ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4156/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanta J.M. a chemat în judecată pârâtul C.U.N.B.R. solicitând anularea deciziei nr. 354 din 18 iunie 2008 adoptată de pârât și înscrierea sa ca avocat al B.C., cu scutire de examen în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este doctor în drept din anul 2004, conferențiar universitar din vara anului 2008, având o vastă experiență profesională recunoscută și pe plan internațional. A desfășurat activitate în consultanță internațională în România, a participat ca expert juridic în proiecte de asistentă tehnică internațională finanțate de U.E., din care două au vizat reforma justiției în România, având și studii de specialitate efectuate la universități de prestigiu din străinătate.

Reclamanta a mai precizat că a depus cerere de admitere în profesia de avocat cu scutire de examen la data de 05 iulie 2006 atașând dovada obținerii titlului de doctor în drept, precum și actele care atestă pregătirea profesională. Prin hotărârea nr. 4 din 20 octombrie 2006, B.C. a respins cererea din motive subiective, neprofesionale și nelegale, iar în urma admiterii contestației a fost organizat un examen în prezența a patru membrii ai B.C., cererea fiind respinsă din nou. Contestația formulată împotriva hotărârii de respingere a cererii a fost respinsă de pârât prin Decizia nr. 354/2008 având în vedere că reclamanta nu posedă cunoștințele necesare pentru exercitarea profesiei de avocat.

La termenul de judecată din 27 octombrie 2008, instanța de fond a pus în discuția părților, din oficiu, necesitatea citării în calitate de pârât și a B.C., față de împrejurarea că prin decizia contestată a fost soluționată contestația formulată de reclamantă împotriva hotărârii B.C. de respingere a cererii de intrare fără examen în profesia de avocat. Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită anularea celor două hotărâri și înțelege să se judece în contradictoriu cu U.N. B.R., C. U.N. B.R. și B.C. Prin sentința civilă nr. 692 din 23 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, atât acțiunea reclamantei cât și cererea U.N.B.R.

de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în urma interviului, c omisia a apreciat activitatea didactică, științifică și editorială a petentei, axată în special pe domeniul dreptului comunitar, dar a considerat că aceasta nu este suficientă pentru exercitarea practică a profesiei de avocat. Această apreciere a fost întocmită pe baza punctelor de vedere exprimate de fiecare dintre cei patru membri ai comisiei de interviu care au considerat că reclamanta nu are cunoștințe profesionale minim necesare în domeniul dreptului civil, penal sau familiei, reținând o prezentare sumară, imprecisă sau greșită a temelor profesionale puse în discuție în cadrul interviului.

Instanța de fond a mai apreciat că în condițiile în care rezultatul verificării cunoștințelor nu a fost unul favorabil reclamantei, care să ateste deținerea unui minim de cunoștințe pentru exercitarea în bune condiții a profesiei de avocat, soluția de respingere a cererii de primire în profesie fără examen este legală. Susținerea reclamantei din notele scrise conform căreia îndeplinește toate cerințele prevăzută de art. 11 din Legea nr. 51/1995 nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei, având în vedere că respingerea cererii nu a fost întemeiată pe neîndeplinirea uneia sau a unora dintre aceste condiții legale. Hotărârea B.C.

este motivată, în preambulul acesteia făcându- se referire la verificarea cunoștințelor reclamantei, această împrejurare de fapt constituind motivul avut în vedere la respingerea cererii, neputându-se reține încălcarea dispozițiile art. 21 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, care stabilesc pronunțarea de către consiliul baroului a unei hotărâri motivate asupra cererii de primire în profesie. De asemenea, instanța de fond a respins și cererea pârâtei U.N.B.R. de acordare a cheltuielilor de judecată față de împrejurarea că nu a fost depusă la dosar dovada achitării onorariului de avocat. Împotriva acestei hotărâri reclamanta M.J. și pârâta U.N.B.R. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

I. Reclamanta M.J. în motivarea recursului arată că sentința recurată este netemeinică și nelegală având în vedere dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta consideră că susținerile primei instanțe sunt netemeinice și nelegale pentru considerentul că prevederea legală „poate fi primit în profesie”, inserată în cuprinsul art. 16 alin. (2) din aceeași lege, trebuie înțeleasă în sensul că dacă o persoană aflată în una dintre situațiile limitativ prevăzute de acest text, solicită primirea în profesie cu scutire de examen, cererea trebuie să fie admisă, dacă sunt îndeplinite si celelalte condiții de înscriere în avocatură. Prin urmare, contrar celor reținute de către prima instanță, textul art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 51/1995 stabilește un drept față de persoanele care îndeplinesc condițiile legale pentru admiterea în profesia de avocat si nu o posibilitate sau o facultate.

Drept consecință, măsura refuzului primirii în profesia de avocat cu scutire de examen nu poate fi discreționară, iar când în urma verificării se constată îndeplinirea condițiilor legale, de către persoana care a formulat o atare cerere, textul legal amintit dă naștere în favoarea acesteia a unui drept care trebuie recunoscut legal. Recurenta mai susține că hotărârea adoptată nu este motivată, C.B. reținând, fără însă a prezenta vreo argumentare, că reclamanta nu ar întruni condițiile pentru a fi primită în profesia de avocat cu scutire de examen. Pentru acest considerent, apreciază că actul administrativ emis de către Consiliul B.C., contrar celor reținute de către prima instanță, încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, care impun obligativitatea motivării hotărârii adoptate.

Aprecierile Consiliului B.C. cum că nu ar deține cunoștințele necesare exercitării profesiei de avocat, însușite de către Consiliul U.N.B.R. ca motivație ce a stat la baza respingerii contestației , reprezintă o exercitare abuzivă și discreționară a atribuțiilor conferite organelor profesiei. Recurenta mai consideră că actele contestate sunt nelegale pentru considerentul că deține titlul de doctor în drept, calitate ce i-a fost conferită încă anterior depunerii cererii, această situație îndreptățind-o să solicite primirea în profesie, cu scutire de examen. II. Pârâta U.N.B.R. prin recursul formulat susține că la termenul din 23 februarie 2009 nu a avut posibilitatea să facă dovada achitării onorariului de avocat, însă acesta a fost plătit din 3 septembrie 2008, depunând actele doveditoare.

Recurenta-pârâtă consideră că potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanța de fond trebuia să oblige reclamanta la plata cheltuielilor de judecată. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză precum și cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate: I. Cu privire la recursul formulat de M.J.

Primirea în profesia de avocat se obține pe baza unui examen organizat de barou, iar la cerere poate fi primit în profesie cu scutire de examen și cel care până la data primirii a îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care-l fac nedemn de profesia de avocat. Această dispoziție este considerată de instanța de fond ca fiind o excepție de la regula generală și nu constituie un drept de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, ci numai o posibilitate, lăsând organelor abilitate ale U.A. să decidă pentru fiecare caz în parte. Prevederile art. 16 din Legea nr. 51/1995 republicată și modificată, instituie regula generală pentru primirea în profesia de avocat, examenul, dar și excepția-scutirea de examen.

Pentru primirea în profesia de avocat cu scutire de examen, legiuitorul a folosit sintagma „la cerere poate fi primit în profesie ...”. Este evident că norma este supletivă și nu imperativă, fiind la latitudinea organelor abilitate dacă cel care a formulat o astfel de cerere va beneficia sau nu de scutire de examen. Refuzul nu trebuie însă să fie nejustificat și acest aspect este analizat de instanța de contencios administrativ. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a răspuns corespunzător unor întrebări legate de dreptul civil, penal sau familiei, reținând o prezentare sumară, imprecisă sau greșită a temelor profesionale puse în discuție, în mod legal i-a determinat pe pârâți să refuze ca aceasta să fie primită în profesie, fără examen.

Însăși Legea nr. 51/1995, conferă acest drept de apreciere pârâților. Prin urmare, recurenta nu are un drept prevăzut de lege pentru a fi primită în profesia de avocat cu scutire de examen. Rațiunile pentru care pârâții au respins cererea recurentei au fost arătate prin actele contestate și înscrisurile care au stat la baza adoptării acestora. Numai membrii comisie pot stabili dacă răspunsurile la întrebări, sunt convingătoare, instanța de judecată neputând să se substituie comisiei. Nicio dispoziție legală nu interzice susținerea unui interviu cu ocazia luării deciziei de intrare în profesia de avocat fără examen, astfel încât pârâții au dreptul să intervieveze candidații. Refuzul este nejustificat potrivit art. 2 din Legea nr. 554/2004 nemodificată (în vigoare la data formulării cererii) dacă exprimarea explicită a voinței de a nu rezolva cererea este făcută cu exces de putere.

La rândul său, excesul de putere era definit ca exercitarea dreptului de apărare prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege. Aprecierea pârâților nu a încălcat drepturile recurentei-reclamante, prevăzute de lege, deoarece Legea nr. 51/1995 nu califică scutirea de examen pentru intrarea în profesia de avocat ca un drept propriu – zis, ci numai condiționat de acordul organelor de conducere. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate în recurs sunt neîntemeiate, în cauză nefiind incident art. 304 pct. 9, astfel cum susține recurenta, instanța de fond pronunțând o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

II Cu privire la recursul formulat de U.N.B.R. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ.: „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari. față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 C . proc. civ.) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Așadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată sunt cuprinse acele sume de bani care în mod real necesar și rezonabil au fost plătite sau urmează a fi plătite de partea care a câștigat procesul în timpul și în legătură eu acel litigiu. Pentru a dispune în sensul admiterii cererii era necesar ca pârâta să facă dovada că suma solicitată reprezintă cheltuielile ocazionate cu susținerea intereselor în cauza de față, prin prezentarea unor documente justificative care să stabilească că suma de bani reprezintă onorariul avocațial.

Potrivit art. 132 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute in interesul clientului său, onorariile urmând a fi stabilite în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului. În temeiul art. 129 alin. ( 1) C. proc. civ., partea are obligația de a proba cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, regula fiind că dovada cheltuielilor de judecată se face cu acte, documente sau înscrisuri justificative. Deci, pârâta era obligată să depună copia convenției de asistență judiciară, semnată cu avocatul acesteia, precum și decontul în baza cărora instanța de judecată în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., putea să oblige reclamanta la plata acestora. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată reținând faptul că, la dosar, nu a fost depusă dovada achitării onorariului de avocat. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de M.J. și U.N.B.R., împotriva sentinței civile nr. 692 din 23 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2009.