibilitatea de a depune concluzii scrise.

Nu pot fi primite nici

criticile ce vizează încălcarea competenței materiale a instanței dată fiind

măsura convențională a clauzei compromisorii inserată în contractul de cesiune,

contract față de care reclamanții au calitatea de terți.

De asemenea, sunt nefondate

criticile ce țin de presupusa nemotivare a sentinței, constatându-se

respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Relativ la soluția dată

cererii de apel, Înalta Curte constată că sunt fondate motivele întemeiate pe

aplicarea greșită a legii.

Astfel, s-a reținut greșit

că, la data perfectării contractului de cesiune a lipsit consimțământul SC R.

SA întrucât decizia de vânzare a părților sociale deținute de SC R. SA la SC

B.I. SRL a fost adoptată în ședința Consiliului de Administrație al SC R. SA

din 13 septembrie 2006 și nu în hotărârea A.G.A. din 6 octombrie 2006 prin care

s-a votat doar necesitatea adoptării unei măsuri de creștere a eficienței,

inclusiv prin vânzarea de active.

Prin această decizie, ce nu

a fost atacată, numitul P.I. a fost împuternicit să se ocupe de vânzarea

părților sociale.

Mai mult, în calitatea sa de

administrator al SC B. SRL, acesta nici nu ar fi avut nevoie de o aprobare a

adunării generale în raport de faptul că părțile sociale înstrăinate

reprezentau 6% din valoarea totală a activelor societății [art. 150 alin. (1)

din Legea nr. 31/1990, modificată prin Legea nr. 441/2006].

Pe de altă parte, instanța a

făcut aplicarea greșită și a prevederilor art. 54 din Legea nr. 31/1990 când,

deși a reținut denunțarea unilaterală a contractului de administrare încheiat

cu SC I. SRL la 18 decembrie 2006 (cu o zi înainte de perfectarea cesiunii) a

considerat că acesta nu produce efecte întrucât a fost publicată în Monitorul

Oficial în ianuarie 2007.

Instanța de apel a făcut o

confuzie între efectele de opozabilitate față de terți și condițiile de

validitate ale acestor acte, dat fiind că reclamanții nu sunt terți față de SC

R. SA, ci acționari ai acesteia.

Mai mult, chiar și în

situația în care s-ar fi constatat o depășire a limitelor mandatului

administratorului, sancțiunea actelor încheiate nu ar fi constat în nulitatea

acestora, ci într-o eventuală răspundere a acestuia pentru prejudiciul cauzat.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte va admite recursul în sensul art. 312 C. proc. civ. și va

modifica decizia atacată în sensul că se va admite apelul pârâtului cu

consecința respingerii acțiunii reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite, recursul declarat de

pârâtul B.M.L. împotriva deciziei nr. 9/AP din 29 ianuarie 2008 a Curții de

Apel Brașov, secția comercială, pe care o modifică, în sensul că admite apelul

declarat de pârâtul B.M.L. împotriva sentinței comerciale nr. 2592 din 18 iunie

2007 a Tribunalului Brașov, secția comercială, de contencios administrativ, pe

care o schimbă în tot și respinge cererile conexe formulate de reclamanții G.B.D.

și M.E., ca neîntemeiate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2008.