ÎCCJ, Decizia nr. 55/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele; Prin Decizia civilă nr. 402 din 5 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins recursul declarat de reclamantul S.G.D. împotriva încheierii de ședință din 2 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 4023/299/2006. Împotriva Deciziei nr. 402/2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat contestație în anulare reclamantul S.G.D., în care a arătat că instanța de recurs nu a soluționat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992. La termenul din 26 mai 2009, fixat pentru soluționarea contestației în anulare, contestatorul a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin încheierea din 26 mai 2009, pronunțată în dosarul nr. 6098/2/2008, a respins excepția de neconstituționalitate, ca inadmisibilă. Instanța a reținut că soluția se impune, întrucât constituționalitatea prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 nu are legătură cu cauza, ce are ca obiect cercetarea existenței vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ., în raport cu hotărârea atacată. Împotriva încheierii din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul S.G.D., care a invocat încă o dată, în fața instanței de recurs, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 9026 din 5 noiembrie 2009, a respins recursul, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a reținut că, deși în motivarea recursului s-a invocat interpretarea greșită a art. 29 alin. (4), coroborat cu art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, nu s-a arătat în ce măsură neconstituționalitatea invocată are legătură cu soluționarea cauzei și influențează modul de judecată a acesteia. La data de 20 martie 2010, împotriva ultimei decizii menționate a declarat, din nou, recurs, S.G.D., criticând modul în care s-a respins cererea sa de sesizare a Curții Constituționale.

Recurentul a solicitat casarea hotărârii atacate și în consecință, admiterea cererii și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, susținând, în esență, că sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. Prin „completarea motivelor recursului”, depusă la dosar la data de 24 septembrie 2010, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acestei excepții. Înalta Curte de Casație și Justiție - completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 622 din 27 septembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 4339/1/2010, a respins cererea formulată de recurent privind sesizarea Curții Constituționale și a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de S.G.D.

Totodată, instanța a obligat recurentul la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei și, în temeiul art. 108 1 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., a aplicat recurentului o amendă judiciară în cuantum de 500 RON. Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din această din urmă decizie, a declarat, la data de 29 septembrie 2010, recurs, recurentul S.G.D., recurs pe care l-a motivat printr-un memoriu separat, anexat ulterior la dosar, la data de 20 ianuarie 2011. Prin acest memoriu, recurentul a invocat, din nou, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată și a cerut sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției menționate.

Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., ce consacră ordinea de soluționare a excepțiilor, va cerceta cu prioritate admisibilitatea căii de atac cu care este învestită. Recursul este inadmisibil având în vedere următoarele considerente. Potrivit principiului consacrat de dispozițiile art. 129 din Constituția României, legea procesual civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare sau modificare, calea de atac a recursului fiind prevăzută în mod expres.

În ceea ce privește încheierea prin care a fost respinsă o cerere de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra unei excepții de neconstituționalitate ridicată în fața instanței de judecată, „în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”, calea de atac a recursului a fost stabilită de legiuitor prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată. Rațiunea juridică a reglementării menționate este aceea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului liber la justiție, generată atât de normele europene, cât și cele de drept intern, care, statuând asupra dreptului la un proces echitabil, consacră principiul fundamental al preeminenței dreptului, sub aspectul garanției procesuale cu referire la prezenta cauză, respectiv a controlului judiciar asupra încheierii pronunțate în condițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Recurentul S.G.D. a declarat recurs împotriva dispoziției dintr-o decizie prin care completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat, în sensul respingerii, asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra unei excepții de neconstituționalitate, invocată în cadrul unui recurs. Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile definitive, cu distincțiile prevăzute în textul menționat. Cu privire la hotărârile pronunțate în recurs, este de precizat că acestea sunt irevocabile, conform prevederilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale „poate fi atacată numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”.

Aparent, cele două norme procesuale sunt contradictorii, în realitate, însă, dispozițiile art. 299 C. proc. civ. privesc, cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual civilă privind soluționarea în fond și calea de atac a litigiului dedus judecății. Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, privește, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al încheierii prin care instanța de judecată s-a pronunțat asupra unui incident procedural ivit în cursul soluționării cauzei, cu referire la cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate invocate în fața sa. În exercitarea controlului judiciar, instanța imediat superioară, sesizată cu recursul prevăzut de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu are competență și nu se pronunță niciodată asupra fondului cauzei deduse judecății.

Examinarea fondului, fără a se pronunța asupra acestuia, privește exclusiv stabilirea obiectului cauzei în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condițiile de admisibilitate stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv dacă dispoziția legală pretins neconstituțională are legătură cu soluționarea cauzei. Altfel spus, soluționarea efectivă a cauzei nu este scoasă niciodată din competența instanțelor firești, stabilite de legea procesual civilă să se pronunțe asupra acesteia în fond și căi de atac. Așadar, reglementarea cuprinsă în norma specială nu vizează modificarea art. 299 C. proc. civ. ori a art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod, textele privind situații diferite în cadrul procesului civil, așa încât nu vin în contradicție.

În consecință, recursul cu care instanța este sesizată în condițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 ar fi admisibil, iar instanța imediat superioară în grad ar fi competentă a se pronunța asupra acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior, independent de etapa procesuală în care s-a pronunțat încheierea atacată. În același sens, prin Decizia nr. XXXVI, ce a soluționat recursul în interesul legii, publicată în M. Of., Partea I nr. 368 din 30 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, a statuat că „încheierile instanțelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, sunt supuse căii de atac a recursului”.

Însă, în considerentele deciziei sus-citate se reține, în mod expres că, „în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor, cum ar fi, în materie penală, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în celelalte materii, secțiile acestei instanțe”. Așa fiind, în mod evident, decizia prin care completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale nu mai poate fi supusă controlului judiciar specific reformării, având în vedere considerentele deciziei menționate și dispozițiile exprese ale legii de organizare judiciară.

Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, completul de 9 judecători judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe de altă parte, completul de 9 judecători, în speță, nu are nici atributul și nici caracterul conferit instanței superioare aceluiași complet de 9 judecători, în sensul prevăzut de legea procesual civilă cu referire la normele speciale cuprinse în Legea nr. 47/1992, republicată. Așadar, cum recursul privește o decizie a completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs, hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 24 din Legea nr. 304/2004.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora. Or, în cauză aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil. Dezlegarea dată recursului face de prisos analizarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, care a fost formulată într-o cale de atac exercitată în afara cadrului legal.

În raport cu soluția menționată și având în vedere cererea intimatei S.C. „L.H.” S.R.L., București, prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. precum și chitanța de la dosar, Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul S.G.D. împotriva Deciziei nr. 622 din 27 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători în dosarul nr. 4339/1/2010. Obligă recurentul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, în favoarea intimatei S.C. „L.H.” S.R.L. București. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011. Procesat de GGC - NN