ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4156/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4156/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

reclamanta

J.M. a chemat în judecată pârâtul C.U.N.B.R. solicitând anularea deciziei nr. 354

din 18 iunie 2008 adoptată de

pârât și înscrierea sa ca avocat al B.C., cu

scutire de examen în

temeiul

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.

În motivarea

acțiunii reclamanta a arătat că este doctor în drept din anul

2004,

conferențiar universitar din vara anului 2008, având o vastă experiență

profesională

recunoscută și pe plan internațional. A desfășurat activitate în

consultanță

internațională în România, a participat ca expert juridic în proiecte de

asistentă

tehnică internațională finanțate de U.E., din care două au vizat reforma

justiției în România, având și

studii de specialitate efectuate la universități de prestigiu din străinătate.

Reclamanta a

mai precizat că a depus cerere de admitere în profesia de avocat

cu scutire de

examen la data de 05 iulie 2006 atașând dovada obținerii titlului de

doctor în

drept, precum și actele care atestă pregătirea profesională.

Prin hotărârea

nr. 4 din 20 octombrie 2006, B.C. a respins cererea din motive

subiective,

neprofesionale și nelegale, iar în urma admiterii contestației a fost

organizat un

examen în prezența a patru membrii ai B.C., cererea fiind

respinsă din nou.

Contestația

formulată împotriva hotărârii de respingere a cererii a fost

respinsă de

pârât prin Decizia nr. 354/2008 având în vedere că reclamanta nu

posedă

cunoștințele necesare pentru exercitarea profesiei de avocat.

La termenul de

judecată din 27 octombrie 2008, instanța de fond a pus în discuția

părților, din oficiu, necesitatea

citării în calitate de pârât și a B.C., față de

împrejurarea că prin decizia contestată a fost soluționată contestația

formulată de

reclamantă împotriva

hotărârii B.C. de respingere a cererii de intrare

fără examen în

profesia de avocat.

Ulterior,

reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită anularea celor

două hotărâri

și înțelege să se judece în contradictoriu cu U.N.

B.R., C.

U.N.

B.R. și B.C.

Prin sentința

civilă nr. 692 din 23 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, atât acțiunea

reclamantei cât și cererea U.N.B.R. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în urma interviului,

c

omisia

a apreciat activitatea didactică, științifică și editorială a

petentei, axată

în special pe domeniul dreptului comunitar, dar a considerat că

aceasta nu

este suficientă pentru exercitarea practică a profesiei de avocat.

Această

apreciere a fost întocmită pe baza punctelor de vedere exprimate de

fiecare dintre

cei patru membri ai comisiei de interviu care au considerat că

reclamanta nu

are cunoștințe profesionale minim necesare în domeniul dreptului

civil, penal

sau familiei, reținând o prezentare sumară, imprecisă sau greșită a

temelor profesionale puse în

discuție în cadrul interviului.

Instanța de

fond a mai apreciat că în condițiile în care rezultatul verificării

cunoștințelor nu a fost unul favorabil reclamantei, care să ateste deținerea

unui minim de cunoștințe pentru exercitarea

în bune condiții a profesiei de

avocat, soluția de respingere a cererii de primire în

profesie fără examen este legală.

Susținerea

reclamantei din notele scrise conform căreia îndeplinește toate cerințele prevăzută

de art.

11 din Legea nr. 51/1995 nu prezintă relevanță în soluționarea

cauzei, având în vedere că

respingerea cererii nu a fost întemeiată pe

neîndeplinirea

uneia sau a unora dintre aceste condiții legale.

Hotărârea B.C.

este motivată, în preambulul acesteia făcându-

se referire la verificarea

cunoștințelor reclamantei, această împrejurare de fapt

constituind

motivul avut în vedere la respingerea cererii, neputându-se reține

încălcarea dispozițiile

art. 21 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, care stabilesc

pronunțarea de

către consiliul baroului a unei hotărâri motivate asupra cererii de

primire în profesie.

De asemenea,

instanța de fond a respins și cererea pârâtei U.N.B.R. de acordare a

cheltuielilor

de judecată față de împrejurarea că nu a fost depusă la dosar dovada

achitării onorariului de avocat.

Împotriva acestei hotărâri

reclamanta M.J. și pârâta U.N.B.R. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

I. Reclamanta M.J. în motivarea

recursului arată că sentința recurată este netemeinică și nelegală având în

vedere dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta consideră că susținerile

primei instanțe sunt netemeinice și nelegale pentru considerentul că prevederea

legală „poate fi primit în profesie”, inserată în cuprinsul art. 16 alin. (2)

din aceeași lege, trebuie înțeleasă în sensul că dacă o persoană aflată în una

dintre situațiile limitativ prevăzute de acest text, solicită primirea în

profesie cu scutire de examen, cererea trebuie să fie admisă, dacă sunt

îndeplinite si celelalte condiții de înscriere în avocatură.

Prin urmare, contrar celor reținute

de către prima instanță, textul art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 51/1995

stabilește un drept față de persoanele care îndeplinesc condițiile legale

pentru admiterea în profesia de avocat si nu o posibilitate sau o facultate.

Drept consecință, măsura refuzului

primirii în profesia de avocat cu scutire de examen nu poate fi discreționară,

iar când în urma verificării se constată îndeplinirea condițiilor legale, de

către persoana care a formulat o atare cerere, textul legal amintit dă naștere

în favoarea acesteia a unui drept care trebuie recunoscut legal.

Recurenta mai susține că hotărârea

adoptată nu este motivată, C.B. reținând, fără însă a prezenta vreo

argumentare, că reclamanta nu ar întruni condițiile pentru a fi primită în

profesia de avocat cu scutire de examen.

Pentru acest considerent, apreciază

că actul administrativ emis de către Consiliul B.C., contrar celor reținute de

către prima instanță, încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Statutul

profesiei de avocat, care impun obligativitatea motivării hotărârii adoptate.

Aprecierile

Consiliului

B.C. cum că nu ar deține cunoștințele necesare exercitării profesiei de

avocat,

însușite de către Consiliul U.N.B.R. ca motivație ce a stat la baza respingerii

contestației

, reprezintă o exercitare abuzivă și discreționară a atribuțiilor

conferite organelor

profesiei.

Recurenta mai consideră

că actele contestate

sunt nelegale pentru considerentul că deține

titlul de doctor în drept, calitate

ce i-a fost conferită încă anterior

depunerii

cererii, această situație îndreptățind-o să solicite primirea în profesie, cu

scutire de examen.

II. Pârâta U.N.B.R.

prin recursul formulat susține că la termenul din 23 februarie 2009 nu a avut posibilitatea

să facă dovada achitării onorariului de avocat, însă acesta a fost plătit din 3

septembrie 2008, depunând actele doveditoare.

Recurenta-pârâtă

consideră că potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanța

de fond trebuia să oblige reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând cauza și sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente în cauză precum și cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluție instanța

a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

I. Cu privire la recursul formulat

de M.J.

Primirea în profesia de avocat se

obține pe baza unui examen organizat de barou, iar la cerere poate fi primit în

profesie cu scutire de examen și cel care până la data primirii a îndeplinit

funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau

jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din

motive disciplinare care-l fac nedemn de profesia de avocat.

Această dispoziție este considerată

de instanța de fond ca fiind o excepție de la regula generală și nu constituie

un drept de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, ci numai o

posibilitate, lăsând organelor abilitate ale U.A. să decidă pentru fiecare caz

în parte.

Prevederile art. 16 din Legea nr. 51/1995

republicată și modificată, instituie regula generală pentru primirea în

profesia de avocat, examenul, dar și excepția-scutirea de examen.

Pentru primirea în profesia de

avocat cu scutire de examen, legiuitorul a folosit sintagma „la cerere poate fi

primit în profesie ...”.

Este evident că norma este supletivă

și nu imperativă, fiind la latitudinea organelor abilitate dacă cel care a

formulat o astfel de cerere va beneficia sau nu de scutire de examen.

Refuzul nu trebuie însă să fie

nejustificat și acest aspect este analizat de instanța de contencios

administrativ.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă

nu a răspuns corespunzător unor întrebări legate de dreptul civil, penal sau familiei,

reținând o prezentare sumară, imprecisă sau greșită a temelor profesionale puse

în discuție, în mod legal i-a determinat pe pârâți să refuze ca aceasta să fie

primită în profesie, fără examen.

Însăși Legea nr. 51/1995, conferă

acest drept de apreciere pârâților.

Prin urmare, recurenta nu are un drept

prevăzut de lege pentru a fi primită în profesia de avocat cu scutire de

examen.

Rațiunile pentru care pârâții au

respins cererea recurentei au fost arătate prin actele contestate și

înscrisurile care au stat la baza adoptării acestora.

Numai membrii comisie pot stabili

dacă răspunsurile la întrebări, sunt convingătoare, instanța de judecată

neputând să se substituie comisiei.

Nicio dispoziție legală nu interzice

susținerea unui interviu cu ocazia luării deciziei de intrare în profesia de

avocat fără examen, astfel încât pârâții au dreptul să intervieveze candidații.

Refuzul este nejustificat potrivit art.

2 din Legea nr. 554/2004 nemodificată (în vigoare la data formulării cererii)

dacă exprimarea explicită a voinței de a nu rezolva cererea este făcută cu

exces de putere.

La rândul său, excesul de putere era

definit ca exercitarea dreptului de apărare prin încălcarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de

lege.

Aprecierea pârâților nu a încălcat

drepturile recurentei-reclamante, prevăzute de lege, deoarece Legea nr. 51/1995

nu califică scutirea de examen pentru intrarea în profesia de avocat ca un

drept propriu – zis, ci numai condiționat de acordul organelor de conducere.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile formulate în recurs sunt neîntemeiate, în cauză

nefiind incident art. 304 pct. 9, astfel cum susține recurenta, instanța de

fond pronunțând o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

II

Cu privire la recursul formulat de U.N.B.R.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc.

civ.: „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru,

taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea

martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va

dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al

aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit

cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata

motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari. față de valoarea pricinii sau

munca îndeplinită de avocat.

Partea care a câștigat procesul nu

va putea obține rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274

C

. proc. civ.)

decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor

rezonabil. Așadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată sunt cuprinse

acele sume de bani care în mod real necesar și rezonabil au fost plătite sau

urmează a fi plătite de partea care a câștigat procesul în timpul și în

legătură eu acel litigiu.

Pentru a dispune în sensul admiterii

cererii era necesar ca pârâta să facă dovada că suma solicitată reprezintă

cheltuielile ocazionate cu susținerea intereselor în cauza de față, prin

prezentarea unor documente justificative care să stabilească că suma de bani

reprezintă onorariul avocațial.

Potrivit art. 132 alin. (1) din

Statutul profesiei de avocat, pentru activitatea sa profesională avocatul are

dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute in interesul

clientului său, onorariile urmând a fi stabilite în raport de dificultatea,

amploarea sau durata cazului.

În temeiul art. 129

alin. (

1) C. proc. civ., partea are

obligația de a proba cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, regula

fiind că dovada cheltuielilor de judecată se face cu acte, documente sau

înscrisuri justificative.

Deci, pârâta era obligată să depună

copia convenției de asistență judiciară, semnată cu avocatul acesteia, precum

și decontul în baza cărora instanța de judecată în temeiul dispozițiilor art. 274

C. proc. civ., putea să oblige reclamanta la plata acestora.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei

la plata cheltuielilor de judecată reținând faptul că, la dosar, nu a fost

depusă dovada achitării onorariului de avocat.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de M.J.

și U.N.B.R., împotriva sentinței civile nr. 692 din 23 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 octombrie 2009.