ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1105/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 3250 din 18 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins contestația în anulare formulată de contestatorul S.G.D. împotriva Deciziei civile nr. 5336 din 1 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, motivat de faptul că motivele invocate de parte nu cad sub incidența dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. Prin contestația înregistrată la data de 10 iunie 2009, reclamantul S.G.D. a cerut anularea deciziei mai sus arătate, invocând incidența dispozițiilor art. 317 și a art. 318 C. proc. civ. În motivarea contestației s-a susținut că instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare a încălcat dispozițiile de ordine publică privitoare la competență ale art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., dar și ale art. 318 din același cod, nesoluționând cererea sa de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 coroborat cu dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992. La data de 10 martie 2010, contestatorul a depus note scrise prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 coroborat cu dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992. La termenul din data de 16 septembrie 2010, instanța a rămas în pronunțare atât asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, cât și asupra fondului contestației în anulare.

Înalta Curte a înțeles să se pronunțe printr-o singură decizie atât asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, cât și asupra fondului contestației în anulare - deși dispozițiile procedurale prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, se judecă cu precădere și separat printr-o încheiere de ședință, care se poate ataca separat cu recurs - față de mai multe considerente: litigiul are ca obiect o cale extraordinară de atac, respectiv o contestație în anulare, în care instanța nu poate soluționa fondul litigiului; vechimea dosarului; invocarea acestor excepții în mod repetat, asupra cărora Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, în sensul respingerii lor; atitudinea procesuală a contestatorului; respectarea principiului soluționării cu celeritate a cauzei, etc. Prin Decizia nr. 4486 din 16 septembrie 2010, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 coroborat cu dispozițiile art. 29 alin. (6) din aceeași lege, ca inadmisibilă și a respins contestația în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 3250 din 18 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Această decizie a fost atacată pe calea contestației în anulare la data de 7 martie 2011 de contestatorul S.G.D. Învestită cu judecarea contestației în anulare, Înalta Curte a dispus, prin încheierea de ședință din 2 decembrie 2011, suspendarea judecății în baza ort. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ca urmare a neprezentării părților legal citate. Cauza a stat în nelucrare până la 9 ianuarie 2013, când instanța a dispus, din oficiu, repunerea pe rol în vederea discutării perimării, fixând în acest scop termen la data de 4 martie 2013. La acest termen, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare pe excepția de perimare, ce se impune a fi admisă pentru următoarele motive: Potrivit art 248 alin. (1) C. proc.

civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, în materie civilă. Rezultă că, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și această lăsare a pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părții. Astfel spus, perimarea operează cu condiția ca timp de un an să nu se fi săvârșit în cauză nici un act de procedură în vederea judecării ei, situație datorată lipsei de diligență a părții, care nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea să o facă.

Aceasta este și situația în speță unde, după suspendarea judecării cauzei pe temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., măsură dispusă la termenul din 2 decembrie 2011, părțile au lăsat să treacă un interval de timp mai mare de un an fără să fi săvârșit vreun act de procedură în vederea reluării judecății cererii de recurs. Astfel, din verificarea actelor dosarului reiese că până la data de 3 decembrie 2012, când s-a împlinit termenul de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ., nici una din părți nu a înregistrat cerere de repunere a cauzei pe rol în vederea continuării judecății. Reținând, așadar, întrunirea în cauză a condițiilor perimării, prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc.

civ., văzând, totodată, că potrivit aceluiași text de lege perimarea operează de drept și că potrivit art. 252 alin. (1) teza I C. proc. civ. ea se poate constata și din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează să constate perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimată contestația în anulare formulată de contestatorul S.G.D. împotriva Deciziei civile nr. 4486 din 16 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2013. Procesat de GGC - AS