ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1105/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1105/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei civile
de față, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 3250 din 18 martie
2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate
intelectuală, a respins contestația în anulare formulată de contestatorul
S.G.D. împotriva Deciziei civile nr. 5336 din 1 octombrie 2008 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, motivat
de faptul că motivele invocate de parte nu cad sub incidența dispozițiilor art.
318 C. proc. civ.
Prin contestația
înregistrată la data de 10 iunie 2009, reclamantul S.G.D. a cerut anularea
deciziei mai sus arătate, invocând incidența dispozițiilor art. 317 și a art.
318 C. proc. civ.
În motivarea
contestației s-a susținut că instanța învestită cu soluționarea contestației în
anulare a încălcat dispozițiile de ordine publică privitoare la competență ale
art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dar și ale art. 318 din același cod,
nesoluționând cererea sa de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992
coroborat cu dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.
La data de 10 martie
2010, contestatorul a depus note scrise prin care a invocat excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992
coroborat cu dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.
La termenul din data
de 16 septembrie 2010, instanța a rămas în pronunțare atât asupra cererii de
sesizare a Curții Constituționale, cât și asupra fondului contestației în
anulare.
Înalta Curte a
înțeles să se pronunțe printr-o singură decizie atât asupra cererii de sesizare
a Curții Constituționale, cât și asupra fondului contestației în anulare - deși
dispozițiile procedurale prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că
cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate,
se judecă cu precădere și separat printr-o încheiere de ședință, care se poate
ataca separat cu recurs - față de mai multe considerente: litigiul are ca
obiect o cale extraordinară de atac, respectiv o contestație în anulare, în care
instanța nu poate soluționa fondul litigiului; vechimea dosarului; invocarea
acestor excepții în mod repetat, asupra cărora Curtea Constituțională s-a mai
pronunțat, în sensul respingerii lor; atitudinea procesuală a contestatorului;
respectarea principiului soluționării cu celeritate a cauzei, etc.
Prin Decizia nr. 4486
din 16 septembrie 2010, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții
Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.
29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 coroborat cu dispozițiile art. 29 alin. (6)
din aceeași lege, ca inadmisibilă și a respins contestația în anulare formulată
împotriva Deciziei nr. 3250 din 18 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.
Această decizie a
fost atacată pe calea contestației în anulare la data de 7 martie 2011 de
contestatorul S.G.D.
Învestită cu
judecarea contestației în anulare, Înalta Curte a dispus, prin încheierea de
ședință din 2 decembrie 2011, suspendarea judecății în baza ort. 242 alin. (1)
pct. 2 C. proc. civ., ca urmare a neprezentării părților legal citate.
Cauza a stat în
nelucrare până la 9 ianuarie 2013, când instanța a dispus, din oficiu,
repunerea pe rol în vederea discutării perimării, fixând în acest scop termen
la data de 4 martie 2013.
La acest termen,
Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare pe excepția de perimare, ce se
impune a fi admisă pentru următoarele motive:
Potrivit art 248
alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație,
apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se
perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din
vina părții timp de un an, în materie civilă.
Rezultă că, pentru a
interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală
în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și această
lăsare a pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părții.
Astfel spus,
perimarea operează cu condiția ca timp de un an să nu se fi săvârșit în cauză
nici un act de procedură în vederea judecării ei, situație datorată lipsei de
diligență a părții, care nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea
să o facă.
Aceasta este și
situația în speță unde, după suspendarea judecării cauzei pe temeiul art. 242
alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., măsură dispusă la termenul din 2 decembrie
2011, părțile au lăsat să treacă un interval de timp mai mare de un an fără să
fi săvârșit vreun act de procedură în vederea reluării judecății cererii de
recurs.
Astfel, din
verificarea actelor dosarului reiese că până la data de 3 decembrie 2012, când
s-a împlinit termenul de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) C. proc.
civ., nici una din părți nu a înregistrat cerere de repunere a cauzei pe rol în
vederea continuării judecății.
Reținând, așadar,
întrunirea în cauză a condițiilor perimării, prevăzute de art. 248 alin. (1) C.
proc. civ., văzând, totodată, că potrivit aceluiași text de lege perimarea
operează de drept și că potrivit art. 252 alin. (1) teza I C. proc. civ. ea se
poate constata și din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează să
constate perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimată
contestația în anulare formulată de contestatorul S.G.D. împotriva Deciziei
civile nr. 4486 din 16 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 4 martie 2013.
Procesat de GGC - AS