ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4639/2011

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra cauzei civile de față reține următoarele:

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin încheierea de ședință de la 24 septembrie 2010, a respins cererea

de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată formulată de apelantul-reclamant

O.V., pentru motivele ce urmează.

Curtea a constatat că dispozițiile

art. 1 pct. 67 din Titlul

I

din Legea nr. 247/2005, privind

modificarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 31 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005, nu au legătură cu cauza de față,

deoarece obiectul dosarului îl reprezintă o acțiune întemeiată pe dispozițiile

art. 41 și art. 32 din Legea nr. 10/2001 și că nu au fost declarate neconstituționale

de către instanța de control constituțional.

Instanța de apel a constatat că Curtea

Constituțională s-a pronunțat cu privire la excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 1 pct. 67 din Titlul

I

din Legea nr. 247/2005, privind modificarea art. 32 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată de

Legea nr. 247/2005 prin mai multe decizii de neconstituționalitate, prin care a

constatat că prevederile menționate sunt constituționale, deoarece scopul legiuitorului

a fost acela de a institui măsuri reparatorii în favoarea proprietarilor ale căror

imobile au fost preluate abuziv, nu numai prin restituirea în natură, ci și prin

stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent. În acest sens, s-a pronunțat Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 1303 din 13 octombrie 2009, prin Decizia nr.

144 din 05 februarie 2009 și prin Decizia nr. 421 din 15 aprilie 2010.

Instanța de apel a mai constatat că Decizia

nr. 1303 din 13 octombrie 2009 și nr. 421 din 15 aprilie 2010 au fost pronunțate

de către Curtea Constituțională ca urmare a sesizării instanțelor de judecată în

fața cărora chiar apelantul O.V. a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1 pct. 67 din Titlul

I

din Legea nr. 247/2005, privind

modificarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 31 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005.

Neconstituționalitatea acelorași prevederi

au fost invocate de către apelantul O.V. și în prezenta cauză.

În pofida faptului că Curtea Constituțională

s-a pronunțat deja în sensul constituționalității dispozițiilor art. 1 pct. 67 din

Titlul

I

din Legea nr. 247/2005 privind modificarea

art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

modificată de Legea nr. 247/2005, apelantul a reiterat excepția de neconstituționalitate

în fața instanței de apel în prezentul dosar.

Curtea a susținut că apelantul O.V. își

exercită cu rea-credință dreptul procesual de a invoca excepția de neconstituționalitate

a prevederilor menționate și de a solicita sesizarea Curții Constituționale în condițiile

în care în alte două dosare a invocat neconstituționalitatea acelorași dispoziții

legale, iar excepțiile de neconstituționalitate au fost respinse, ca neîntemeiate,

de către instanța de contencios constituțional.

Chiar Curtea Constituțională, în jurisprudența

sa, (prin Decizia nr. 71 din 08 februarie 2005, publicată în M. Of., Partea

I,

nr. 380/05.05.2005) a reținut că aceeași

parte și pentru aceleași motive nu poate reitera excepția de neconstituționalitate,

întrucât s-ar încălca autoritatea lucrului judecat, chiar dacă excepțiile de neconstituționalitate

sunt invocate în dosare diferite.

Aceleași considerente se aplică și în speță,

deoarece apelantul O.V. a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1

pct.

67 din Titlul

I

din Legea nr. 247/2005, privind

modificarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 31 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005 în raport de art. 16 alin. (1) și

(2), art. 21 alin (1)-(3) și art. 53 din Constituție, deși Curtea Constituțională

a analizat concordanța prevederilor legale menționat cu dispozițiile art. 16

alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1)-(3) și art. 53 din Constituție, prin Decizia

nr. 421 din 15 aprilie 2010.

Curtea Constituțională a analizat, prin

Decizia nr. 421 din 15 aprilie 2010, concordanța prevederilor art. 1 pct. 67 din

Titlul

I

din Legea nr. 247/2005, privind modificarea

art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

modificată de Legea nr. 247/2005 cu textele constituționale invocate, ca urmare

a sesizării de către Tribunalul București cu privire la soluționarea excepției de

neconstituționalitate invocate de către apelantul O.V. în Dosarul nr. 24.193/3/2008.

Chiar dacă apelantul a invocat excepția

de neconstituționalitate în alt dosar, instanța de apel a reținut că motivele invocate

în susținerea acestei excepții, precum și temeiurile menționate sunt identice, motiv

pentru care a apreciat că reiterarea excepției de neconstituționalitate pentru aceleași

motive și pentru aceleași motive reprezintă o exercitare abuzivă a dreptului procedural

de a solicita sesizarea Curții Constituționale.

Consecința exercitării abuzive a dreptului

procesual menționat o reprezintă lipsirea dreptului de efectele juridice prevăzute

de legiuitor, respectiv respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Împotriva deciziei a declarat recurs O.V.,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4, 7 și 9

C. proc. civ. pentru următoarele considerentele:

Încheierea încalcă dispozițiile art. 159

pct. 1 și 723 C. proc. civ., art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 și

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitor la accesul la o instanță

națională, fie ea și de contencios constituțional.

Astfel, instanțele aveau doar obligația

de a se pronunța în limitele art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, fără a

cerceta legalitatea excepției de neconstituționalitate.

Deciziile Curții Constituționale invocate

nu au nicio legătură cu cauza, neavând aplicare art. 723 C. proc. civ. În plus,

față de jurisprudența Curții Constituționale, o excepție poate fi ridicată, în principiu,

de aceeași pârâtă, dar în alte dosare.

Excepția nu a fost soluționată de Curtea

Constituțională și nici nu a fost declarată neconstituțională.

Încheierea cuprinde motive străine deoarece

considerentele folosite nu au legătură cu admisibilitatea cererii de sesizare.

Înalta Curte, analizând încheierea prin

prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, reține caracterul

nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Instanța săvârșește un exces de putere

atunci când îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau

al puterii legislative îl putea face (consfințește cu valoare de legat, texte abrogate;

contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea

ei în vigoare; se pronunță pe cale de dispoziții generale).

Ori, în cauză, instanța, în temeiul legii,

respectiv art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și a jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, a analizat admisibilitatea excepției de neconstituționalitate

invocate.

Hotărârea a fost pronunțată cu respectarea

atribuțiilor puterii judecătorești câtă vreme acesta este rezultatul aplicării tuturor

prevederilor legale existente la situația de fapt concretă, inclusiv a dispozițiilor

C. proc. civ.

Drept urmare, critica referitoare la faptul

că încheierea a fost dată cu depășirea puterii judecătorești, cu încălcarea normelor

de competență și a liberului acces la justiție este nefondată.

Recurentul susține incidența pct. 7 al

art. 304 C. proc. civ. deoarece instanța avea obligația să se pronunțe strict în

limitele textului alin. (1)-(3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, fără trimiteri

la texte de lege.

Critica este nefondată câtă vreme instanțele

sunt cele ce aplică legea la situația concretă din dosar.

În

cauza de față, instanța, reținând că recurentul a mai invocat

de două ori excepția de neconstituționalitate a art. 31 din Legea nr. 10/2001 (fost

32), raportat la jurisprudența constantă a Curții Constituționale, în sensul că

aceeași excepție de neconstituționalitate nu poate fi invocată de aceeași parte,

întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat, chiar dacă excepția de neconstituționalitate

a fost invocată în alt dosar, a făcut aplicarea unuia dintre principiile de bază

ale procesului civil, exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credință.

Atitudinea procesuală a părții în sensul

reiterării excepției de neconstituționalitate a art. 31 din Legea nr. 10/2001 ridicată

în acest dosar, pentru a treia oară, cu o motivare identică, a fost corect calificat

drept rea-credință în exercitarea dreptului întrucât dreptul a fost deturnat de

la finalitatea lui social-economică.

Înalta Curte, pentru motivele ce preced,

însușindu-și în totalitate considerentele instanței de apel, în temeiul dispozițiilor

art. 312

2

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul O.V. împotriva încheierii de ședință din 24 septembrie 2010 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31

mai 2011.