ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1935/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 3 octombrie 2007, reclamanta N.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.(în prezent M.E.C.I.), obligarea pârâtului să răspundă la contestația sa nr. 73585 din 26 martie 2007, în sensul aprobării cererii nr. 84370 din 25 octombrie 2006, privind echivalarea diplomei de studii superioare eliberată de Universitatea de Stat din Erevan, Facultatea de Drept și să-i elibereze un atestat în acest sens. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, între anii 1996-2000 a urmat în cadrul Facultății de Drept din Universitatea de Stat din Erevan, în Republica Armenia, studii universitare complete de 4 ani, ce îi confereau specialitatea de jurist.

În 2000 a venit în România, unde a urmat cursuri de limba română și apoi cursuri postuniversitare de specializare la Universitatea București – Facultatea de Drept specializarea Drept privat. Ulterior, din 27 septembrie 2002, a fost admisă la studii de doctorat la materia Dreptul comerțului internațional în cadrul catedrei de drept a A.S.E. La 25 octombrie 2006 a depus la C.N.R.E.D. o cerere privind echivalarea diplomei de studii superioare eliberată de Universitatea de Stat din Erevan, însă i s-a comunicat că pentru admiterea acestei cereri ar mai fi necesar să dea 14 examene (diferențe). Consideră reclamanta că admiterea sa la cursuri postuniversitare și ulterior, la doctorat constituie o recunoaștere a diplomei universitare, iar echivalarea diplomei trebuie să fie automată, nefiind necesar ca, din denumirea materiilor să reiasă apartenența națională, ci trebuie efectuate verificări privind curriculum-ul parcurs.

Prin contestația depusă a solicitat din nou echivalarea diplomei sale, însă la 6 aprilie 2007 a primit lista cu cele 14 examene de diferență și o adresă din care rezultă că dosarul său va fi reanalizat. Curtea d e Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 1307 din 23 aprilie 2008, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că atât întârzierea cât și imposibilitatea soluționării cererii și a contestației reclamantei se datorează culpei sale, aceasta nedovedind prin înscrisurile depuse de ce nu mai este necesar să dea diferențe, care au fost programele analitice după care se face formarea juridică inițială în Republica Armenia și nici programele parcurse la studiile postuniversitare ale Facultății de Drept din cadrul Universității București și la cursurile de doctorat de la A.S.E.

S-a mai reținut că, în condițiile inexistenței unui acord bilateral între România și Armenia, recunoașterea diplomei reclamantei se face în anumite condiții, fiind necesară dovada studierii în particular a reglementărilor juridice adoptate de România, așa cum impun prevederile art. 6.5 din Legea nr. 172/1998, art. 8 din Ordinul M.E.C. nr. 5820/2006 și ale Legii nr. 200/2004. S-au înlăturat susținerile reclamantei în sensul că admiterea sa la cursurile postuniversitare și la doctorat ar reprezenta o recunoaștere tacită a diplomei sale, prin aceea că aceasta așa zisă „recunoaștere” nu s-a făcut de către autoritatea abilitată de lege în acest sens, iar cât privește materiile studiate pe parcursul acestor studii acestea reprezintă numai un anumit segment al dreptului, nedemonstrând studierea întregii materii, așa cum este necesar.

Împotriva susmenționatei sentințe a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta N.L. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., prin conținutul acesteia fiind reiterată situația de fapt apreciată de recurentă ca suficient de clară în raport de actele depuse la dosar, soluția Curții de Apel București fiind criticată pentru: - neglijența de a analiza susținerile reclamantei și din perspectiva art. VI. 3 al Convenției cu privire la recunoașterea atestatelor obținute în învățământul superior în statele din regiunea Europei, adoptată la Lisabona la 11 aprilie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 172/1993; - greșita apreciere că nu se poate reține producerea unei vătămări a drepturilor reclamantei prin poziția exprimată de C.N.R.E.D, atâta vreme cât interesul vătămat rezultă chiar din faptul nesoluționării cererii privind echivalarea diplomei de studii superioare; - nesocotirea prevederilor H.G.

nr. 49/1999 și a art. 9 din Regulamentul de organizare și funcționare a C.N.R.E.D., potrivit acestuia din urmă printre alte temeiuri de echivalare automată a diplomei aflându-se și „precedentul”; în opinia recurentei un astfel de „precedent” se poate constitui de către instanțele de judecată prin analiza împrejurărilor speciale al fiecărui caz în parte, urmând ca acest temei să fie folosit de C.N.R.E.D. în cazuri similare. Totodată, recurenta a arătat că, presupunând că o echivalare automată nu este posibilă, instanța era datoare să rețină obligația legală a C.N.R.E.D. de a soluționa contestația formulate de ea. Prin întâmpinare, intimatul M.E.C.T. a solicitat menținerea ca legală și temeinică a soluției pronunțate de Curtea de Apel București, precizând că o recunoaștere automată a studiilor nu este posibilă decât pentru cetățenii ale căror state au încheiat cu România acorduri bilaterale în acest sens, ori cu Armenia nu a fost încheiat un acord în acest sens.

Examinând cauza prin prisma criticilor dezvoltate în cererea de recurs și punctate mai înainte, precum și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., având în vedere normele legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate. Obiectul cererii de chemare în judecată a vizat obligarea autorității pârâte M.E.C.T. să răspundă la contestația sa nr. 73585 din 26 martie 2007 în sensul aprobării cererii din 25 octombrie 2006 formulată de reclamanta N.L. pentru echivalarea diplomei de studii superioare eliberată de Universitatea de Stat din Erevan, Facultatea de Drept și să elibereze un atestat în acest sens. Judecătorul fondului a evaluat corect situația de fapt pe baza probatoriului administrat așa cum rezultă cu evidență din considerentele sentinței criticate.

În privința reglementărilor legale incidente în materia dedusă judecății au fost avute ca repere: Convenția cu privire la recunoașterea atestatelor obținute în învățământul superior în stare din regiunea Europei, adoptată la Lisabona la 11 aprilie 1997 sub egida Consiliului Europei și UNESCO și ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 172/1998 (art. VI. 5); art. 8 din Ordinul M.E.C. nr. 5820/2006 și Legea nr. 200/2004 privind recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România. S-a reținut în acest context că potrivit art. 1 din Convenția ratificată prin Legea nr. 172/1998 înțelesul termenului „recunoaștere” (în cadrul acestei convenții) este acela de „recunoaștere oficială de către o autoritate competentă a valorii unui atestat eliberat de o instituție de învățământ străină, în scopul de a permite accesul la activități educative și/sau la ocuparea unui loc de muncă”.

Din această perspectivă clară, au fost primite ca fiind corecte apărările pârâtului în sensul că în domeniul juridic nu se poate aplica recunoașterea automată a diplomei de studii din altă țară conform art. 8 din Ordinul M.E.C. nr. 5820/2006 și Legii nr. 200/2004, justificat și de specificul fiecărui sistem de drept al țărilor membre ale Uniunii Europene. S-a apreciat, corect de asemenea, că pentru echivalarea studiilor absolvite în Armenia reclamanta trebuie să susțină examene de diferență la un număr de 14 discipline – enumerate în adresa nr. X din 28 februarie 2007 emisă de C.N.R.E.D. –discipline care nu pot fi considerate materii opționale. Singura instituție abilitată cu „recunoașterea” în sensul Convenției adoptate la Lisabona la 11 aprilie 1997 este C.N.R.E.D., potrivit art. 1 alin. (2) din H.G.

nr. 49/1999, centru care funcționează la nivel de direcție în structura M.E.N. Punctând, ca răspuns la problemele ridicate prin cererea de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în cauză nu-și găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. VI. 3 din Convenția ratificată prin Legea nr. 172/1998, (conținutul acestora privind efectele recunoașterii unui atestat de învățământ superior), că atâta vreme cât legea în vigoare nu recunoaște recurentei-reclamante dreptul la recunoașterea automată a diplomei sale nu poate fi pusă în discuție vreo vătămare, în sensul Legii nr. 554/2004, produsă prin poziția exprimată de C.N.R.E.D.

În același timp, nu poate fi primită opinia recurentei că instanța de judecată este cea care poate constitui un „precedent” în sensul Regulamentului C.N.R.E.D pentru că o astfel de măsură ar reprezenta în mod evident o depășire a atribuțiilor sale căci s-ar substitui instituției abilitate prin lege pentru recunoașterea atestatelor de învățământ superior. De altfel, așa cum se desprinde și din cuprinsul cererii de recurs, solicitarea recurentei vizează în mod clar obligarea intimatului-pârât la emiterea unui răspuns favorabil, situație care nu poate fi acceptată tocmai pentru argumentele deja expuse. Ca urmare, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta N.L. împotriva sentinței civile n. 1307 din 23 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2009.