ÎCCJ, Decizia nr. 160/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 10 iunie 2009, Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 31 și art. 34 alin. (2) C. proc. civ., invocată de intervenienta F.G.,

reținând că dispozițiile legale criticate pentru neconstituționalitate nu au

legătură cu obiectul cauzei, nefiind întrunite cerințele impuse pentru

sesizarea instanței de contencios constituțional, prin dispozițiile art. 29

alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Prin Decizia civilă

nr. 9752 din 2 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală a respins recursul declarat de

intervenienta F.G. împotriva Încheierii din 10 iunie 2009 a Curții de Apel

Timișoara.

La data de 8

decembrie 2009, F.G. a formulat cerere de revizuire a Deciziei civile nr. 9752

din 12 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, temeiul de drept invocat fiind cel

prevăzut de art. 322 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 4403 din 13 septembrie 2010, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire.

În considerentele

deciziei menționate, instanța a reținut că revizuirea este o cale extraordinară

de atac, de retractare, admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de

lege.

S-a constatat că,

deși revizuenta a indicat, ca temei de drept al cererii sale, prevederile art.

322 pct. 1 - 9 C. proc. civ., nu a precizat concret care este punctul din

textul menționat la care se poate raporta cererea sa și a adus în discuție

probleme de fond, fapte și împrejurări, care au fost analizate de instanță cu

ocazia soluționării litigiului.

La data de 18

septembrie 2010, împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs

revizuenta F.G., invocând, de asemenea, considerente de fapt și excepții ce țin

de fondul cauzei.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 727 din 25

octombrie 2010, a respins recursul, ca inadmisibil.

Instanța a reținut că

soluția se impune, în raport cu dispozițiile art. 328 alin. (1), coroborate cu

cele ale art. 299 alin. (1) C. proc. civ. și cu împrejurarea că, fiind

irevocabilă, hotărârea atacată nu mai poate fi supusă reformării pe calea

recursului.

Împotriva acestei

decizii, la data de 8 noiembrie 2010, a declarat recurs recurenta F.G.,

motivele de recurs fiind depuse printr-un memoriu separat, înregistrat la 24

februarie 2011.

Având în vedere

dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ce consacră ordinea de

soluționare a excepțiilor, instanța va cerceta cu prioritate admisibilitatea

căii de atac cu care este investită, soluționarea acestei chestiuni făcând de

prisos analizarea altor cereri sau susțineri.

Recursul este

inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin art. 129 din

Constituția României, a fost statuat principiul, potrivit căruia, părțile

interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate,

oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului

procesului civil.

În raport cu

principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și,

pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate,

este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor cuprinse în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus

în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în

condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine

persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în

condițiile legii procesual civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în

situații identice.

Totodată, aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de

atac în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea

procesuală.

În cauză, completul

de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin

care Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători s-a

pronunțat asupra unui recurs declarat de aceeași recurentă, F.G., împotriva

unei hotărâri irevocabile.

Din dispozițiile C.

proc. civ., rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ

pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește existența unei hotărâri,

determinate ca urmare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe

această cale.

Hotărârea atacată de

către recurent a dobândit caracter irevocabil odată cu soluționarea recursului

și, prin urmare, nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar specific căii

de reformare.

Se constată, așadar,

că recursul declarat nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a

neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la

existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.

Recunoașterea unor

căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală,

constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a

principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și,

din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte,

soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede

competenței atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr.

304/2004, republicată, coroborat cu art. 725 alin. (2) C. proc. civ. și art.

XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.

Or, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția

României.

Drept urmare,

neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești

pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu

este admisibil nici potrivit legii speciale.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de recurenta

F.G., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamanta F.G. împotriva Deciziei nr. 727

din 25 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9

judecători și a Deciziei nr. 4403 din 13 septembrie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.