ÎCCJ, Decizia nr. 67/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, sub nr. 29680/3/2008, pârâtul S.G.D. a declarat recurs împotriva dispoziției din Decizia civilă nr. 1419 din 9 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu mențiunea că, prin aceasta, s-a respins, în mod nelegal, cererea sa de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (4), coroborat cu art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992. Ulterior, pe parcursul soluționării recursului, pârâtul-recurent a formulat o cerere, prin care a reiterat aceeași excepție de neconstituționalitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 2665 din 30 aprilie 2010, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale și a respins, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză. În considerentele deciziei menționate, s-a reținut că decizia de recurs atacată nu cuprinde nicio dispoziție prin care să se fi respins o cerere de sesizare a Curții Constituționale, formulată de pârât. De altfel, o asemenea cerere a fost formulată de recurent prin concluziile scrise depuse la dosar după reținerea cauzei în pronunțare. În condițiile în care decizia atacată nu cuprinde nicio dispoziție în sensul arătat de recurent, instanța a apreciat că se impune respingerea recursului ca inadmisibil și că, în raport cu această soluție, instanța nefiind legal sesizată cu judecarea unui recurs, nu poate analiza cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurent.

La data de 3 mai 2010, recurentul S.G.D. a declarat recurs „împotriva dispoziției prin care s-a respins cererea sa de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată”. Recursul a fost motivat ulterior, printr-un memoriu depus la dosar la data de 18 octombrie 2010. Prin acest memoriu, recurentul a invocat și excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată și a solicitat sesizarea instanței constituționale cu soluționarea respectivei excepții. Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, examinând prin prisma prevederilor art. 137 C. proc. civ., situația creată, respectiv necesitatea stabilirii priorității de soluționare între excepția inadmisibilității recursului (invocată din oficiu) și cererea de sesizare a Curții Constituționale, a stabilit că are prioritate soluționarea excepției inadmisibilității recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 724 din 25 octombrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 7692/1/2010, a respins recursul declarat de S.G.D., ca inadmisibil, a obligat recurentul la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei și, în temeiul art. 108 1 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., a aplicat recurentului o amendă judiciară în cuantum de 500 RON. Împotriva Deciziei nr. 724/2010, a declarat, la data de 27 octombrie 2010, recurs, recurentul S.G.D., motivele de recurs fiind depuse la dosar ulterior, la 20 ianuarie 2011, printr-un memoriu separat. Recurentul a criticat modul în care instanța i-a analizat cererea de sesizare a Curții Constituționale și a formulat o nouă cerere de sesizare a Curții Constituționale, de data aceasta cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., ce consacră ordinea de soluționare a excepțiilor, va cerceta cu prioritate admisibilitatea căii de atac cu care a fost învestită. Recursul este inadmisibil, având în vedere următoarele considerente. Potrivit principiului consacrat de dispozițiile art. 129 din Constituția României, legea procesual civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare sau modificare, calea de atac a recursului fiind prevăzută în mod expres.

În ceea ce privește încheierea prin care a fost respinsă o cerere de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra unei excepții de neconstituționalitate ridicată în fața instanței de judecată, „în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”, calea de atac a recursului a fost stabilită de legiuitor prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată. Rațiunea juridică a reglementării menționate este aceea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului liber la justiție, generată atât de normele europene, cât și cele de drept intern, care, statuând asupra dreptului la un proces echitabil, consacră principiul fundamental al preeminenței dreptului, sub aspectul garanției procesuale cu referire la prezenta cauză, respectiv a controlului judiciar asupra încheierii pronunțate în condițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Recurentul S.G.D. a declarat recurs împotriva modului în care i s-a analizat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate invocată în cadrul unui recurs. Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile nedefinitive, cu distincțiile prevăzute în textul menționat. Cu privire la hotărârile pronunțate în recurs, este de precizat că acestea sunt irevocabile, conform prevederilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale „poate fi atacată numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”.

Aparent, cele două norme procesuale sunt contradictorii, în realitate, însă, dispozițiile art. 299 C. proc. civ. privesc, cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual civilă privind soluționarea în fond și calea de atac a litigiului dedus judecății. Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, privește, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al încheierii prin care instanța de judecată s-a pronunțat asupra unui incident procedural ivit în cursul soluționării cauzei, cu referire la cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate invocate în fața sa. În exercitarea controlului judiciar, instanța imediat superioară sesizată cu recursul prevăzut de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu are competență și nu se pronunță niciodată asupra fondului cauzei deduse judecății.

Examinarea fondului, fără a se pronunța asupra acestuia, privește exclusiv stabilirea obiectului cauzei în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condițiile de admisibilitate stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv dacă dispoziția legală pretins neconstituțională are legătură cu soluționarea cauzei. Altfel spus, soluționarea efectivă a cauzei nu este scoasă niciodată din competența instanțelor firești, stabilite de legea procesual civilă, a se pronunța asupra acesteia în fond și căi de atac. Așadar, reglementarea cuprinsă în norma specială nu vizează modificarea art. 299 C. proc. civ. ori a art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod, textele privind situații diferite în cadrul procesului civil, așa încât nu vin în contradicție.

În consecință, recursul cu care instanța este sesizată în condițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 ar fi admisibil, iar instanța imediat superioară în grad ar fi competentă a se pronunța asupra acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior, independent de etapa procesuală în care s-a pronunțat încheierea atacată. În același sens, prin Decizia nr. XXXVI, ce a soluționat recursul în interesul legii, publicată în M. Of., Partea I nr. 368 din 30 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, a statuat că „încheierile instanțelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, sunt supuse căii de atac a recursului”.

Însă, în considerentele deciziei sus-citate se reține, în mod expres că, „în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor, cum ar fi, în materie penală, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în celelalte materii, secțiile acestei instanțe”. Așa fiind, în mod evident, decizia prin care completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale nu mai poate fi supusă controlului judiciar specific reformării, având în vedere considerentele deciziei menționate și dispozițiile exprese ale legii de organizare judiciară.

Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, completul de 9 judecători judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe de altă parte, completul de 9 judecători, în speță, nu are nici atributul și nici caracterul conferit instanței superioare aceluiași complet de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul prevăzut de legea procesual civilă, cu referire la normele speciale cuprinse în Legea nr. 47/1992, republicată. Așadar, cum recursul nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală, ci o decizie a completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs, hotărâre irevocabilă, este evident, că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 24 din Legea nr. 304/2004.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora. Or, în cauză aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil. Dezlegarea dată recursului, face de prisos analizarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, care a fost formulată într-o cale de atac exercitată în afara cadrului legal.

În raport cu soluția menționată și având în vedere cererea intimatei S.C. „L.H.” S.R.L., București, prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. precum și chitanța de la dosar, Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul S.G.D. împotriva Deciziei nr. 724 din 25 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în dosarul nr. 7692/1/2010. Obligă recurentul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, în favoarea intimatei S.C. „L.H.” S.R.L. București. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011. Procesat de GGC - NN