ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4486/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin decizia civilă nr. 3250 din 18

martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a respins contestația în anulare formulată de

contestatorul S.G.D. împotriva deciziei civile nr. 5336 din 1 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

motivat de faptul că

motivele invocate de parte nu cad sub incidența dispozițiilor art

. 318 C. proc. civ.

Prin contestația

înregistrată la data de 10 iunie 2009, reclamantul

S.G.D. a cerut anularea deciziei mai

sus arătate, invocând incidența dispozițiilor art. 317 și a art. 318 C. proc.

civ.

În motivarea contestației s-a

susținut că instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare a

încălcat dispozițiile de ordine publică privitoare la competență ale art. 317

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dar și ale art. 318 din același cod,

nesoluționând cererea sa de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

coroborat cu dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.

La data de 10 martie 2010,

contestatorul a depus note scrise prin care a invocat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

coroborat cu dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.

La termenul din data de 16

septembrie 2010, instanța a rămas în pronunțare atât asupra cererii de sesizare

a Curții Constituționale, cât și asupra fondului contestației în anulare.

Înalta Curte a înțeles să se pronunțe

printr-o singură decizie atât asupra cererii de sesizare a Curții

Constituționale, cât și asupra fondului contestației în anulare - deși

dispozițiile procedurale prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de

neconstituționalitate, se judecă cu precădere și separat printr-o încheiere de

ședință, care se poate ataca separat cu recurs – față de mai multe

considerente: litigiul are ca obiect o cale extraordinară de atac, respectiv o

contestație în anulare, în care instanța nu poate soluționa fondul litigiului;

vechimea dosarului; invocarea acestor excepții în mod repetat, asupra cărora

Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, în sensul respingerii lor; atitudinea

procesuală a contestatorului; respectarea principiului soluționării cu

celeritate a cauzei, etc.

Analizând lucrările

dosarului, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții

Constituționale și contestația dedusă judecății nu pot fi primite, pentru

următoarele considerente:

Referitor la cererea de sesizare a

Curții Constituționale, se constată că, în speță nu sunt întrunite, cumulativ,

condițiile de admisibilitate a acesteia: excepția de neconstituționalitate să

fi fost ridicată în fața unei instanțe judecătorești; excepția să privească

neconstituționalitatea unor dispoziții legale, iar textele legale a căror neconstituționalitate

se invocă să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei

în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Rezultă că legiuitorul a statuat că

pot face obiectul unei astfel de excepții „ legi sau ordonanțe” ori „dispoziții

dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare”, adică norme de drept în vigoare

care trebuie să aibă „legătură cu soluționarea cauzei”, anume, în aplicarea

directă a cărora judecătorul urmează să judece litigiul sau anumite incidente

ivite pe parcursul acestuia.

Printr-o practică constantă, Curtea

Constituțională a respins în mod repetat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, constatând că dispoziția

legală criticată a mai fost supusă controlului instanței de contencios constituțional

prin raportare la critici similare.

Cu prilejul pronunțării Deciziei nr.

840 din 8 iulie 2008 Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992,

iar până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice

schimbarea jurisprudenței curții.

Curtea Constituțională a statuat că

prevederile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 sunt norme de procedură, pe

care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este

obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții de

neconstituționalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de

constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de

jurisdicție constituțională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea

sau admiterea excepției de neconstituționalitate de către instanța

judecătorească, ci doar pronunțarea în situațiile date asupra oportunității

sesizării Curții Constituționale.

Potrivit jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, Convenția nu garantează dreptul de a sesiza

Curtea Constituțională cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate

invocată de către parte, întrucât în general nu garantează dreptul de a sesiza

cu titlu preliminar o instanță națională sau internațională, iar un astfel de

drept prevăzut de legislația națională nu este unul absolut, judecătorul cauzei

având posibilitatea să decidă dacă este necesară și posibilă sesizarea cu

caracter preliminar a altei instanțe.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a mai arătat că un astfel de refuz poate aduce atingere prevederilor art. 6§1

din

Convenție numai în măsura în care are

caracter arbitrar, nu și atunci când hotărârea în acest sens este motivată de

exemplu de o jurisprudență constantă a Curții Constituționale în sensul

respingerii excepției în alte cazuri în care a fost sesizată (hotărârea

pronunțată în cauza Cornel Ivanciuc contra României).

Înalta Curte, față de obiectul

cauzei, constată că este inadmisibilă cererea de sesizare a Curții

Constituționale formulată de contestatorul S.G.D., întrucât textele de lege a

căror neconstituționalitate a fost invocată, nu au legătură cu soluționarea contestației

în anulare formulată, câtă vreme a fost ridicată în cadrul unui litigiu având

ca obiect o cale extraordinară de atac, respectiv o contestație în anulare.

Aceasta întrucât, contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac admisibilă doar în condițiile și

pentru motivele prevăzute strict și limitativ de lege, în soluționarea

contestației în anulare, instanța fiind chemată că cerceteze dacă sunt

îndeplinite condițiile admisibilitate prevăzute de lege și doar dacă o găsește

întemeiată, va anula hotărârea și, în funcție de motivele invocate va rejudeca

recursul în totalitate sau în limitele motivului omis.

Atâta vreme cât în cadrul acestei

căi extraordinare de atac, instanța nu poate soluționa fondul cauzei,

judecătorul fiind limitat în a cerceta condițiile de admisibilitate prevăzute

în art. 317-318 C. proc. civ., invocarea unei excepții de neconstituționalitate

ce vizează fondul unui litigiu, nu prezintă nici un fel de relevanță sau

interes pentru petent.

În această privință, dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1994, chiar dacă prevăd faptul că,

excepțiile de neconstituționalitate pot fi invocate în orice fază al litigiului

și oricare ar fi obiectul acestuia, pentru a putea fi sesizată Curtea

Constituțională, este necesar să existe o legătură cu soluționarea cauzei.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte

respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

coroborat cu dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, față de

dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât nu se impune

sesizarea Curții Constituționale.

În ceea ce privește

contestația dedusă

judecății, aceasta nu poate fi primită, pentru următoarele considerente:

Căile de atac, respectiv condițiile

în care acestea pot fi exercitate, sunt de ordine publică deoarece se

întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în

loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Cazurile în care poate fi promovată

contestația în anulare obișnuită sunt două: când procedura de chemare a părții

pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu

cerințele legii și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de

ordine publică privitoare la competență.

Contestația în anulare specială, la

rândul său, poate fi promovată în două ipoteze: când dezlegarea dată recursului

este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând recursul

ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din

motivele de casare.

Prin urmare, pe calea contestației

în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli procedurale, iar nu relative,

la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății.

Din confruntarea celor două ipoteze

mai sus menționate cu motivele dezvoltate de către contestator, rezultă că nu există

identitate între acestea, motivele contestației formulată de S.G.D.,

necircumscriindu-se dispozițiilor art. 317 și urm. C. proc. civ.

Potrivit art. 320 alin. (3) C. proc.

civ., hotărârea dată în contestație în anulare este supusă acelorași căi de atac

ca și hotărârea atacată cu contestație, în speță decizia civilă nr. 3250 din 18

martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 8420/1/2008, ce a avut ca obiect

contestație în anulare, este irevocabilă, nefiind supusă vreunei căi de atac

și, pe cale de consecință, împotriva sa părțile litigante nu pot exercita nicio

cale de atac.

Așa fiind, pentru considerentele

arătate, calea de atac declarată de contestator urmează a fi respinsă ca

inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale

privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (4) din

Legea nr. 47/1992 coroborat cu dispozițiile art. 29 alin. (6) din aceeași lege,

ca inadmisibilă.

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatorul S.G.D. împotriva deciziei civile nr. 3250 din 18

martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Cu recurs în termen de 48 de ore de

la pronunțare pentru cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

septembrie 2010.